Una dintre cele mai discutate probleme în arena publică este aceea a modului în care justiția funcționează sau nu.
Dacă ne uităm la legile de organizare a justiției adoptate în 2022, nu putem vorbi de o reformă, ci dimpotrivă, de o contrareformă.
Abordând problema din punct de vedere istoric, putem afirma că până în 1947 România a avut unul dintre cele mai bune sisteme judiciare din Europa. Ulterior, până în 1989, cunoaștem evenimentele pe care poate le regretă unii dintre baronii sistemului (fie datorită experiențelor proprii, desigur pozitive, fie ale clanurilor din care fac parte). Nu s-au făcut eforturi reale de reformare a justiției până în 2004 cu excepția îmbunătățirii salarizării magistraților, înfăptuită de fostul ministru Valeriu Stoica.
Dar, poate, ar fi util, pentru început, să vedem situația din alte state.
În Italia, ministrul Justiției nu este membru CSM. În Franța, ministrul Justiției este vicepreședintele CSM și prezidează toate reuniunile, cu excepția celor în care rolul prezidențial este exercitat de președintele Republicii Franceze. În Italia, procurorii sunt total independenți față de ministrul Justiției. Toate deciziile privind procurorii de la recrutare până la pensionare sunt luate de CSM-ul italian.
În Franța, procurorii sunt subordonați ierarhic ministrului Justiției, în ceea ce privește promovările, transferurile, atribuirea rolurilor, disciplina și așa mai departe. Secțiunea pentru procurori a CSM-ului francez are doar puteri consultative. Mai mult, Ministerul francez al Justiției are responsabilitatea de a emite directive. În Italia, dimpotrivă, astfel de chestiuni politice sunt, de facto, totalmente în mâinile procurorilor înșiși.
Trebuie menționat faptul că Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție, în actuala configurație, este mai mult copia unui model sovietic.
Până în 1947, parchetele românești erau organizate potrivit modelului francez.
În Franța, procurorii generali ai curților de apel raportează direct ministrului Justiției, cu excepția procurorului general de pe lângă Înalta Curte de Casație. Rolul lor este mai degrabă de a asigura interpretarea unitară a legii. O situație similară este și în Italia.
În Italia, șeful Parchetului Național Antimafia este numit de către CSM, la propunerea ministrului. CSM-ul italian îl poate refuza de câte ori dorește, nu ca la noi, o singură dată, similar promulgării legilor de către președinte. Este normal să fie așa, deoarece vorbim despre o republică parlamentară, unde președintele are un rol decorativ.
În România, ca și în Franța, fiind republici semiprezidențiale, este normal ca președintele să dispună de prerogative mai extinse față de republicile parlamentare (Germania, Ungaria, Bulgaria etc.).
Pe malurile Senei, Inspectorul General al Inspecției Judiciare este numit prin decret al președintelui Republicii, fără nici un aport al CSM. În schimb, decretul prezidențial de numire a inspectorilor generali auxiliari și a inspectorilor constă dintr-o simplă opinie a acestora din urmă.
Numirea șefului Inspecției Judiciare se realizează conform bunului plac al ministrului.
Este creat astfel un dezechilibru, ministrul dobândind puteri discreționare și manifestă prevalența politicului asupra juridicului.
Inspecția Judiciară poate fi folosită de ministru pentru a pedepsi magistrații neobedienți și pentru a bloca anumite anchete sau procese. Mai mult decât atât, membrii CSM care soluționează o acțiune disciplinară nu pot fi recuzați.
Ministrul Justiției este la fel de politic ca și președintele, deoarece guvernul are o anumită culoare politică. Referitor la Inspecția Judiciară, sunt trei state în UE unde este condusă de ministrul Justiției, adică Italia, Franța și Germania.
Noi am luat cel mai prost exemplu, o lege impusă de Berlusconi în 2005, foarte criticată de magistrații italieni.
Acțiunea disciplinară inițiată de ministru este trimisă procurorului general, care o comunică ministerului și CSM-ului.
