Istoricul Dennis Deletant şi-a lansat, săptămâna aceasta, la Universitatea Ovidius din Constanţa (UOC), în contextul unui eveniment organizat de Facultatea de Istorie şi Ştiinţe Politice UOC şi de Institutul pentru Studii la Marea Neagră, volumul „România 1916-1941. O istorie politică” (Editura Humanitas, 2024), iar ulterior lansării de carte a susţinut conferinţa cu „Semnificația loviturii de stat de la 23 august 1944”. După eveniment, am vorbit cu Dennis Deletant, despre trecutul de dată recentă al României, despre uriaşa dramă colectivă trăită de români în timpul dictaturii comuniste, dramă ale cărei efecte, susţine istoricul, se simt şi astăzi, despre istoriografia românească, încă tributară unor abordări naţionaliste, edulcorate, dar şi despre rolul pe care l-au avut disidenţi precum Doina Cornea în epocă.
Dennis Deletant este profesor emerit la School of Slavonic and East European Studies, University College of London și Woodrow Wilson Public Policy Fellow, iar, din acest an, Doctor Honoris Causa al Universității Ovidius și, totodată, președinte onorific al Institutului pentru Studii la Marea Neagră din cadrul UOC.
Ada Codău: Într-un articol apărut în The Times, pe 8 octombrie 1988, vă refereaţi la România acelor vremuri ca la „ţinutul unde a murit speranţa”. Cum vi se pare România de astăzi? De unde vine speranţa, dacă vine?
Dennis Deletant: Speranța vine, cred eu, din faptul că s-au făcut atâția pași revoluționari. Și când spun revoluționari, vreau să spun că a fost într-adevăr o revoluție în România, deși unii contestă acest fapt. Dacă ne gândim numai la faptul că există un sistem pluripartidist în România, că românii au voie să călătorească, să aibă la ei un pașaport, că s-a abolit legislația privind avorturile în România, că există o economie de piață, că România face parte, acum, din două alianțe foarte importante, și anume NATO și Uniunea Europeană… Deci România a trecut dintr-o stare de incertitudine, pentru că, după căderea lui Ceaușescu, atunci, imediat, era o mare doză de incertitudine, la o atmosferă de certitudine care e garantată de NATO și de aderarea la Uniunea Europeană.
A.C.: România v-a interesat din punct de vedere istoric. Aţi vrut să înţelegeţi cum suportă un popor latin o ideologie comunistă. Privind retrospectiv, cum credeţi că s-au raportat românii la această ideologie? În ce măsură a fost o coabitare din convingere cu ideologia şi în ce măsură a fost o uriaşă tragedie colectivă, o tăcere apăsătoare, indusă de teamă?
Dennis Deletant: A fost mai degrabă o dramă colectivă, pentru că regimul comunist s-a impus aici. Poporul nu a avut dreptul de a se exprima într-un mod democratic și sistemul impus de către Uniunea Sovietică a făcut ca românii să trebuiască să se îndrepte spre Moscova, în loc să se îndrepte spre Occident, spre Paris, Washington sau Londra. Și asta, bineînțeles, a schimbat istoria românilor după cel de-Al Doilea Război Mondial.
Citește și: România, energia verde și microhidrocentralele
A.C.: Se simt și astăzi efectele acestei drame colective?
Dennis Deletant: Încă se simt, pentru că la anumiți oameni mai în vârstă mai există această nostalgie a trecutului – din cauza unei ignoranțe – a ce ar fi putut să fie, dacă exista un sistem democrat ca cel care a reușit, aş spune, în alte țări din Europa Centrală, din Europa Occidentală.
De exemplu, România avea, în anii ’30, o dezvoltare, un produs național brut egal cu cel al Greciei. Potrivit unui raport făcut de Banca Mondială în anii ’70, comparând aceste două economii care aveau aceași dezvoltare în anii ’30, Grecia avansase de șapte ori mai mult decât România. Deci, produsul național brut al Greciei era de șapte ori mai mare decât cel al României, pornind din același punct. Asta arată efectele dezvoltării economice. A fost o dezvoltare economică în România, dar a fost una impusă de un singur partid şi, în realitate, gestionarea economiei a fost dezastroasă, din cauza politicii lui Nicolae Ceaușescu, care n-a fost deloc flexibil în materie de economie și a continuat să investească într-o economie, de fapt, falimentară în anii ’70-’80.
A.C.: Ce rol au jucat disidenţi precum Doina Cornea şi canale mass-media precum Radio Europa Liberă şi BBC în mentalul colectiv? Cât de mult i-au ajutat pe români – pe de o parte – astfel de insule izolate de curaj şi – pe de altă parte – astfel de mijloace de informare corectă, necenzurată?
