Și nu este tot. Este, însă, ceea ce îți poți oferi la un festival de talia Festivalului Operei de Stat Bavareze din Munchen. În acest episod, despre o reîntâlnire, întotdeauna plăcută, cu Vladimir Jurowski, dar nu numai.
„PASAGERUL” de Mieczysław Weinberg. Libret de Alexander W. Medvedev bazat pe romanul autobiografic „Pasażerka” de Zofia Posmysz
Lisa Sophie Koch (Lisa), (Lisa bătrână, Lisa Sibylle Maria Dordel), Charles Workman (Walter), Elena Tsallagova (Marta), Jacques Imbrailo (Tadeusz), Daria Proszek (Krystina), Lotte Betts-Dean (Vlasta)
Noa Beinart (Hannah), Larissa Diadkova (Bronka), Evgeniya Sotnikova (Yvette) și alții. Corul și Orchestra Operei Bavareze. Vladimir Jurowski, dirijor, Tobias Kratzer, regizor.
„Dreptul de a nu fi uitat”, spune Vladimir Jurowski într-unul dintre interviurile sale despre această montare.
Poloneza Zofia Posmysz a fost jurnalistă și scriitoare ce a supraviețuit lagărelor de concentrare de la Auschwitz și Ravensbrück, ajunsă acolo din postura de luptătoare în Rezistență. A murit în 2022, la vârsta de 98 de ani. Mieczysław Weinberg a fost compozitor polonez de origine evreiască. S-a refugiat în Rusia după invazia care a declanșat Al Doilea Război Mondial, în 1939. A devenit prieten cu Șostakovici care, fascinat de creația acestuia, l-a susținut și a încercat să-i promoveze creația. Opera „Pasagerul” a fost compusă în 1968 (anul invaziei rusești în Cehoslovacia) și, deși programată la Bolșoi pentru același an, premiera rusească nu a mai avut loc decât în 2006. Motivul anulării era că, între timp, atitudinea antisemită, precum și persecuțiile politice reveniseră în forță în Uniunea Sovietică. Să nu uităm că, totuși, Stalin, nu cu mult timp în urmă, avusese planuri de deportare a evreilor, noroc că a murit în timp util.
Romanul, inițial o piesă de teatru, „Pasagerul din cabina 45”, care a stat la bază, în procesul compoziției, a suferit transformări imaginate de libretist. Vladimir Jurowski, a cărui biografie este legată de cercul muzicienilor din Rusia, inclusiv de compozitor, se știe că este un minuțios cercetător al lucrărilor pe care le interpretează. Punând în context vremurile în care a fost compusă lucrarea, datele geografico-istorice pe care le conține, Jurowski, împreună cu Tobias Kratzer, regizorul, a revizuit libretul și construcția muzicală pentru adaptarea în scenă de la Opera Bavareză. Sunt noțiuni de stil, dar și de influențele vremii, personaje introduse pentru a eluda cenzura sovietică, precum și mici corecții istorice. Esența este ca personajele dezvăluindu-ți povestea să transforme narativul și muzica în sentimente.
Este vorba de un diplomat german care se află la bordul unui transatlantic care călătorește în Brazilia, împreună cu soția sa Lisa, pentru a ocupa o nouă funcție. Lisa vede o femeie despre care credea că e moartă. Lisa îi mărturisește soțului ei că era gardian al lagărului de concentrare la Auschwitz. Scenele se succed între prezent și flash back-uri din lagăr. În timp ce Lisa încearcă să se împace cu memoria Martei, care era închisă în acel moment, soțul ei se luptă cu recenta revelație. Rămâne neclar dacă femeia este cu adevărat Marta.
Cumva, romanul, dar și punerea în scenă, aduc aminte de filmul „Zona de interes”. Și nu numai. A invoca memoria despre Auschwitz, fără a-l arăta. Sunt doar sugestii vizuale prin femei îmbrăcate în negru, umbrele amintirilor celor dispăruți și, foarte impresionant, în final, imagini ce abia se disting pe un ecran tv, sugerând, practic, ceea ce a mai rămas pentru tânăra generație ca și cunoaștere. Foarte trist.
Nu este o cronică per se a spectacolului, este o prezentare a unei experiențe care ar trebui trăite de toți.
Experiența muzicală este foarte intensă. Așa cum îl știm, Jurowski creează o operă din fiecare notă a partiturii. Orchestra Operei de Stat Bavareză și Corul au asigurat fundația atât de vivantă a operei. Trăiești într-o continuă spirală sonoră.
Personajele principale, Lisa și Marta, sunt excepțional construite și superb interpretate de mezzo-soprana Sophie Koch și soprana Elena Tsallagova. S-au atins culmi dramatice și lirice cutremurătoare. O interpretare atât de intensă că sunetele și frazele îți stau în memorie mult timp după ce ai părăsit sala. Absolut fabuloasă elaborarea perspectivelor celor două femei. Agresorul și victima. Acestea au fost secondate de vocile femeilor de diverse naționalități (opera e multilingvă) din lagăr: Daria Proszek, Lotte Betts-Dean, Noa Beinart, Larissa Diadkova și Evgeniya Sotnikova, în ceea ce a constituit un tulburător ansamblu vocal. Rolurile masculine principale sunt vibrant interpretate de Charles Workman și Jacques Imbrailo.
