Între Dali și Putin. Începând din 2017, unul dintre cele mai palpitante subiecte de dezbatere în Europa este reprezentat de situația din Catalonia.
La fel ca multe alte fenomene de pe scena politică, explicațiile se pot găsi parțial în istoria și geografia Spaniei și a Cataloniei.
În timpul domniei lui Ramon Berenguer al IV-lea (1131-1162), căsătoria acestuia cu regina Petronilla din Aragon are ca rezultat unirea dinastică cu Regatul Aragon.
Deși era o parte a Coroanei Aragonului, Catalonia își păstra propriile drepturi tradiționale și cortes-urile catalane.
După încheierea Războiului de Succesiune (1705-1714), sprijinul Cataloniei pentru arhiducele Carol de Habsburg, împotriva regelui Filip al V-lea din Casa de Bourbon, are ca rezultat suprimarea Parlamentului și a libertăților tradiționale.
În 1716, decretul Nueva Planta desființează sistemul juridic catalan separat, aduce Catalonia sub dominația directă a Madridului și interzice utilizarea în administrație a limbii catalane.
Ulterior, în 1830, catalanul Ramón Xauradó (aflat în exil la Limoges, în Franța), a publicat o lucrare intitulată „Bazele unei Constituții Politice sau ale Principiilor Fundamentale ale unui Sistem Republican“.
Practic, a propus o versiune moderată a Constituției americane, cu un președinte ales pentru zece ani, un Senat provincial și o adunare în fiecare stat.
Republicanii spanioli niciodată nu au ajuns la un consens asupra organizării puterii și au arătat puține cunoștințe profunde despre teoriile federale.
Din acest motiv, prima republică spaniolă a durat numai din martie 1873 până în decembrie 1874. Trebuie clarificată complexitatea federalismului spaniol, care derivă din istoria sa.
Federalizarea statului spaniol nu a fost rezultatul unui acord între statele independente preexistente (cazul Germaniei), ci al unui pact ce a permis descentralizarea unei administrații puternic centralizate existente, prevenind în același timp dezintegrarea totală a acesteia.
Constituția spaniolă din 1978 a fost astfel concepută nu pentru a aduce împreună viitorii membri ai unei federații, ci pentru a-i aduna recunoscând în același timp existența lor individuală.
De la sfârșitul secolului al XIX-lea, apelurile la autoguvernare au venit în principal, dacă nu exclusiv, din Catalonia, din Țara Bascilor și, într-o măsură mai mică, din Galicia.
Citește și: E-guvernare PSD-PNL de toți banii. Ajută sau încurcă e-factura business-ul autohton?
Nici a doua republică spaniolă, instaurată în 1931, nu a avut mai mult succes.
Fiind o republică anarho-comunistă, susținută în principal de URSS, a produs mult mai multe pierderi umane și materiale. Se poate spune că a fost prima încercare de expansiune internațională a regimului bolșevic.
În această perioadă, Catalonia și Țara Bascilor au fost cele mai bolșevizate regiuni ale Spaniei, trecându-se la naționalizarea uzinelor și la înființarea cooperativelor agricole de producție.
Barcelona a fost centrul operațiunilor NKVD în Spania. La 29 septembrie 1936, Biroul Politic al PCUS a aprobat intervenția militară sovietică în războiul civil spaniol.
Această decizie a fost răspunsul la apelurile disperate ale guvernului republican spaniol în căutarea unui aliat internațional.
În iulie 1936, Catalonia era singura regiune autonomă din Spania care avea un guvern autonom – Generalitat, investit cu anumite competențe, dar subordonat guvernului Republicii.
Era regiunea cu cea mai mare prezență a anarhismului în mișcarea muncitorească, prin Confederația Națională a Muncii sau Confederacion Nacional del Trabajo (CNT).
În restul Spaniei, puterea muncitorilor era în mâinile Partidului Socialist Muncitoresc Spaniol sau Partido Socialista Obrero Espanol (PSOE).
Regiunea conținea nucleul principal al militanților și cadrelor Partidului Muncitorilor pentru Unificarea Marxistă sau Partido Obrero de Unificacion Marxista (POUM). Fondat în septembrie 1935 ca un partid marxist-leninist și anti-stalinist la nivel de stat, a fost caracterizat de atacurile sale constante asupra liderilor sovietici, pe care i-a acuzat că au trădat spiritul Revoluției din octombrie.
Economia catalană se dezvoltase într-un mod distinct față de restul Spaniei și se bucura de o poziție geografică privilegiată.
Partidul Socialist Unificat din Catalonia, sau Partit Socialista Unificat de Catalunya (PSUC), a fost înființat la Barcelona la 24 iulie 1936. Nu avea echivalent în restul Spaniei și nici în Europa.
