Numeroși sunt cei care susțin că ascensiunea extremismului din ultimii ani își are unul dintre motive „inteligența” cu care liderii lui au știut să exploateze emoția oamenilor. Tot așa cum, în 2019, succesul USRPLUS la alegerile europarlamentare s-a datorat exploziei emoționale împotriva abuzurilor comise de Dragnea și complicii săi.
Prin același argument, auzim astăzi în jurul nostru afirmația că partidele proeuropene nu vor avea nicio șansă în alegerile de anul viitor dacă nu vor ști să creeze emoție publică și să o canalizeze înspre nobilele cauze ale statului de drept, democrației și valorilor europene.
De altfel, convingerea larg răspândită este că, pentru a trezi electoratul din letargie, e nevoie să-l zgudui puțin emoțional, să-l faci să simtă că e nevoie să se trezească, să simtă că trebuie să reacționeze la nedreptate și abuz și să se angajeze civic și politic.
Dacă ne uităm însă în societatea românească din aceste zile, vedem că nu este nicidecum o societate placidă, ternă, rezistentă la emoție și traume.
Că nu trăim într-un spațiu, fizic și virtual, în care să domine abordările raționale, alegerile bazate pe discernământ, pe logică și pe calculul consecințelor.
Citește și: Trei judecători militari sunt cercetați de Inspecția Judiciară pentru delict de opinie
Dimpotrivă, societatea noastră este mai degrabă una ale cărei dinamici sunt puternic influențate de emoție. Ea vibrează afectiv, cel puțin în unele din straturile ei, în funcție de evenimentele cotidiene care se întâmplă în țară, într-o succesiune pe alocuri greu de suportat.
Mai mult, am putea spune că opinia publică este adeseori profund și extins abuzată emoțional.
Că felul în care se întâmplă lucrurile și, mai ales, felul în care ele sunt traduse mediatic și pe rețelele sociale, face ca ele să se adreseze suprafeței emoționale a capacităților noastre de receptare a mesajelor.
Ritmul în care s-au petrecut, de exemplu, tragediile din această vară, a provocat o veritabilă tornadă emoțională în psihicul colectiv și a lăsat urme adânci în capacitatea noastră de a înțelege sensul și direcția în care evoluează societatea.
Sentimentul general a fost că ea crapă din toate încheieturile, iar printre oameni s-a instaurat o stare de neliniște și insecuritate.
De la azilele groazei până la drona prăbușită în Deltă, trecând prin Botoșani, Vama Veche sau Crevedia, ultimele luni au solicitat la maximum capacitățile noastre de a suporta emoții tari în contactul cu oroarea de care sunt în stare unii din semenii noștri, cu nepăsarea și neputința autorităților de a preveni tragedii grave și de a trage la răspundere adevărații vinovați ai acestor tragedii.
Ieșim cumva din această perioadă epuizați afectiv și, mai ales, tot mai lipsiți de puterea de a reacționa colectiv: cei mai mulți dintre cetățenii români întorc pur și simplu spatele vieții publice, refuză să mai privească știrile și să intervină pe rețelele sociale de teama de a nu trebui să mai trăiască astfel de sentimente negative.
Ei își găsesc refugiul în viața privată, alături de cei dragi pe care simt nevoia să-i protejeze, alături de prietenii cu care pleacă în concedii sau cu care împărtășesc experiențe plăcute pe internet.
Dar mai sunt și aceia, nu puțini, poate chiar din ce în ce mai mulți, care își caută protecția alături de cei care, promițându-le securitate (identitate, comuniune), dar și revanșă ori răzbunare, vând iluzia unui alt fel de politică, una a mâinii de fier și a reacției necruțătoare la abuz sau corupție.
Politicieni justițiari care fac dreptate urlând, cu telefonul în mână, prin live-uri lungi și agresive, canalizează energiile negative ale oamenilor și le oferă satisfacție prin prezența lor la fața locului, în mijlocul evenimentelor, în birourile funcționarilor, în spitale, în școli, oriunde e loc de a exploata emoția populară.
