În Poarta Transilvaniei sau Țara Năsăudului, sau pe Valea Someșului Superior, am avut peste 15 poduri de lemn acoperite, construite în stil tirolez, în perioada funcționării celui de Al doilea Regiment Valah de Infanterie Grănicerească nr.17, de la Năsăud. Dintre acestea, în prezent au rămas în funcțiune doar trei, din care unul la Coșbuc și două în Ilva Mare.
Începând din 1767 și până în 1780 au fost ridicate majoritatea podurilor de lemn din această zonă, primul fiind cel din Năsăud (zona Tradam), în anul 1767, apoi cel de la Ilva Mică (1768), la Beclean (1769), în Mocod/Nimigea (1771), podurile din Salva și Hordou (după 1776). Cel mai lung pod de lemn se pare că a fost cel din Nepos construit după anul 1780.
Cel mai reprezentativ și mai cunoscut pod de lemn din România este Podul Iubirii din Coșbuc. Acesta este denumit așa de localnici pentru că acolo se întâlneau tinerii îndrăgostiți pe vremuri. Mai mult, acolo se țineau nunți, botezuri, hore și jocuri, fiind atât un loc de petrecere a timpului liber pentru săteni, dar și un obiectiv de infrastructură.
Podul Iubirii din Coșbuc, singurul pod de lemn clasat ca monument istoric
Podul este amplasat peste râul Sălăuța și face legătura între cele două părți ale satului, fiind construit în special pentru deplasarea grănicerilor spre terenurile de instrucție din zona Podori sau Dealul Călinii.
Turiștii care trec prin județul Bistrița-Năsăud și merg spre județul Maramureș, pe DN 17C, au ocazia să se oprească și să admire acest pod monument istoric de clasă A (cod LMI BN-II-m-A-01639), printre puținele care mai există în România și Europa.
Podul de lemn din Coșbuc a fost construit de un inginer italian, în stil tirolez, cu forță de muncă din zonă și doi meșteri unguri din Nimigea, iar la ridicarea acestuia a fost folosit stejar din zona localității Șintereag. Prelucrarea materialului a fost făcută doar din bardă și nu au fost folosite cuie de metal, doar cuie de lemn, iar îmbinările sunt în coadă de rândunică.
Citește integral în Năsăudeanul