PSUC se definea ca fiind singurul partid al proletariatului din Catalonia. Nu a fost un Partid Comunist, ci, mai degrabă, un partid „unificat” sau de tip Frontul Popular, rezultat din fuziunea a două partide socialiste și a celor două comuniste, pentru a crea o alternativă la hegemonia anarhistă a POUM.
În cele din urmă, URSS a recunoascut Catalonia ca un stat separat, cu limbă, cultură și istorie proprie. POUM a fost identificat ca inamic și au fost întreprinse acțiuni împotriva lui.
Desigur, la fel cum Franco nu a primit nimic gratuit, trimiterea armelor sovietice către Republică nu a fost un act de caritate, ci efectuată ca o tranzacție comercială normală între state suverane.
Drept compensare pentru armament, guvernul de la Madrid avea să transfere regimului sovietic 510 de tone din stocurile sale de aur, evaluate la 518 milioane de dolari la prețurile din 1936.
Acesta a fost aurul incașilor și aztecilor, strâns de-a lungul secolelor de coroana spaniolă. Este o situație similară cu cea a aurului nostru
Putem vorbi și despre soarta tragică a multora dintre consilierii militari sovietici, care ulterior au fost executați la întoarcerea lor la Moscova.
Foștii membri ai Brigăzilor Internaționale erau internați în lagărele din sudul Franței, iar Moscova i-a abandonat.
Adoptarea Constituției spaniole din 1978 a fost susținută de 91,09% dintre alegătorii catalani. Adoptarea Statutului Catalan al Autonomiei din 1979 a fost susținută de 88,15% din alegători.
În 1980, primele alegeri regionale au avut loc în Catalonia, câștigătorul fiind grupul politic Convergència i Uniò, condus de Jordi Pujol, care va rămâne în funcție până în 2003.
În anii 1980, guvernul majoritar absolut al PSOE (socialist) adesea a amânat sau a respins transferul de competențe către Comunitățile Autonome și, într-adevăr, a introdus o serie de măsuri de recentralizare, din motive de modernizare a structurilor economice și administrative.
Ulterior, nici guvernul socialist din 1993-1996, nici primul guvern al Partidului Popular (1996-2000) nu s-au bucurat de majorități absolute.
Ca urmare a dependenței de alianțele cu partidele naționaliste, inițiativele lor de de-federalizare, care au inclus mai multe acțiuni către Tribunalul Constituțional privind conflictele de competență și legile adoptate de Comunitățile Autonome, au fost compensate de o activitate semnificativă de descentralizare, prin transferul multor domenii de activitate către comunități.
Art. 150, alin. 2 din Constituție a fost invocat pentru a delega unele competențe Comunităților Autonome. A fost cedat un procent din impozitul pe venit. Senatul a fost reformat pentru a permite participarea fără drept de vot a reprezentanților direcți ai Comunităților.
În perioada 2000-2004, sub cel de-al doilea guvern al PP (Partidul Popular), popularii au profitat de majoritatea absolută deținută pentru a reintroduce naționalismul spaniol ca un criteriu politic ce guvernează relațiile dintre Comunitățile Autonome și stat.
Guvernul socialist care a venit la putere în 2004 a fost din nou obligat, prin absența unei majorități absolute, să caute sprijinul partidelor naționaliste regionale.
Guvernul Partidului Socialist Spaniol, sub conducerea lui José Luis Rodríguez Zapatero, a promovat conceptul Spania ca „națiune a națiunilor“, pentru a integra pretențiile naționaliste, în ciuda formulării ambigue din Constituția spaniolă din 1978.
Este neconstituțional ca o regiune sau o naționalitate să se declare o națiune în interiorul națiunii spaniole. O comunitate autonomă din Spania poate fi o naționalitate, sau o regiune, formând astfel Spania naționalităților (Țara Bascilor, Catalonia și Galicia) și regiunilor (restul de 15), dar acest lucru nu este specificat explicit în Constituție.
În 2003, un guvern catalan tripartit, condus de socialiști, a promovat reforma Statutului Autonom al Cataloniei. Legea organică din 19 iulie 2006 a modificat statutul, în care a fost recunoscută „unicitatea“ Cataloniei în statul spaniol.
Partidul Popular a încercat respingerea în Cortes a reformei Statutului de Autonomie al Cataloniei din 2006, pe motiv că ar trebui să fie tratată mai degrabă ca o reformă constituțională decât ca o simplă reformă a statutului, pentru că ar fi contrazis spiritul Constituției în multe privințe (încălcările principiului „solidarității dintre regiuni“ consacrat de Constituție).
Preambulul său folosește de asemenea cuvântul „națiune“ pentru a descrie Catalonia.
