Așa cum spuneam din vară, Opera de Stat din Munchen oferă experiențe unice pentru toate exigențele operaticilor. Nici la ultima mea vizită n-a făcut vreo excepție. Începând cu regia până la interpretări, totul intră în clasa de excelență. Sigur, în această perioadă, Germania e mult mai renumită pentru Oktoberfest decât pentru deschiderile de stagiune la operă. Străzile sunt împânzite de purtătorii pălăriilor de vânătoare și celebrii Lederhosen iar doamnele în rochiile-costum Dirndl, răspândind acea atmosferă medievală.
Puccini și Pasolini
Premiera operei Tosca a avut loc în mai. Era logică o premieră în anul centenar al comemorării inegalabilului Puccini. Regizorul Kornél Mundruczó propune o montare nu numai temporal translatată, pe motiv că opresiunea, corupția n-au bariere temporale, dar și o conexiune în timp și spațiu între creatori și cei care duc mai departe moștenirile acestora.
Acțiunea se desfășoară în timpul războaielor napoleoniene, pe la 1800, când șeful poliției, Scarpia, îl urmărește pe pictorul Mario Carvadossi, învinuit că ajută rezistența, respectiv pe deținutul politic Cesare Angelotti. În plus, urmărește să o aibă pe iubita acestuia, cântăreața Floria Tosca. Temele sunt puternice, iubire și trădare, crimă și sinucidere, iar muzica care le însoțește este atât de sublimă că a fost un eveniment național de la prima prezentare. Soprana Hariclea Darclée a fost prima Floria Tosca din istorie.
Regizorul își proiectează viziunea pe eterna temă a conflictului dintre stat și artă, alegație în sprijinul căruia îl cooptează pe Pasolini, cineastul ucis în 1975 și care, în filmele sale a abordat această temă, și printr-o licență proprie asociază citate și fragmente din filmele acestuia. Iubitorii operei mai știu și că regizorul italian a avut o relație de prietenie cu Maria Callas, la rândul său o memorabilă Tosca. Atât de memorabilă încât în zilele noastre regizorii de film care folosesc în coloanele sonore interpretarea celebrei arii Vissi d’arte, uzează, în general, de două înregistrări, Maria Callas și Angela Gheorghiu.
În actul I, suntem într-un studio de artist, devenit platou de filmare. Însăși, dizidentul Angelotti este ascuns într-un cufăr destinat materialelor. Carvadossi nu mai este numai pictor, e și regizor, nu mai ține pensula în mână, doar un aparat polaroid folosit des în anii 70 pentru probe, iar nudurile, la propriu, sunt folosite pentru executarea picturilor corporale prin body touching, după ce au fost ”încărcate” cu vopsea. O scenă care a suscitat comentarii, dar care mie mi se pare foarte expresivă, doar vorbim de un artist. Mi-a adus aminte și de performance-ul Marinei Abramović și, de ce să fim mai ipocriți decât putem? În muzee ce facem, sărim peste tablourile cu nuduri? Ajungem ca cei din Florida care au concediat un director de școală pentru că la ora de istorie a artei le-a arătat copiilor sculptura David a lui Michelangelo. Singura problemă, în fapt, cred că este doar pentru tenor. Sigur, această apropiere deliberată de Pasolini, i-a dus pe mulți cu gândul că acest Carvadossi este Pasolini filmând scene din ultimul său film, Salò o le 120 giornate di Sodoma. Ceea ce este ok, dar având această proiecție în minte, li s-a părut totul scabros. Sugerând o biserică modernistă, prin aducerea pe scenă a statuii Madonei, soldați înarmați, înghesuie civili, bătuți, dezbrăcați, torturați, fluturând deasupra lor un steag pe care scrie Brigada Roșie, celebrul grup de teroriști responsabil de numeroase asasinate. Actul 2 își mută registrul estetic într-un apartament simandicos de la dolce vita, dedesubtul căruia, construind antagonismul, se află o cameră de tortură. Dacă în primul act totul este supradimensionat spațial, aici totul este închis ca într-o capsulă, e o scenografie în altă scenografie, micșorând spațiul până la greu respirabil. În actul 3 se eliberează scena, pe fundalul închis sunt proiectate scene din filmele lui Pasolini, Teorema și Mamma Roma, sugestive vizual și foarte melancolice. De altfel recunoaștem chiar vestimentația din film și pe scenă care ne plasează în anii 70. Dar, urmându-și firul filosofic, Kornél Mundruczó, îngroașă enorm scenele torturii, că aproape îți vine să te ridici să spui: Încetați! Sau să te duci să-i aperi. E fantastic cum reușește să îți intre în minte, m-am gândit după spectacol. Cu siguranță mai trebuie văzut. O experiență nebună. Și o punte creativă inspirată.
Dacă vizual montarea e foarte intensă, interpretarea a fost și mai și. În mod cert, efectul cumulat este cel care îți lasă la final respirația un pic mai grea. Încărcătura este foarte mare pentru că muzical și teatral rolurile sunt susținute strălucitor.
Soprana Lise Davidsen a fost mult așteptată în acest rol, greu, ca toate rolurile pucciniene, tocmai pentru că soprana trebuie să livreze perfect în toate registrele. Ceea ce știm că poate Davidsen, dar aici și tempi, și intonațiile sunt peste medie. Și totul a curs în direcția dorită. Impresionează, de fiecare dată, ușurința și fluența în frazare, dicție, o tehnică care îi permite să nuanțeze tot, o sensibilitate care te emoționează prin voce, pe lângă tragedia existentă pe scenă. Iar rodajul făcut deja de la Berlin cu Freddie de Tommaso, în rolul, lui Carvadossi, și-a spus din plin cuvântul. Regizoral a fost și un mic joc, pornind de la concept, s-a împrumutat mult, datorită costumației, înfățișarea Mariei Callas.
