România a ratat din nou ocazia să-și demonstreze generozitatea, umanitarismul și capacitatea de a ieși din marginalitate.
Ca întotdeauna în istorie, România așteaptă să vadă ce fac ceilalți și tot ce face este să se așeze declarativ în spatele celor mari. Se teme să aibă inițiative, să spună ceva sau să dea o mână de ajutor înainte să i se ceară.
Acum o săptămână, Forumul Judecătorilor din România și Asociația pentru Justiție au cerut Ministerului de Externe ajutor concret pentru magistrații din Afganistan, mai exact „să acorde vize în format electronic tuturor judecătorilor și procurorilor afgani a căror viață este pusă în pericol”. Argumentele sunt la îndemâna oricui încearcă să facă ceva, pentru că, în ultimii 10 ani, au fost uciși și răniți zeci de magistrați, au explodat bombe în palatele de justiție din această țară în care Occidentul nu a putut face schimbări majore, au fost împușcați pe stradă judecători și procurori, chiar în perioada în care trupele americane și vestice erau încă acolo.
Diplomația de la București nu doar că nu a dat niciun răspuns public, dar nici măcar nu a încercat să vorbească la telefon cu magistrații români care au cerut sprijin. În schimb, aceștia împreună cu o asociație de avocați din Polonia au convins guvernul de la Varșovia să-i scoată rapid pe cei mai vulnerabili, în speciali pe femeile care au lucrat în magistratură. Într-un interviu dat judecătorului Dragoș Călin, judecătoarea Tayeba Parsa mărturisea cu lacrimi în ochi că se așteaptă la execuții imediate printre colegele ei, fiindcă „talibanii cred că regulile Islamului interzic femeilor să fie judecător” și oricum „simplul fapt de a fi judecător al statului afgan este un motiv suficient pentru ca acesta să fie ucis fără vreun proces judiciar prealabil” (Revista Forumul Judecătorilor). De fapt, execuțiile magistraților au început chiar înainte de căderea Kabulului, dar între timp sunt căutați prin case.
Citește integral în Deutsche Welle