Chiar dacă procurorul general consideră că respectivul magistrat nu a comis nici o abatere disciplinară, ministrul îi poate infirma soluția și dispune continuarea acțiunii. Chiar și așa, investigațiile sunt conduse de biroul procurorului general de pe lângă Înalta Curte de Casație, CSM fiind forul de judecată în materie disciplinară. Inspecția Judiciară se ocupă de alte probleme, ministrul Justiției fiind total liber să numească sau să demită inspectori.
Acțiunile disciplinare împotriva magistraților francezi pot fi inițiate de ministru, de președinții curților de apel (în cazul judecătorilor) sau de procurorii generali ai curților de apel, prin intermediul procurorului general de pe lângă Înalta Curte de Casație (în cazul procurorilor). Inspecția Judiciară efectuează investigații preliminare și trimite dosarul mai departe. Ministrul aplică sancțiunile ce se impun, în cazul judecătorilor conform unei recomandări a CSM. Judecătorul sau procurorul în cauză poate ataca decizia ministrului în fața Consiliului de Stat.
Citește și: Primele semne de disidență organizată față de Viktor Orban și UDMR în Transilvania
În Germania există inspecție la nivelul fiecărei instanțe, totul fiind supervizat de ministrul de Justiție federal sau de cel de la nivelul landului. Pentru judecători există curți speciale disciplinare, în cazul procurorilor sancțiunile fiind aplicate de superiorii ierarhici. Ultimele legi în domeniul organizării Justiției au fost votate în 2022.
Există unele aspecte foarte controversate. Ne referim la faptul că președintele instanței supreme este și el titular al exercitării acțiunii disciplinare față de un judecător. Recursul la o eventuală sancțiune se judecă la ÎCCJ, de către colegii celui care a exercitat acțiunea. Este sinonim unei antepronunțări.
Conform vechii legi, numai Inspecția Juridică avea competențe în acest domeniu. Mai mult decât atât, Inspecția Judiciară nu va mai putea fi sesizată de către orice cetățean nemulțumit de activitatea unui magistrat, cum era în vechea reglementre, ci doar de către orice persoană interesată. Inspectorul șef al Inspecției Judiciare păstrează aceleași puteri nelimitate din vechea lege. El poate infirma o soluție a unui subordonat fără prea multă motivație. Scade și gradul de legitimitate și reprezentativitate al membrilor CSM.
Un candidat nu mai are nevoie de majoritatea voturilor în adunarea general, ci doar de numărul cel mai mare de voturi. La fel este și în cazul plenului CSM, care va putea funcționa cu 10 membri prezenți din totalul de 19 și va putea adopta hotărâri cu doar 6 voturi.
Membrii CSM nu mai pot fi revocați pentru neîndeplinirea sau îndeplinirea defectuasă a atribuțiilor.
Nu trebuie să uităm marea supărare pe care a produs-o obligația impusă de fosta ministră Monica Macovei pentru toți cei angajați în sistemul judiciar de a-și declara rudele aflate în același sistem. Iar dacă am analiza legăturile de familie și interese ale unora din CSM și nu numai, cine știe la ce concluzii am ajunge. Situația la care a ajuns România azi se datorează în mare măsură faptului că magistratura și politica se fac în familie.
Unii magistrați de rang înalt nu vor drepturi, ci privilegii. Numai că și privilegiile trebuie să le meriți, pentru ce ai realizat, nu pentru al cui ești.
Marea reformă a justiției este ghidată de două principii, „Primesc să se revizuiască, dar să nu se schimbe nimic” și „La vremuri noi, tot noi”.
Curtea Constituțională ne spune că și foștii ofițeri ai serviciilor de informații pot avea funcții de conducere în instanțe. Este încununarea dezastrului făcut de Klaus Johannis, Alina Gorghiu și Cătălin Predoiu.
Iar acum, numai un singur candidat la președinție s–a referit în mod serios la situația în justiție și la schimbarea șefilor marilor parchete.
„Este periculos să ai dreptate când autoritățile de drept nu au” – François-Marie Arouet de Voltaire
„Ordinea de drept este una din măreţiile omului” – Petre Ţuţea
„Justiţia târzie este justiţie nulă” – William Gladstone
„Justiţia este caritate în acord cu înţelepciune” – Gottfried Leibniz
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