Dennis Deletant: Sunt două aspecte ale răspunsului la întrebarea aceasta. Pe de o parte, prin ceea ce au făcut Doina Cornea și alți câțiva disidenți ca Ana Blandiana, Radu Filipescu, Paul Goma și alții s-a văzut că exista o conștiință, aș spune, o conştiinţă europeană, o conștiință care respecta drepturile omului și aplicarea lor în România. Deci a fost un semn pozitiv.
Din păcate, (n. r. această conştiinţă europeană) n-a avut timp să se imprime în conștiința românilor din cauza cenzurii din România, în primul rând, din cauza sistemului dictatorial din România. Adică orice părere care dezavua ideile comunismului era suprimată în România.
Pe de altă parte, românii n-aveau voie să călătorească, deci majoritatea nu știau care e nivelul de trai nu numai în Occidentul capitalist, să zicem, dar nici în Europa Centrală. Românului de rând îi era foarte greu să călătorească şi în Polonia, în Cehoslovacia. Cei care au călătorit aveau, majoritatea, ceea ce Securitatea numea misiuni: misiunea să adune informaţii despre rude. Am văzut în documentele de la Securitate care au fost condițiile în care au fost eliberate paşapoarte. Condiția era ca în 48 de ore după întoarcerea în țară – presupunând că te-ai întors în țară – să dai înapoi pașaportul și, la cererea Securității, trebuia să dai informații despre oamenii pe care i-ai vizitat. Și asta, sigur, a limitat contactele și știrile sau ceea ce se știa despre restul Europei şi mai ales despre situația economică a Occidentului. Asta era o problemă. Și multă lume n-a putut să trăiască în afara acestor granițe intelectuale. Oamenii contau pe ceea ce oferea partidul comunist și asta era lumea lor.
„Tocmai această întrebare. Ce aş fi făcut?, mă face să încerc să fiu echilibrat atunci când interogrez, și eu, trecutul”
A.C.: Din dorinţa de a rămâne un istoric echilibrat, aţi vrut mereu să înţelegeţi, şi nu să judecaţi şi v-aţi întrebat, de multe ori, ce aţi fi făcut dumneavoastră, dacă aţi fi trăit în permanenţă în comunism, dacă nu aţi fi avut privilegiul unor călătorii de documentare. Este istorie contrafactuală, dar cum credeţi că ar fi arătat viaţa dumneavoastră, dacă s-ar fi derulat sub dictatură?
Dennis Deletant: Aici sigur că e vorba de istorie contrafactuală. Întotdeauna m-am gândit la chestiunea asta: ce aș fi făcut? Eu aveam întotdeauna în spate un pașaport britanic. Puteam să critic. Și de aceea voiam să-i ajut pe disidenți, pentru că mi-am dat seama, mi-am pus aceeași întrebare: ce aș fi făcut în locul lor? Atunci când scriu despre informatori și Securitate, întotdeauna în capul meu e întrebarea: aș fi putut să fiu informator sau nu? Adică e o chestiune care te frământă. Și nu e un răspuns clar. Ce aș fi făcut? Nu știu. Probabil că dacă n-aveam pașaport britanic m-aș fi conformat. Probabil.
Sigur că faptul că eram un om din afară, cu pașaport britanic, mi-a facilitat contactul cu disidenții, care la rândul lor aveau încredere în mine și știau că nu sunt omul Securității şi că sunt discret. Dar tocmai această întrebare. Ce aş fi făcut?, mă face să încerc să fiu echilibrat atunci când interogrez, și eu, trecutul.
„Istoriografia românească e încă tributară unor abordări naţionaliste”
A.C.: Consideraţi că istoriografia română s-a integrat în mediul occidental, a depăşit tarele trecutului, mitizările anumitor personaje sau epoci? Sau e încă tributară unor abordări naţionaliste şi edulcorate?
Dennis Deletant: E încă tributară. Dar, în primul rând, să nu uităm că existau istoriografii naționaliste, chiar în secolul XIX. Însă în foarte multe popoare există istorii naționaliste: la francezi, la englezi, la americani. Nu e un aspect al istoriografiei care să fie, să zicem, monopolizat de către istoricii români. Ceea ce s-a întâmplat este că pe acest fond de istorie națională s-a grefat, din cauza dictaturii comuniste, o deformare, o denaturare ideologică a istoriografiei românești. În primul rând, în anii ’50, când s-a făcut amprenta sovietică.
Ce s-a întâmplat în România a fost rezultatul unei influențe rusești.