E o operă care dacă nu îți împinge emoțiile la un nivel fără precedent, e greu de presupus că ar exista altceva să o poată face.
„Pelléas et Mélisande” de Claude Debussy
Sabine Devieilhe (Mélisande), Ben Bliss (Pelléas), Christian Gerhaher (Goulaud), Franz-Josef Selig (Arkel), Sophie Koch (Geneviève) și alții. Orchestra, corul și dansatorii Bayerische Staatsoper. Jetske Minssen, regie, Hannu Lintu, dirijor.
Aceasta a fost una din premierele festivalului. Nu a fost montată la sediul Teatrului Național, ci, la Prinzregententheater. Un teatru care arată precum sună, princiar, păstrat aproape intact. Intri într-un alt secol, la propriu, atât e de puternică impresia proiectată asupra ta.
Opera nu face parte din repertoriul frecvent al teatrelor de operă. Prezentarea sa în concert la „Festival Enescu”, în 2023, a fost chiar un privilegiu de care nu se bucură mulți iubitori de operă. Se bazează pe piesa omonimă a scriitorului simbolist belgian Maurice Maeterlinck.
Un triunghi amoros a cărei poveste se termină tragic. În rezumat: Pierdut în pădure, Golaud descoperă o femeie misterioasă care plânge lângă o apă. El încearcă să o ajute și să afle cine este, dar ea îi va spune doar numele ei: Melisande.
Regatul fantastic din Allemonde este condus de bunicul lui Golaud, bătrânul Rege Arkel, al cărui castel este sumbru și neprimitor. Nora sa, Genevieve, îi citește o scrisoare trimisă de la Golaud fratelui său Pelleas, prin care îi cere acestuia o intervenție. Arkel să accepte noua lui căsătorie cu Melisande pentru ca amândoi să se întoarcă la castel. Cu înțelepciunea bătrâneții, acesta acceptă.
Între Melisande și Pelleas apare o scânteie de iubire de la prima vedere. Suspiciunile lui Golaud iau naștere când află că Melisande și-a pierdut verigheta. El face tot posibilul pentru a încerca să demonstreze că soția și fratele lui au o aventură, inclusiv folosindu-se de fiul său (dintr-o căsătorie anterioară) pentru a-i spiona. În cele din urmă, suspiciunile și gelozia lui l-au înfuriat și o confruntă pe Melisande, înainte de a-și înjunghia fratele.
În timp ce stă lângă patul soției sale pe moarte îi imploră iertare. Medicul îl asigură că nu el i-a provocat boala soției; este bolnavă de câteva zile, de când le-a născut fiica. Cu ultima suflare, exact când i se aduce fiica nou-născută, ea mai spune: „C’est au tour de la pauvre petite”.
Montarea regizoarei Jetske Minssen plasează intriga într-o perioadă concomitentă cu anii trăiți de Debussy. Scenografia sugerează saloanele frecventate de acesta, styling-ul încăperilor și costumelor din acea vreme. Scenele outdoor sunt doar sugerate. Ca design, mișcare în decor și succesiunea acțiunilor, dat fiind faptul și că scena are frontal un mare cadru de neon, sugerându-mi un ecran de proiecție de film, montarea mi-a adus aminte de „Anna Karenina” în regia lui Joe Wright. Această cadratură și fundalul permanent închis și un un joc inteligent de lumini construiesc un vizual desprins din picturile lui Caravaggio. S-ar putea să fie doar un joc al minții. Nu se mai regăsește nimic din atmosfera de basm care stă la bază, ci, din contră. Pe partea veridicității, pariul a fost câștigat. Acțiunile nu mai sunt izolate iar personajele participă ca spectatori. Misterul inițial devine realitate, fapt divers, știre de jurnal.
Regizoarea, însă, n-a renunțat complet la context. Apa. Este perdeaua de apă care te întâmpină pre-spectacol, sunetul și atmosferă de clarobscur care îți anunță prezența unei furtuni, naturale și umane. O producție superbă estetic și genial gândită simbolic.
Hannu Lintu, dirijorul, cunoștință mai veche pentru noi (tot Festival Enescu), reușește cu Orchestra operei bavareze să facă muzica să plutească. Atâtea culori și parfumuri nu ți-e dat să întâlnești prea des. Poate că și acustica sălii ajută (mai intimă), dar, fără, nicio exagerare, sunetul suav al fiecărui instrument îți îmbiba ființa. Te ducea în alt univers.
În rolul principal, Sabine Devieilhe, această superbă soprană, care, firesc, e de urmărit pe afișe. Așa am făcut și eu. Vocea sa este acel ingredient care face mâncarea cea mai gustoasă, acea culoare de floare care face buchetul de neuitat. Tehnica îi face interpretarea naturală, la care se adaugă dicția și frazarea fără efort. O interpretare care te îndeamnă la visare și te ține captiv acolo.
