Niciun lider român nu a știut cum să răspundă discursului președintelui ucrainean Volodimir Zelenski din Parlamentul României.
Pentru că niciunul dintre ei nu e visceral deranjat de ororile pe care le fac rușii în Ucraina? Pentru că le-a intrat compromisul în sânge? Pentru că pasiunea lor pentru libertate e limitată? Pentru că sunt lipsiți de virtuozități oratorice? Sau pentru că, pur și simplu, nu le pasă?
Pare că toți abia așteptau să se termine și să plece la cină. Întreg plenul era o masă amorfă de subproduse politice, care fără să-și dea seama duc țara spre locuri riscante.
De la începutul războiului din Ucraina, niciun politician român nu a avut vreun discurs memorabil, despre dramele fără sfârșit din țara vecină, despre copiii rămași fără părinți, despre părinții rămași fără copii, despre lumea care se schimbă iremediabil, fără să ne dăm seama.
Președintele Klaus Iohannis nu a asistat la ședința în care a vorbit Zelenski. Nu i s-a părut un bun moment să recupereze absențele mandatelor sale și nu i s-a părut un moment bun să spună cum vede viitorul României în coasta Rusiei cu o Ucraină distrusă.
Sau pur și simplu a evitat comparațiile, s-a temut să se măsoare cu Zelenski, de parcă ar fi fost vorba despre o competiție, nu despre o manifestare simbolică în care liderii români voiau să-și arate grija, neliniștea și susținerea din adăpostul lor călduț, față de confrații lor aflați în bătaia puștii.
Să le spună că adesea curajul e mai important decât puterea și că acest lucru se vede atât de bine în rezistența ucrainenilor.
Nici la Klaus Iohannis, nici la alți politicieni români nu poți știi niciodată dacă tăcerile au legătură cu angoasele lor, cu lașitățile lor sau doar cu trufia.
La fel ca în celelalte parlamente, unde președintele ucrainean a fost invitat, prin sistem video, să vorbească despre situația grea în care se află țara sa, și în România trebuia să fie un moment emoționant de empatie și susținere. De ce nu a putut fi așa?
În primul rând, pentru că începutul discursului președintelui Zelenski a fost ratat din motive tehnice, apoi, fiindcă traducerea nu se auzea, iar traducătorul oficial al parlamentului avea trac sau doar nu se descurca. A fost un boicot.
Din neglijență, din prostie, din nepăsare, din neprofesionalism, dar un boicot, care a funcționat mai eficient decât protestul extremiștilor veniți cu tricolorul după ei, pentru a-și arăta ranchiuna și lipsa de compasiune pentru ororile războiului.
Apoi discursurile celor mai importanți trei oameni în stat, după Klaus Iohannis, au fost niște compuneri mediocre, citite poticnit, fără entuziasm, fără pasiune, fără pic de înțelegere pentru tragediile care au loc atât de aproape de România.
Comentariul integral în Deutsche Welle.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