Și după Revoluția Bolșevică și după cel de-Al Doilea Război Mondial s-a simțit această amprentă ideologică în istoriografia românească. După aceea, și Dej, la începutul anilor ’60, și Ceaușescu au încurajat o astfel de rectificare a acestei influențe naționaliste, dar rectificarea a făcut ca istoriografia să fie și denaturată de un curent naționalist, aș spune, unde prea s-a pus accentul asupra eroilor istoriei românești. De exemplu, istoricii români încă vorbesc, astăzi, despre victoriile lui Ștefan cel Mare asupra turcilor. Dar care victorii? Nu scrie nimeni, în afară de regretatul Șerban Papacostea, că, de fapt, Ștefan cel Mare a fost un vasal al regelui Poloniei. El a semnat vasalitate. Sigur că Ştefan cel Mare are meritele lui, că a luptat cum a luptat, dar totuși a luptat în interesul Poloniei, de câteva ori, împotriva otomanilor. Și aceste lucruri trebuie rectificate, adică trebuie un echilibru atunci când tratezi istoria românilor. Ca să arăți și părțile negative, chiar dacă sunt multe puncte pozitive, care trebuie scoase în evidență.
Revenind la influența foarte proastă a ideologiei ceaușiste… În istoriografia românească nu se acordă destulă importanţă, de exemplu, faptului că Regele Ferdinand, care era germanofil, a aprobat decizia ca România să intre în război împotriva Germaniei, în Primul Război Mondial. Ăsta a fost un act de mare curaj din partea Regelui Ferdinand în România şi revin la ce spuneam: cât de important este să fii echilibrat când tratezi trecutul.
Este important să combatem, ca istorici, anumite atitudini adoptate de anumiti politicieni de astăzi, care repetă minciunile unor oameni precum Corneliu Zelea Codreanu. Eu am comparat, recent, un discurs al lui George Simion cu un discurs al lui Corneliu Cordeanu. Era un fragment, e adevărat, dar folosea niște sintagme care erau parcă preluate de la legionari. M-a șocat.
A.C.: Ce părere aveţi despre oferta politică actuală din România?
Dennis Deletant: Una foarte proastă, pentru că sunt tot felul de oameni care, în primul rând, nu au un program politic, ceea ce te șochează, ca observator din Occident. Politicienii din România dau impresia că sunt interesați mai mult de a se îmbogăți, în loc să pună interesul țării deasupra unui interes personal. Sunt înconjurați de găști, care vor să exploateze România, în loc să ridice nivelul de trai și să încurajeze investiții strâine. Din 2007, România n-a folosit decât 60% din toate fondurile europene.
Investiţii sunt şi e foarte bine că sunt, dar sunt investiții mult mai mari în Cehia, în Polonia, în Ţările Baltice. Cât timp îi trebuie Parlamentului român să aprobe exploatările în Marea Neagră? Doi ani! Un investitor străin n-are timp să aștepte doi ani și se duce în altă parte. Tocmai asta este politica rusească: să descurajeze investițiile nu numai în România, dar şi în Republica Moldova și în Polonia. Este în interesul Rusiei ca suveranitatea Mării Negre să fie controversată. Rusia pare să uite faptul că Ucraina are dreptul, în Marea Neagră, de exploatare. Rusia încă îi contestă acest drept şi sunt convins că e un țel al lui Putin să pună mâna nu numai pe Ucraina teritorial, dar şi pe apele teritoriale ale Ucrainei din Marea Neagră, care sunt vecine cu cele ale României. Eu n-am văzut asta discutat de niciun jurnalist în România şi niciun studiu academic. Și este făcut, recent, pentru Institutul Woodrow Wilson, că m-au rugat să fac un studiu despre asta și am și dat Institutului. Dar sunt şi alți cercetători care au accentuat această problemă despre apele teritoriale. Dar asta trebuie să fie în prim plan pentru un om politic şi pentru un partid politic din România.
Ca să fac un rezumat a ceea ce cred, sunt foarte decepționat de ce ofertă există, că e o ofertă nulă, de fapt. Niște oameni care nu oferă mai nimic convingător electoratului român. Numai vorbe goale.
Istoricul Dennis Deletant este autorul a sute de articole şi studii ştiinţifice, precum şi al unor volume didicate istoriei României. Printre cele mai importante lucrări ale sale se numără: „Hitler’s Forgotten Ally: Ion Antonescu and His Regime, Romania 1940-1944”, 2006 (trad. rom. „Aliatul uitat al lui Hitler: Ion Antonescu și regimul său”, Humanitas, 2008) „Ceausescu and the Securitate: Coercion and Dissent in Romania, 1965-1989”, 1995 (trad. rom. „Ceaușescu și Securitatea”, Humanitas, 1998); „România sub regimul comunist”, 1997; „Communist Terror in Romania: Gheorghiu-Dej and the Police State, 1948-1965”, 1999 (trad. rom. „Teroarea comunistă în România: Gheorghe Gheorghiu-Dej și statul polițienesc, 1948-
1965”, 2001), „British Clandestine Activities In Romania During The Second World War”, 2016 (trad. rom. „Activități britanice clandestine în România în timpul celui de-al Doilea Război Mondial”, Humanitas, 2019), „Romania 1916-1941: A Political History”, Routledge, 2022 (trad. română „România 1916-1941. O istorie politică”, Humanitas 2024).
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Foto: Tiberius Stanciu)