Știm cu toții că democrația implică pasiune și angajament afectiv; rațiunea, calculul tehnic sau tehnocratic, expertiza rece nu pot stârni adeziunea cetățenilor la marile cauze comune care ne țin laolaltă. E nevoie, într-o democrație, și de entuziasm, de credință puternică în valori, de optimism, chiar de bucuria de a trăi împreună într-o țară. Fără acest ingredient emoțional, o democrație poate muri foarte repede.
Cu alte cuvinte, există două feluri de emoții publice, unele pozitive, altele negative. Și unele și altele pot fi capitalizate politic, și unele și altele sunt luate în calcul de strategii partidelor politice.
Dar nu e un secret pentru nimeni că emoțiile negative sunt nu doar mult mai ușor de provocat, ci și mai ușor de exploatat.
Frica vinde mai bine decât încrederea, furia se coagulează mai ușor ca entuziasmul, ura mobilizează energiile maselor mai puternic decât iubirea. La fel cum nu e un secret că partidele românești, împreună cu instrumentele lor mediatice și propagandistice, au preferat vreme de decenii în șir să valorifice la maximum fricile și incertitudinile, să exploateze cu cinism neîncrederea unora în ceilalți, ura unor majorități față de diferite minorități.
Educația politică pentru discernământ, pentru raționalitate publică, înțelegere sau consens nu a fost niciodată o prioritate de campanie și acțiune politică.
Astfel că azi avem în fața noastră un electorat fragilizat emoțional, credul și naiv, vulnerabil la cele mai primitive sau sofisticate procedee de capturare a emoției și de aliniere a ei la cauze politice populiste sau extremiste.
Iar această fragilitate nu e „privilegiul” celor „săraci cu duhul”, nu îi afectează doar pe cei neștiutori de carte; prin supraabundența de emoție publică, ea erodează capacitățile noastre colective de judecată și tulbură alegerile sau deciziile tuturor.
Va fi foarte greu, dacă nu de-a dreptul imposibil, de a intra pe acest teren al emoțiilor manipulate. E un efort sisific, de resurse umane și materiale, convertirea fricii și a urii în ceva constructiv și care să-i aducă pe oameni laolaltă, în loc să-i dezbine sau să-i facă să se deteste reciproc.
Adăpostiți sub umbrela iluzorie a protecției mincinos promise de populiști, suveraniști, xenofobi sau extremiști, oamenii refuză să părăsească acest adăpost pentru a se angaja în proiecte comune, prin care să sancționeze derapajele zilnice ale puterii pentru a crea contraputeri creative și democratice.
O societate democratică înseamnă credința în valori comune, precum dreptatea, binele public, responsabilitatea, solidaritatea sau integritatea.
Iar această credință se construiește deopotrivă rațional și emoțional: a crede în binele public e un act de gândire, care cere un anumit travaliu al minții, dar care se lasă îmbrăcat în emoții împărtășite, pozitive și negative, de angajament pentru o cauză și de refuz a ceea ce împiedică reușita unei asemenea cauze.
Emoția rămâne mereu labilă și nestatornică, nedemnă de încredere, dacă e lăsată singură să decidă ce e bine și ce e rău, ce e drept și ce e nedrept. Dar fără ea, niciun mesaj politic, oricât de înălțător, de just sau de constructiv, nu va putea pătrunde în mințile oamenilor pentru a-i convinge să participe la păstrarea unei vieți democratice.
Invers, dacă mesajul politic căută doar să ațâțe afecte, să creeze adeziuni afective și oarbe, stări de excitație, răzbunări și descărcări de moment, pulsiuni și dorințe irealizabile sau realizabile într-o utopie, el nu va întări legătura socială, ci va amenința chiar temelia democrației, a cărei rațiune de a fi se diluează în apele toxice ale trăirilor intense.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
[…] Citește și: Jocul cu emoțiile în politică […]