Nu am să uit cât trăiesc acele câteva minute ale lui 1 septembrie 1990, șapte seara, când am crezut că-mi pierd mințile. Nu în sensul figurativ, ci la modul real. Mă întâlnisem în acea dimineața cu persoana de la serviciul personal, pentru a-mi finaliza angajarea ca preparator universitar, iar dansa mi-a sumarizat în cuvinte puține că „Politehnica” din Timișoara nu oferă apartamente angajaților săi și, prin urmare, este grija mea unde voi locui de-atunci încolo.
Și pentru că nu sunt student, nu voi putea închiria o cameră în căminele studențești, iar universitatea nu are locuințe temporare de serviciu.
Sumarul și firescul în care mi-a expus realitatea fără-de-ieșire în care mă aflam, suprapusă pe fondul de oboseală acumulată în anii de facultate, mi-a produs un atac teribil de panică.
În timp ce stăteam la masa din camera goală pe care o închiriam cu douăzeci la sută din minusculul meu salariu [iar restul destinat mâncării] și încercam să-mi scot din minte gândul obsesiv că-mi vă lua peste o sută de ani să strâng suficienți bani pentru un apartament cu două camere, am avut din senin acea senzație ciudată de depersonalizare – în care simți că nu mai ești tu, cumva că eu însumi sunt altcineva, o altă persoană.
Parcă vederea mi s-a întunecat și pereții cădeau asupra mea, căci în toată aceasta situație neașteptată, și nemaîntalnită, și înfricoșătoare eram complet singur, într-o cameră mizeră, la etajul zece al unui bloc de garsionere, undeva la periferia orașului, fară nici un viitor.
Deși erau oameni în jurul meu pe stradă, nimeni nu mă putea ajuta. Și situația mea – sărăcia și lipsa oricărei speranțe, reprezintă doar problema mea, nu interesa pe nimeni hăul în care sunt, nu exista cale de ieșire din el.
Nu știu de ce, dar reacția mea a fost să fug cât mai repede pe stradă, căci m-am gândit în acele momente, că oamenii din jur mă vor duce la spital, dacă mi se vă întâmplă ceva extrem de rău. Încet, încet, atacul de panică s-a risipit și am redevenit eu însumi, acea senzație obișnuită.
Am rămas însă cu spaima că acele minute se pot repeta oricând, și s-au repetat uneori, iar acea spaimă m-a urmărit în fiecare secundă, vreo trei-patru ani de-atunci. Dar am înțeles două lucruri după acele minute teribile:
- faptul că fusesem șef de promoție la Facultatea de Automatică și Calculatoare a „Politehnicii” din Timișoara nu valora o ceapă degerată în viața reală. Nimic.
- că pot fi extrem de singur în țara în care m-am născut, prin urmare ce înseamnă de fapt, concret, locul natal, dacă oricum nu-mi oferă vreun leac atunci când sunt într-un abis?
Nu este nevoie ca un proaspăt angajat în învățământ să-și pornească cariera în felul crud și inuman în care mi-am pornit-o eu.
Este nemilos și nedrept să-i aduci pe tineri în pragul prăbușirii mentale, pentru că sunt copleșiți de spaima viitorului care-i așteaptă și de dificultățile imense pe care trebuie să le răzbească pentru a avea în final un acoperiș modest de-asupra capului lor.
Și totuși cum potrivești aceste idei sumbre, inclusiv propria-mi experiență tristă, cu faptul că președintele țării și-a cumpărat șase case, unele extrem de scumpe în centrul Sibiului, din învățământ?
Cum se poate ca același învățământ să fie pentru unii mumă, iar pentru alții ciumă, mai ales pentru cei tineri? Care este salariul pe care cineva din învățământul românesc trebuie să-l primească și care este procesul prin care este stabilit acel salariu?
Învățământul de stat românesc funcționează financiar în continuare după sloganul „de la fiecare după capacitate, fiecăruia după nevoi”, vestitul leitmotiv din vremurile socialiste.
Altfel, dacă nu ar fi așa, prețul învățământului ar trebui să fie stabilit printr-un mecanism de piață, ori acea piață nu există. Argumentul acestei situații sustrase pieței libere este că învățământul nu este un business și prin urmare nu tebuie să se supună legilor pieții.
Într-adevăr, pe lângă faptul că încurajează progresul și elimină perimatul, piața are și efectul de a acumula bogăția în curtea celor foarte mari, amplificând dezavantajele și biasing-ul împotriva celor mici. De aceea exista procedurile anti-monopol. Astfel, spune argumentul, învățământul nu trebuie să fie definit de mecanismele pieței din moment ce trebuie să fie accesibil și echitabil pentru toți.
Și totuși, învățământul de stat nu este același pentru toți, dimpotrivă. Nu a fost echitabil niciodată, nu a dat tuturor aceeași șansă.
