Konya, unul dintre cele mai conservatoare orașe din Turcia are la fel de multe moschei ca Istanbulul, care are o populație de cel puțin cinci ori mai mare. La capătul fiecărei alei care intră într-un parc, în fiecare intersecție, la începutul bulevardelor și la sfârșitul lor poți vedea o moschee.
Multe sunt foarte vechi, chiar de la începutul anilor 1000, când selgiucizii, precursorii otomanilor, au cucerit aceste locuri. A dispărut însă bogăția spirituală a vremurilor în care Konya era un centru intelectual unde se adunau teologi renumiți și oameni interesați de literatură, de muzică sau de artă.
Pe lângă nicio moschee n-am văzut librării, anticariate, vânzători ambulanți de cărți vechi sau noi sau măcar chioșcuri în care să aibă caiete sau carnețele, vederi, hărți sau ghiduri explicative despre acest oraș cu o istorie spirituală atât de impresionantă.
În schimb, a rămas o formă de habotnicie pentru o minoritate a locului, femei care sunt toate înfășurate în negru și li se văd doar ochii, care se căsătoresc devreme și respectă ceea ce cred că înseamnă tradiția Coranului. Am văzut astfel de cupluri foarte tinere, sub 25 de ani, care aveau patru-cinci copii după ei.
Și în locul cărților sau al preocupărilor intelectuale, sunt obiectele de bazar pe care le iau turiștii cu ei pentru a-și aminti de ziua când au fost la Konya, mici kitsch-uri, la care ne uităm cu toții: statui cu poetul sufit Rumi, porțelanuri cu derviși, mătănii de plastic, pietre semiprețioase inscripționate, păpuși Barbie, îmbrăcate în rochii tradiționale, la fel de ample ca cele pe care le poartă dervișii.
Am ajuns la Konya în timpul Kurban Bairamului, când aproape tot orașul e închis. Doar moscheile și câteva tarabe de din jurul acestora sunt deschise, iar mai pe la marginea orașului am văzut chiar cafenele și magazine ieftine de îmbrăcăminte, în care se găsesc imitații ale marilor firme de design.
Kurba Bayramul sau Eid al-Adha, adică Sărbătoarea sacrificiului durează patru zile în luna iulie și celebrează supunerea lui Abraham/Avraam în fața lui Dumnezeu așa cum e descrisă și în Biblie. Musulmanii folosesc același mit, în care Allah i-a cerut lui Ibrahim (Abraham/Avraam) să-și omoare fiul (Ishmael/Isaac) ca semn al credinței sale. Ibrahim a fost gata să-l înjunghie, când Allah (Dumnezeu) l-a oprit și le-a trimis în schimb celor doi credincioși un berbec, pe care l-au sacrificat. Pentru a celebra această intervenție divină, dar și credința oarbă în Dumnezeu, în fiecare an de Kurban Bayram se sacrifică un berbec sau o capră.
O treime din această carne este consumată în familie în cele patru zile de sărbătoare, iar restul este dat celor care nu au posibilitatea să facă propriul sacrificiu. Chiar și cei mai săraci își cumpără din piață câteva bucăți de carne sau celebrii cârnați din zonă care se pregătesc acolo.
Am putut urmări întreg procesul în fața măcelăriilor din apropierea centrului, unde măcelarii tranșau carnea afară pe trotuar, apoi o puneau într-o mașină de tocat, la fel ca aceea pe care o foloseau părinții noștri, doar că la o dimensiune mult mai mare. Apoi, pe axul central al mașinii cineva întindea mațul de animal, în care era trimisă carnea gata tocată.
Peisajul cu toată carnea aceea expusă și preparată în soarele torid se adaugă amintirilor pestilențiale ale zilei, fiindcă părea că tot orașul este o curte uriașă plină de animale de toate felurile pe care nimeni nu o curăță niciodată. Mirosea a animale murdare, a scrum de țigară lăsat în scrumieră săptămâni de zile și a legume stricate. Fiindcă Bazarul și toate străduțele erau acum pustii se vedeau toate petele asfaltului, necurățat de cine știe când.
Fiindcă orașul e un furnicar de aproape 3 milioane de oameni, toate petele acestea ca de vomă întinse peste tot nu se văd. Și, poate, că mirosul trecătorilor și al mărfii proaspete le acoperă pe cele vechi, e mai suportabil. Sau, poate, în mod normal gunoiul e ridicat zilnic, dar acum din cauza sărbătorii e lăsat să se împută.
Așa cum mirosul de cedru îmi va aminti mereu de Sardis, orașul persan antic de lângă Izmir, de unde a plecat Xenofon cu mercenarii spre Babilon, traversând Anatolia, mirosul de hoit amestecat cu cel de scrum de țigară îmi va reveni în memoria olfactivă de câte ori mă voi gândi la Konya.
Articol preluat de pe blogul „Călătoriile Sabinei” / Radio Europa Liberă
Un proiect Black Sea Trust, susținut de Radio Europa Liberă Moldova și Freedom House România.