Tenorul Freddie de Tommaso a fost un veridic Carvadossi. Un rol semnătură în viziunea mea. Este, de fiecare dată, uimitoare lejeritatea cu care traversează gamele și fluidizează interpretarea. Nuanțele sale sunt picurate nu numai în ureche, ci, și în suflet.
Sir Bryn Terfel a fost scorpia de Scarpia. Experiența scenică și-a spus încă odată cuvântul. Scarpia a fost ideal reprezentat de Terfel, în toată splendoarea ticăloșiei personajului. Cât despre versatilitatea sa vocală, recunoscută, nu pot spune decât că a completat perfect trioul interpretativ.
Oksana Lyniv a dirijat absolut superb orchestra. De la prima la ultima notă. Sigur, vorbim și de o orchestră extraordinară, dar toată acea cromatică supraabundentă pe care o percepem emoțional, nu rațional, nu poate veni decât prin bagheta dirijorului. Consonanță ideală între scenă și fosă. La care adăugăm și contribuția strălucită a corurilor cu emoționante interpretări.
Informații și distribuție aici .
„Orașul mort” (Die tote Stadt), de Erich Wolfgang Korngold, Libret de Paul Schott bazat pe romanul lui Georges Rodenbach „Bruges-la-Morte”
Producția este din 2019, dar cum prezența operei pe scenele teatrelor de opera din lume este rară, când vii să o vezi, pare o premieră continuă. În 2021, m-am numărat printre norocoșii care au asistat la premiera operei, în concert, din cadrul Festivalului Internațional „George Enescu”.
Punerea în scenă semnată de celebrul Simone Stone exclude prezența vreunui oraș anume și lasă ca totul să se petreacă în modulul specific unui oraș, un apartament, care, vom vedea mai târziu, se va modula, distorsiona. Setul, realizat Ralph Myers, are acel modernism permanent, punctat de câteva lucruri care să ne dea ideea de timp și subiect. Un afiș „Blow Up” (1966), un psihologic marca Antonioni, sau un alt afiș „Pierrot le fou”(1965) a lui Jean-Luc Godard. Linia deco, la fel ca și costumația de anii 60 completează temporal imaginea.
Subiectul este despre relația lui Paul și Marietta, o artistă, după moartea soției acestuia, Maria. Întâlnirea vine însă pe fondul unei dureri imense pe care Paul nu o poate, nici măcar, diminua, indiferent de ce-i spun prietenii. Mai mult, păstrează cu sfințenie amintirea acesteia dedicându-i un altar, o cameră mausoleu tapetată cu pozele ei. Marietta, în fapt, nu face decât să-i aducă aminte de Maria. Acest lucru declanșează episodul nebuniei, căderea psihologică a lui Paul. În final, însă, își dă seama că a fost de vină doar starea sa, pe care, în sfârșit, decide să o abandoneze cu tot cu amintiri.
Viziunea regizorală este la fel de captivantă ca povestea. În primul act, când toate sunt naturale și la locul lor, locuința ne este prezentată în toată eleganța sa, personajele intră și ies normal, luminile sunt cât se poate de naturale. Totul se transformă din actul al-II-lea, când intrăm în mintea deranjată a lui Paul. Totul s-a dezintegrat, camerele sunt încălecate, supraetajate, despărțite, înclinate. Luminile sunt neoane colorate care vin din sferele halucinatorii, tot ansamblul se învârte, personajele se dublează, obsesiile lui Paul devin din ce în ce mai deviante, închipuindu-și orgii cu membrii teatrului Mariettei. Paroxistic, exact ca în filmul „Black Swan”, Simon folosește efectul doppelganger, și îl vedem pe Paul ciocnindu-se cu eul său, propriile amintiri, prieteni, cunoștințe. Și, genial, pe măsură ce Paul își revine în fire, camerele și setul revin la forma inițială, nici nu mi-am dat seama când și cum.
Tenorul Klaus Florian Vogt în rolul lui Paul, nu mi-a ridicat niciun semn de întrebare. Tocmai îl văzusem în vară în Tannhäuser, în vară. Spre deosebire de Wagner, Korngold și-a solicitat mai mult tenorul. Reziliența sa vocală e impresionantă. Surpriza serii, a fost însă soprana Vida Miknevičiūtė, Marietta/Maria, a cărei prezență, tehnică vocală și dezinvoltură scenică au fost impecabile. Un rol solicitant, în care simțirile sale și dinamica vocală au fost captivante. Au făcut spectacolul și mai memorabil.
Întreg tabloul a fost completat de interpretări puternice, dintre care n-aveai cum să nu remarci pe baritonul Sean Michael Plumb, Frank/Fritz, sau mezzo-soprana Jennifer Johnston în rolul lui Brigitta.
Din pit, orchestra condusă de Lothar Koegnics s-a auzit uneori cam tare, ca prim solist, dar pe măsură ce timpul trecea, a ajustat forța acesteia. În partea opusă, corurile și-au făcut treaba ireproșabil.
Probabil, șansa acestor opere să devină de repertoriu, precum clasicele, este exact asta. Montări inteligente și atractive și distribuții de excepție.
Informații și distribuție completă aici.
Concluzia, care se va reitera și în alte viitoare articole, este că, opera devine o ispită din ce în ce mai mare cu cât te expui unor eminente întâlniri din clasa celor de mai sus. Germania este o țară pentru așa ceva. Munchen un oraș german.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
