„Mă revăd – încadrată de sute de coline din Oltenia, revăd râul care-n sufletul meu se identifică cu Amaradia, sau vișinii, prunii în pâlcuri; îți mai amintești de prunii din Crușeț? «pe deal, pe vale» acolo unde, pe când erai mică așteptai ecoul vocii tale imperative și amplificate care-ți umplea sufletul de copil de bucurie și uimire hrănindu-l cu porții mari de supranatural și de legendă.”
Este un fragment din scrisoarea scrisă de Ecaterina Bălăcioiu către fiica sa, Monica Lovinescu, aflată la Paris, cu două zile înainte de a fi arestată de Securitate și dusă la închisoarea Malmaison.
Mergem pe drumul Craiovei, spre Crușeț, o comună foarte aproape de satul meu natal, dar despre care nu am știut până de curând că este și locul copilăriei Monicăi Lovinescu. Locul de naștere al mamei sale și satul vacanțelor Monicăi.
E târziu, sunt aproape 33 de ani de la revoluție. Și abia acum, datorită cărților scrise de Doina Jela despre Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu și fiica sa Monica Lovinescu, aflarăm, cum spun oltenii, că rădăcinile acestei familii sunt de sub deal, de lângă teiul și heleșteul din Mierea Birnicii.
Din Crușeț. Și poate că n-ar fi fost atât de mișcător acest fapt, dacă scrisorile și memoriile lor n-ar fi pomenit cu atâta emoție, căldură și durere despre Crușeț ca despre un „paradis pierdut”.
Un paradis din care au fost smulse cu totul destinele lor. Și unde astăzi se adună o mână de oameni inimoși, gata să întoarcă timpul înapoi dacă ar mai putea și care vor să-și amintească împreună istoria acestei familii de boieri intelectuali, marcată de teroarea comunistă.
La inițiativa Mihaelei Albu, profesor universitar și expertă în exilul românesc, Primăria, școala din Crușeț, Radio Craiova, Inspectoratul Școlar Gorj și Consiliul Județean s-au mobilizat pentru ca-ntr-o zi de toamnă frumoasă să se întâlnească la școală, în sat și la cimitir, să lanseze o nouă ediție a cărții „Această dragoste care ne leagă” a Doinei Jela, să cinstească memoria Monicăi Lovinescu și a mamei sale, moartă în închisoarea comunistă în 1960.
Îi vor spune „Festivalul Monica Lovinescu”.
Cine au fost
Gheorghe Bălăcioiu, bunicul Monicăi Lovinescu, a fost un boier al locului, dar unul altfel. Un idealist incurabil și-a împărțit pământurile către țărani înainte de 1907. De aceea i se spunea „Boierul roșu”, iar la răscoala din 1907, pe el țăranii nu l-au atacat, ci l-au apărat. Avea idei fanteziste, și-a demolat conacul visând să-și facă unul mai mare, dar s-a trezit cu buzunarele goale.
Demolase biserica și până să ridice alta ținea slujbele în cimitir, nu avea curent electric și făceau duș în grădină, printre plante, dintr-o stropitoare. Felul acesta de a trăi, de-a dreptul supranatural, hrănea cu aventură și poezie copilăria Monicăi Lovinescu.
Deși a revenit în România după revoluție, Monica n-a mai ajuns niciodată la Crușeț „nu credea că poate să facă față emoțiilor”, explică Doina Jela, cea care a stat alături de ea până la moarte. Emoțiile îi erau sporite și de tragicul sfârșit al Mumei, Paulina Bălăcioiu, bunica Monicăi.
Cea care fusese o „Cocoana bună” – umbla cu căruța cu haine, mâncare și daruri pentru copiii săraci, cea care acceptase ca soțul ei să împartă moșia între țărani, avea să fie dusă de comuniști la Craiova pentru anchetă, legată cu lanțuri de car în puterea iernii. De aici i s-a și tras moartea.
Ecaterina Bălăcioiu-Lovinescu, fiica ei, a urmat facultatea de litere din București, apoi a studiat franceza la Paris, a devenit profesoară la București și, mai târziu, inspector general în Ministerul Educației. Căsătorită cu Eugen Lovinescu, a născut-o pe Monica în 1923. Venea cu fetița în vacanțe la Crușeț, iar amintirea acestui loc avea să le bântuie amândurora visele, în zilele și nopțile de dor.
