Voi repeta de câte ori este nevoie, parafrazându-l pe Mozart, Germania a devenit raiul operaticilor. Peste 80 (87) de teatre de operă. Poți face circuit. Dacă deplasarea continuă nu ți-e la îndemână, poți alege festivalurile. Iar Festivalul Operei de Stat Bavareze, din Munchen, e un pariu câștigat. Următorul festival va avea loc între 27.06.-31.07.2025.
Este și un prilej de a fi lansate premiere sau de a prezenta premiere din stagiune pentru non-localnici, reluări de titluri iubite de public. Un eveniment de blazon al Munchen-ului. Structura sa reflectă filozofia stagiunii și, să zicem așa, are și un pic de show off, pentru că face o demonstrație a forței pe care o reprezintă opera bavareză, fiindcă poți vedea cele mai bune voci ale momentului pe aceeași scenă (nu în același timp, sic!), unele dintre cele mai memorabile producții și o selecție de titluri greu de găsit la tot pasul. Iar după cum am simțit, publicul merită un asemenea tratament de excepție.
„Trei, șapte, as”
Opera are la bază romanul omonim a lui Aleksandr Pușkin. Este povestea unui ofițer, Hermann, de origine germană din armata imperială, cartofor, încercând o perioadă de sobrietate. Viața sa este întoarsă pe dos de Liza, nepoata contesei, deținătoare a unui pont câștigător la cărți, pentru care face o pasiune instantanee. Nepoata era promisă prințului Elețki, lucru care declanșează agonia și nebunia lui Hermann. Evenimentele încep să graviteze în jurul său, Liza e prinsă și ea în mrejele ofițerului, dar ceea ce începe rău, se termină și mai rău. Prizonieră în capcana dragostei, trădării și pedepsirii, Liza se sinucide. Este urmată de sinuciderea lui Hermann după ce, într-un delir obsesiv, acesta își joacă numerele câștigătoare aflate de la contesă cu prețul vieții acesteia.
Libretul are de toate. În formă și temă. O minuțioasă analiză a complexității naturii umane. Un romantism cu atmosferă de basm gotic, un permanent clivaj realitate imaginație. Muzica are intensitate wagneriană. Ceaikovski, pur și simplu, a avut viziune. Și inspirație. A fost compusă în doar 44 de zile, dar pentru eternitate. Retrospectiv, recunoaștem, aproape, o coloană muzicală de film. Departe de clasicul romantism din Evgheni Onegin. E intensă și obsedantă. „Altceva” față de muzica vremii. Chiar și astăzi trebuie să o asculți repetat pentru a deschide toate punțile de comunicare.
Citește și: „La început ești agent străin, apoi organizație indezirabilă, apoi susținător al grupărilor extremiste. Apoi pușcăriaș.” Interviu cu un disident rus
Diversitatea montărilor
Evoluția nu poate fi oprită. Suntem creația ei.
Diversitatea montărilor este, până la urmă, o binefacere. La fel ca interpretările. În jurul muzicii totul se reunește. Stimulii mentali și vizuali, cei cu care lucrează regizorul, au dinamici incredibile. Fiecare generație are propria estetică dictată, cumva, și de suportul predominant. Scenă, ecran, OLED….Intri într-un muzeu, ca cel din Munchen, de exemplu, și urmărind cronologic tablourile vezi că, exact ce s-a întâmplat de sute de ani, se întâmplă și astăzi. Transformări legate de societate, resurse, cunoaștere… Evoluție.
Montarea regizorului australian Benedict Andrew pleacă de la atmosfera gotic-fantastică a romanului pe care o exploatează de la început. Regizorul securizează cinematografic cele șapte scene, în trei acte, și jonglează superb între scenele real-supranatural. Nimic de secol 19. Nicio legătură cu scenografia de atmosferă istorică. Cadrul de desfășurare intră direct în tunelul minții.
Fiecare tablou începe cu o proiecție cinematografică, alb negru, sugestie de film noir mut, anunțând subiectul. 1. Învinsul, 2. Iubește-mă sau ucide-mă, 3.Cheia, 4. Fantome, 5. Trei cărți, 6. Podul, 7.Jocul. Filmele au, în majoritate, ca actori pe unul din interpreții personajelor principale. Liza este o blondă, în contrast. Cadrele filmate sunt inteligent compuse și inspirate momente de interpretare.
Scenografia minimalistă pune simbolistic în valoare tot ce vine odată cu interpretarea. Într-o lume bombardată vizual, probabil, cel mai greu e să întipărești o imagine pe retina cuiva și să-i pătrunzi în minte. Dar australianului i-a reușit foarte bine. Fie că este o sală de casino cu mese de joc sau scena prietenelor, mutată, probabil, într-un drive in theater sau, poate, pe vârful unui deal, ca în filmele americane, de unde se vede panorama orașului sau podul, locul de întâlnire, ca o punte a suspinelor.