Partidul Popular a depus o cerere la Tribunalul Constituțional spaniol, reclamând neconstituționalitatea mai multor articole.
Statutul de Autonomie modificat al Cataloniei a fost, de asemenea, contestat de comunitățile autonome din Aragón, Insulele Baleare și Comunitatea Valenciană pe motive similare celor ale Partidului Popular.
În ianuarie 2008, Tribunalul Constituțional a desființat o mare parte a Statutului din 2006.
Politicienii spanioli, mai ales din partea Partidului Popular, dar și din partea Partidului Socialist (PSOE) și ai altor partide non-naționaliste, au susținut ca procesul de reformă statutară să fie conform cu Constituția, pe motiv că actualul val de reforme amenință distrugerea funcțională a sistemului constituțional în sine.
Statutul catalan de Autonomie solicita statului spaniol să aloce investiții în Catalonia în funcție de contribuția procentuală proprie a Cataloniei la PIB.
Statutul de Autonomie din Andaluzia, o regiune care contribuie mai puțin la PIB-ul Spaniei decât regiunea Cataloniei, prevede alocarea investițiilor de la bugetul statului în raport cu populația sa (este cea mai mare comunitate autonomă din Spania în ceea ce privește populația).
În 2012, Parlamentul catalan a aprobat așa-numita „înțelegere fiscală“, prin care Cataloniei i s-ar fi acordat condiții financiare similare celor acordate Țării Bascilor, dar care ulterior a fost respinsă de guvernul central.
În același an, prim-ministrul spaniol, Mariano Rajoy, a respins un apel din partea liderului regional, Artur Mas, pentru o mai mare independență fiscală.
În martie 2014, instanța constituțională spaniolă declara că un referendum planificat în noiembrie privind independența Cataloniei e neconstituțional.
Decizia se baza pe două argumente principale.
În primul rând, imposibilitatea de a atribui suveranitatea unei părți din poporul spaniol – „numai poporul spaniol este suveran, exclusiv și indivizibil“. Rezultă că, potrivit Constituției, „o regiune nu poate invita unilateral un referendum asupra autodeterminării pentru a decide integrarea sa în Spania“.
În al doilea rând, recunoașterea de către Curte a faptului că „declarația nu exclude posibilitatea de a urmări canale constituționale stabilite pentru a transpune voința politică exprimată în rezoluție într-o realitate juridică“, adică există posibilitatea unei interpretări constituționale a dreptului de decizie.
Dreptul de a decide va fi neconstituțional dacă este proclamat ca o manifestare a dreptului la autodeterminare, care nu e recunoscut în Constituția spaniolă.
O lună mai târziu, Parlamentul spaniol respinge propunerea Adunării regionale a Cataloniei de a organiza un referendum asupra independenței în noiembrie. În septembrie 2015, partidele separatiste câștigă alegerile regionale, considerând că aceasta le dă mandatul de a merge pe calea independenței.
După două luni, Parlamentul Cataloniei adoptă o rezoluție care sprijină independența.
În decembrie 2015, Curtea Constituțională a Spaniei interzice Cataloniei demararea procesului de separare de restul Spaniei. Situația s-a înrăutățit în mod accelerat odată cu alegerea în ianuarie 2016 a lui Carles Puigdemont în fruntea Guvernului catalan. Alegerile anticipate pentru Parlamentul catalan sunt programate pentru 21 decembrie 2017.
Carles Puidgemont „o întoarce ca la Ploiești“ spunând, că pot fi și alte soluții în afară de independență. În acest context s-ar pune întrebarea dacă Spania poate deveni stat federal „de jure“, nu numai „de facto“, cum funcționează de multă vreme.
O reformă federală în Spania pare a fi greu viabilă (federalismul teritorial) sau deloc viabilă (federalism multinațional).
Opțiunea federalismului multinațional întâmpină două piedici, adică ireconciliabilitatea sa cu naționalismul spaniol (partidele sale majoritare PP, PSOE și, poate, Podemos) și procedurile speciale pentru o reformă constituțională (articolul 168 din Constituția spaniolă).
Deși PSOE și-a exprimat preferința pentru un model federal de stat, în niciun caz nu a mers atât de departe încât să se gândească la posibilitatea unui stat multinațional bazat pe un consens constituțional.
Reforma articolelor 2 și 3 din Constituție ar necesita proceduri speciale pentru o reformă totală sau substanțială (articolul 168), care necesită mai întâi o majoritate de 2/3 în Congres și Senat. Aceasta va fi urmată de dizolvarea imediată a Cortes-urilor și de ratificarea reformei de către noile Camere cu aceeași majoritate de 2/3 și, în final, cu un referendum popular.