În 1947, Monica primește o bursă de la statul francez și pleacă să studieze în capitala Franței. În țară se intalează comunismul iar atmosfera devine insuportabilă. Monica rămâne în Franța. Mama ei va fi hărțuită și pedepsită pentru vina de a avea legături cu fiica sa din străinătate. I se va cere să o cheme acasă, să colaboreze cu regimul comunist. Mama nu va ceda.
Se va sacrifica pentru libertatea fiicei. Va muri în închisoarea comunistă, dar nu-și va rechema fata din exil. Vocea Monicăi Lovinescu va continua să semene speranță, să se confunde cu libertatea pentru toți românii care ascultau Europa Liberă. Va fi un punct de sprijin și pentru alți români refugiați la Paris, va fi o ușă deschisă pentru scriitori și oameni de cultură. Împreună visau și plănuiau renașterea României, eliberarea ei de comunism.
Noiembrie, primul Festival
Trebuie să vă spun că școala în care ne adunăm în dimineața zilei de 4 noiembrie 2022 la Crușeț este proaspăt renovată, curată și modern dotată. Răsună de voci de copii. Sunt 210 elevi, 315 în toată comuna. Ni se spune că meritul este al primarului Tiberiu Godeanu.
Directoarea, Irina Godeanu ne arată expoziția de picturi donată de o artistă care a stat o vară la Crușeț, Octavia Milculescu-Florescu: vechea școală, case din sat, heleșteul de lângă conacul Blăcioiu… Lucrările frumos înrămate sunt expuse în holul școlii, lecții de artă și loc de muzeu pentru educația copiilor. De acum vor avea și cărțile despre Monica Lovinescu și familia ei, donate de Doina Jela, în biblioteca școlii: „Această Dragoste care ne leagă” și „100 de zile cu Monica Lovinescu”.
În sala de conferințe se vor întâlni oaspeți de la Paris, Doina Jela și Dinu Zamfirescu (un vechi politician liberal, jurnalist și fost deținut politic), profesoara Mihaela Albu de la Craiova, oficialități de la Târgu Jiu și localnici din comună, dar și din satele vecine.
Prima ediție a acestei calde și intime întruniri a pus la cale acordarea unei burse și a unui premiu „Monica Lovinescu”, numirea școlii după Ecaterina Bălăcioiu și Monica Lovinescu, amenajarea unui colț muzeistic dededicat familiei Monicăi Lovinescu, organizarea unei noi ediții a acestui „festival” în 2023 când se împlinesc 100 de ani de la nașterea Monicăi Lovinescu.
Pentru care, Doina Jela propune ca loc unic de desfășurare, Crușețul. „Îmi doresc să punem Crușețul pe harta culturală a lumii”, confirmă și Mihaela Albu.
Elevii dau un mic spectacol, cântă doine, cântă la vioară. Micul alai emoționat pornește spre cimitir și acolo are loc o mică slujbă de pomenire la mormântul lui Gheorghe Bălăcioiu. Fac poze sub teiul de la margine de drum, unde cândva fusese conacul boierului.
Din el nu se mai vede nimic acum. Un vecin, Liță, le povestește tot ce știe despre bunii boieri la care lucra mama lui. Și cu mândrie le arată dealul cafeniu și pădurea: „Toată valea a fost a lor, îi spuneam Valea Bălăcioaiei!”
Printre toți, micuță și tremurând de emoție, lăcrimând aproape tot timpul, dar într-un fel fericită că a putut să aducă o mângâiere memoriei acelor femei pe care sincer le-a iubit, se strecoară Doina Jela. Vorbele ei, cărțile ei au plecat astăzi de la Crușeț în mințile și sufletele multora. Propune ca elevii să culeagă mărturii din sat. Unii chiar au făcut-o și cu voci cuminți le-au citit în fața audienței. Propune ca o stradă să poarte numele Monicăi Lovinescu. Ne dă întâlnire la anul, la centenar.
O bucurie nouă o găsește pe Doina Jela uimită în fața descoperirii că „se poate”. Că tot ce n-ar fi îndrăznit să spere altădată, acum se întâmplă și ca un bulgăre de zăpadă pornit cu ani în urmă când a decis să caute zile și nopți, ani la rând prin arhivele securității o istorie care ar fi ramas neștiută, acum ia înfățișarea unor fapte reale, atât de firești, atât de umane.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Foto: Elevii ai școlii gimnaziale Crușeț, prezentând povesti culese din sat despre familia Monicăi Lovinescu