Experiență elevilor în liceele de elită din marile orașe nu este aceeași cu cea a elevilor din liceele foarte bune din orașele medii, precum Hunedoara, unde am fost elev la Liceul de matematică-fizică, sau cei din liceele din orașele mici și din comune.
De exemplu, dacă mă refer doar la generația mea, la secția de Automatică și Calculatoare a „Politehnicii” din Timișoara, care avea categoria I de subiecte la admitere, cele mai dificile, cum era în acele vremuri, am fost trei colegi de la Liceul de matematică-fizică din Hunedoara, față de cei șase absolvenți ai Liceului „Decebal” din Deva [un oraș pe-atunci cu 60% din populația Hunedoarei] și vreo douăzeci de studenți timișoreni [deși Timișoara era doar de vreo trei ori mai mare ca Hunedoara].
Nu am avut colegi din Hațeg, Simeria sau Călan, sau din vreo comună sau sat hunedorean. Singurul, un băiat din Brad, pe care-l știam de la Olimpiade, era student la secția soră, la Electronică. Aceasta situație concretă îmi sugerează un biasing puternic în favoarea celor din orașele foarte mari și reședințele de județ, în defavoarea celor din orașele mărginașe și sate.
Aceste diferențe în oportunități pentru copii și tineri, ca să nu le zic discriminări [deși asta sunt], nu au fost niciodată o temă pentru discuții și analize serioase. Speculând, căci nu am datele statistice, există două motive pentru această absență:
- lumea nu este conștientă de această discriminare
- lumea știe, dar nu-i dă importanță, căci oricum nu contează mult în viață, ceea ce ne readuce la întrebarea anterioară: care este prețul real al învățământului?
Cât este lumea dispusă să plătească pentru un învățământ bun și, desigur, cât nu este dispusă să plătească?
Indiferent pe ce parte întoarcem beteșugurile învățământului românesc, toate analizele duc către aceeași întrebare: cât este cineva dispus să plătească pentru diferite calități ale învățământului?
Este naiv să spui că plătești oricât pentru un învățământ de cea mai bună calitate. Din moment ce nu există piață în învățământul din România, argumentele pe care le citesc în articolele sunt emoționale sau bazate pe generalizări vagi, de genul: importanță strategică, baza democrației sau perpetuarea neamului.
Realitatea este că nu există un argument științific, bazat pe date, care să demonstreze cauzal că un învățământ ineficient, inechitabil și nedrept, așa cum a fost întotdeauna învățământul românesc, este un pericol substanțial în perpetuarea neamului și siguranța lui în lume.
Nu există date robuste care să sugereze că gradul de educație este corelat cu natalitatea scăzută, dimpotrivă, la fel cum apartenența la alianțele strategice nu depinde de media de absolvire din licee.
Am să mă refer în schimb la o întâmplare personală, pentru a ilustra felul în care americanul de rând stabilește prețul învățământului de calitate: un coleg de liceu al băiatului meu a refuzat admiterea primită de la Caltech, una din cele mai prestigioase universități americane, preferând în schimb universitatea Wake Forest din Carolina de Nord, unde a primit o bursă care-i acoperă o parte mare din taxe.
În decizia lui, nu a văzut nevoia de a plăti 200.000 de dolari în plus pentru a fi student la Caltech, căci valoarea educației acolo nu justifică [în opinia lui] acele cheltuieli.
Există, prin urmare, un preț real al educației, chiar și în cele mai stelare locuri pe Pământ, iar acel preț nu este oricât. Este exact suma pe care cineva este dispusă s-o plătească. Doar piața, în nici un caz ministrul sau ministerul sau sindicatele, poate stabili acel preț.
Dar să revin cu picioarele pe Pământ, căci a încorpora elemente de piață în învățământul românesc este ca și cum mi-aș implanta încă un picior ca să pot alerga mai repede. Este pur și simplu imposibil în societatea actuală.
Exista totuși o realitate concretă, în care cei din învățământ cred că situația lor materială este nesustenabilă. Emoțional, sunt de partea lor, pentru că știu pe priopria-mi piele cum este când te simți pierdut, singur și ignorat. Ceva trebuie făcut.
Însă soluțiile care există și care se întâmplă acum sunt doar cosmetice pe o structură ineficientă și fară capacitatea de a evolua și a se adapta nevoilor. Este un zombie – adică ceva care execută mecanic un set de reguli prestabilite – așa cum definește cartea “The runaway species: how human creativity remakes the world”, a lui David Eagleman și Anthony Brandt ca fiind ceva-ul decuplat de realitatea în care există.
Ceva ce da continuu din mâini și picioare, și face zgomot, dar nu gândește pentru că nu are cu ce.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