Este puțin probabil ca proiectul federalismului multinațional să aibă succes în aceste condiții. Referitor la federalismul teritorial, mai devreme sau mai târziu, ar putea exista o majoritate politică în Spania capabilă să reformeze titlul VIII al Constituției.
Majoritatea de 3/5 necesară Congresului și Senatului (sau o majoritate absolută în Senat și o majoritate de 2/3 în Congres în cazul în care nu se ajunge la o majoritate de 3/5 în ambele Camere) nu înseamnă că procesul de reformă va avea succes în cele din urmă.
Constituția stabilește că o zecime din fiecare Cameră (35 de deputați sau 26 de senatori) este suficientă pentru a cere ratificarea proiectului de reformă prin referendum popular (art. 167, alin. 3).
Majoritatea spaniolilor ar respinge mai mult ca sigur un proiect care a fost prezentat în mod continuu ca un prim pas spre dizolvarea unității naționale.
Soluția ideală ar putea fi clarificarea cu prioritate a problemei federalismului în Spania.
Dacă ne uităm la modalitatea de alegere a senatorilor spanioli, este identică celei din SUA, nu celor din alte state federale din Uniunea Europeană (Austria, Belgia, Germania).
Carles Puidgemont, până acum a afișat un comportament populist și anarhist, apropiat de Fidel Castro, Maduro și alte personaje asemănătoare, ghidonate mai mult sau mai puțin vizibil de Moscova.
Liderul catalan a refuzat să depună jurământul de loialitate față de Constituție și de rege, insistând și pe proclamarea republicii. Lideri de genul lui Puidgemont, demagogi și fără substanță, apar acolo unde există disfuncționalități ale sistemului democratic.
Ar fi trebuit clarificată din start posibila implicare rusească. Moartea subită a procurorului general spaniol în 2017 justifică și ea o asemenea abordare.
Foarte îngrijorătoare sunt și legăturile cu unii lideri secui (alți agenți de influență ruși). După evenimentele tensionate de la sfîrșitul lui 2017, se părea că situația se calmează.
Dar actualul guvern socialist spaniol, pentru a avea majoritate parlamentară, a făcut numeroase concesii separatiștilor catalani, culminând cu amnistia a 300 de separatiști.
Aceasta a dus la mari demonstrații de stradă, iar pe 30 ianuarie 2024, legea de amnistie a fost respinsă de legislativ, inclusiv și de către un partid regional catalan.
Nu trebuie să ne mirăm prea mult, doarece stânga europeană a cochetat până în 1968 cu URSS.
Mai trebuiesc menționate și alte evenimente conexe, care au scăpat atenției marii majorități a presei noastre.
Conform unui articol din Newsweek România, acum o săptămână justiția spaniolă a decis prelungirea anchetei penale a cazului „Voloh”, implicând presupusele legături ale liderilor independenței catalane cu Rusia.
Ancheta a fost prelungită pentru o perioadă de șase luni, începând cu 27 februarie 2024.
Unul din emisarii lui Vladimir Putin a fost înregistrat de serviciile spaniole de contraspionaj pe 26 octombrie 2017. promițând sprijinul a 10.000 de soldați ruși si ajutoare bănești de aproape jumătate de trilion de dolari.
După cum se poate vedea, Rusia intenționează reeditarea intervenției din perioada 1936 – 1939. Atunci celelalte state democratice europene au stat deoparte.
Citește și: Cum rezolvi problemele cu e-Factura. Ghidul făcut de un om de afaceri
Francisco Franco a fost sprijinit de Germania și Italia
SUA încă era izolaționistă, dat măcar avea lideri normali, nu un candidat la președinșie cu comportment și limbaj de naș mafiot.
Nu trebuie să scăpăm din vedere că tema separatismului este susținută de președintele rus și referitor la relațiile dintre România și Ungaria.
Nu degeaba Viktor Orban este unul din aliații lui de bază.
Spania și Uniunea Europeană se află la un moment de răscruce. Dar, pentru a trece cu bine de acest moment, trebuie să înțeleagă că se confruntă cu un adversar extern care folosește orice mijloc, cu o mentalitate agresivă și retrogradă și care se consideră permanent în război.
Scena politică spaniolă și europeană trebuie curățată de „cârtițe“, și abia apoi putem vorbi de reforme. Pentru că acești indivizi vor face totul să împiedice orice reformă, exploatând disfuncționalitățile deja existente.
Lecțiile istoriei nu trebuiesc uitate. Iar domnia și prostia se plătesc.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
„Tărăgănarea e rudă cu uitarea.” – proverb spaniol
„Cine spune ce vrea, va auzi ce nu vrea.” – proverb spaniol
„Să negi tot înseamnă să recunoști tot.” – proverb spaniol ” Cine se împiedică de două ori de aceaşi piatră merită să-şi spargă capul. ” – proverb spaniol