Două dinte tablouri sunt, însă, obsedante cu adevărat. Pentru mine cel puțin. Scena balului, redusă la o tribună mobilă cu participanții purtând măști de „Fantoma de la Operă”! (tot poveste de dragoste), mai puțin personajele principale. Restul mulțimii se estompează, pentru că așa se întâmplă în realitate. Pentru îndrăgostiți, lumea din jur nu mai are chip. Dispare. În filmul „Anna Karenina”, regia Joe Wright, m-a mai fascinat această imagine. Andrews merge mai departe. Materializează această etichetă a clasei sociale, protocolul de conveniență, prin coregrafia de ansamblu și faptul că tribuna se rotește și îi obligă pe toți să privească spre punctele de interes decise de alții.
A doua e scena dormitorului. E, în fapt, în apă – un pat rotund, amintindu-ne cumva că, Ceaikovski e și compozitorul „Lacului Lebedelor” (altă poveste de dragoste), deasupra căruia tronează, cu aceeași formă rotundă, oglinda. Reflecția lumii, reflecția gândurilor. Apa, reprezentând viața, dar și apa cu care te speli de păcate. Crima sau intenția criminală. Ca în fiecare tablou, mișcarea scenică este ramificată și amplificată de coregrafie.
Citește și: Cutremurul de pe burse, avertisment sau panică nejustificată? Ce prevăd analiștii
Producția a avut premiera în februarie. Din distribuție face parte și basul român Bálint Szabó, în rolul lui Surin. Pornind de la rolurile secundare și episodice nu găsești atâtea cuvinte care să-ți exprime admirația. Spectacolul e puternic în întreg.
Baritonul Boris Pinkasovici, în rolul viitorului/fostului logodnic Elețki, s-a remarcat printr-o interpretare impetuoasă susținută de o voce puternică, dar catifelată. Contesa a fost interpretată de cunoscuta mezzo soprană Violeta Urmana. Vocea sa fermă și nuanțată și-a făcut din nou datoria. Surpriza, pentru mine cel puțin, a fost mezzo-soprana Victoria Karkaceva, în rolul prietenei Lizei, Polina. Având în bagaj un registru complet, Karkaceva navighează frumos prin rol, aducând pe scenă o Polina pasională, caldă, puternică. Un duet cu Lise de neprețuit.
Baritonul Roman Burdenko, în rolul lui Tomski, tenorul Kevin Conners, în rolul lui Cekalinski, Balint Szabo, tenorul Tansel Akzeibek, în rolul lui Ceaplițki, și basul Nikita Volkov, în rolul lui Narumov, completează cromatic paleta vocilor pe care Ceaikovski a folosit-o să tragă tușele acestui tablou tragic. Mi-a plăcut chimia și armonia lor. Alegeri care au evidențiat ansamblurile.
Au punctat frumos și cu personalitate mezzo-sopranele Natalie Lewis, în rolul guvernantei, și Daria Proszek, în rolul Mașei.
Dificilul rol Hermann l-am ascultat în două interpretări. Tenorii Brandon Jovanovici și Mihail Pirogov.
Americanul, în primul spectacol, mi-a dat câteva bătăi de inimă. Dramatismul a fost acolo, dar această intensitate, cred, i-a denaturat interpretarea. Câteva acute necontrolate, câteva, aproape, pierderi de voce. Un forcing continuu prin care trebuia să ne convingă de disperarea și obsesiile personajului său a lucrat împotrivă. Îngrijorarea s-a transformat în certitudine, pentru că la următorul spectacol a fost înlocuit. E adevărat, Ceaikovski a creat un rol nebun, orice cântăreț consumă energia pe o lună întreagă, dar nuanțările țin, totuși, de interpret. Pirogov a făcut-o mult mai bine. Excelent ținând cont de timpul avut la dispoziție. A fost intens, dar nu ascuțit. O interpretare care a balansat vigurozitatea cu profunzimea. Mult mai multă expresivitate timbrală. O chimie vocală mai bună cu Lise.
Și, Liza, personajul principal pe care Lise Davidsen l-a dus la un alt nivel. Vocea sa, ”one in a million”, este deja recunoscută peste tot. E vocea care te fură de la prima notă, dar, de fiecare dată, te fascinează și cu sugestivitatea tălmăcirii personajului. Acea magică modulare sincronă a interpretării cu stările eroului. A mai adăugat, aici, performanța cinematografică (sic!). Un dozaj extraordinar de complicitate cu spectatorul. Pe o scenă goală și întunecată, dintr-o dată, apar culori, nuanțe, lumini, umbre care invadează și umplu golul. Dramatism și superbe pasaje lirice. Tot ce-ți dorești este să nu se mai sfârșească.
Momentele corale completează pictura. Iar corul a fost excepțional.
Sub bagheta lui Aziz Şohakimov orchestra face minuni. Tensionează și mai mult drama, pentru ca, mizând pe această viziune gotică, să te încarce până la refuz. Rareori atingi spătarul scaunului. Poate, uneori, în fortissimo, unele voci au fost acoperite, însă, foarte atent, s-a întâmplat doar pe durate scurte.
O producție care trebuie văzută, chiar și pentru cei tradiționaliști. E un bun punct de plecare spre diversificarea stilului. Oricum, e cu siguranță de 10 de cupă (sic!)
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Foto: Personal)