Genevieve, celălalt personaj feminin, a fost interpretat de mezzo Sophie Koch a cărei voce frumoasă și interpretare sigură avea să-și arate toate fațetele în rolul principal din „Pasagerul”. Baritonul Christian Gerhaher a stat foarte bine dramatic, la fel ca basul Franz-Josef Selig, foarte credibil în rolul bătrânului. Deși, nu e nimic de criticat sau reproșat, tenorul Ben Bliss este cel cu care nu m-am acomodat sută la sută. Probabil, și pentru că mi s-a întipărit în ureche interpretarea absolut strălucitoare a lui Stanislas de Barbeyrac (la București).
Un titlu rar jucat, o interpretare de vis, o experiență la care orice iubitor de operă poftește.
Citește și: Domnul Marcel Ciolacu ne vinde gogoși despre ce înseamnă să fii președintele României
„Nunta lui Figaro” Wolfgang Amadeus Mozart. Libret de Lorenzo Da Ponte bazat pe comedia „La Folle Journée ou Le Mariage de Figaro” de Pierre-Augustin Caron de Beaumarchais
Mattia Olivieri (Il Conte di Almaviva), Diana Damrau (La Contessa di Almaviva), Louise Alder (Susanna), Konstantin Krimmel (Figaro), Avery Amereau (Cherubino) și alții. Orchestra și Corul Operei Bavareze. Stefano Montanari, dirijor, Evgheni Titov, regizor.
Intriga este una dintre cele mai pline de umor, plină de surprize și întorsături neașteptate. Totuși, sub umorul și situațiile de farsă, mânia lui Figaro, aroganța contelui, inteligența Susannei sau melancolia contesei sondează adâncurile inimii și minții umane. Mozart inserează, în această narațiune genială, arii care se transformă în duete, din duete în triouri și din triouri în tutti, melodii înflăcărate, entuziaste și maiestuoase, punctată cu momente de grație la fel de profunde ca viața însăși și la fel de universală ca muzica lui Mozart. Este o operă care își merită titlul de „Ziua nebuniei” (La folle journée).
Palatul contelui Almaviva, lângă Sevilla, la sfârșitul secolului al XVIII- lea . Susanna, servitoarea contesei Almaviva, și Figaro, valetul personal al contelui, se pregătesc de nuntă. Dar căsătoria lor ar putea fi stricată de avansurile Contelui. Un caz de hărțuire sexuală s-ar numi în zilele noastre. Cu ajutorul contesei, care a fost neglijată de soțul său, Figaro și Susanna trebuie să-și folosească toată imaginația pentru a evita capcanele puse și a profita de încercările lui Cherubino. Punctată de o serie de evenimente improbabile, care evoluează în momente emoționante de melancolie, fiecare mască va cădea una câte una, dezvăluind adevărata natură a inimii purtătorului.
Montarea lui Evgheni Titov a fost la fel de jucăușă și distractivă ca opera în sine. Mutând acțiunea din timpul în care se petrecea, dar nedându-i o definiție clară, ci, punând-o într-un context, mai degrabă, atemporal, a avut libertatea de a se juca cu costumele, mișcarea scenică, inventarea unor jucării sexi. Contrastând cu un fundal gri, probabil un zid de castel asediat de licheni, costumele sunt viu colorate, unele amintind de personaje de animație, altele combinând eticheta și stilul din timpul lui Mozart cu trendurile din ziua de astăzi.
Montanari la pupitrul orchestrei, deși, în primă fază, uvertura, mi s-a părut că va grăbi tempoul, a echilibrat superb orchestra, astfel muzica perfectă a lui Mozart a primit exprimarea strălucitoare și vivace, atribute pe care le poartă în portativele sale.
Vocal, vedeta serii a fost Louise Alder, interpreta Susannei. Nu mai e o noutate, în acest rol este referință de ceva timp. Semnătură. Este extraordinară ca prezență scenică, iar ca interpretare este divină. Consecventă și devotată partiturii în toate segmentele, recitative, arii, duete, ansambluri. O încântare. Acest rol dificil și lung, arareori ai norocul să-l prinzi cântat și jucat impecabil de la un capăt la altul. Acum, a fost chiar binecuvântarea operaticului călător. Adică, bați mii de km să nu fii dezamăgit.
În imediata apropiere aș pune-o pe mezzo, contraalto, Avery Amereau în rolul lui Cherubino. Cu o voce și interpretare superbe, doar ca volum nu a prea convins. Matia Olivieri, în rolul contelui, a reușit să-și pună amprenta pe audiență, și nu numai datorită faptului că e un handsome, așa cum îți închipui personajul, dar și pentru că a stat bine la intenția frazării, modulare timbrală și interpretare. În rolul contesei, Diana Damrau, venită pe ultima sută de metri, deci ore de repetiții în loc de zile, a fost la înălțime prin ceea ce știm despre abilitățile sale, dar un pic sub așteptări. Pentru mine, cel puțin. Konstantin Krimmel, în rolul lui Figaro, a fost veriga mai slabă a patrulaterului. Un timbru frumos, dar interpretare ușor inconsecventă, părând că nu vrea (sau poate avea probleme vocale) să își pună vocea la ”bătaie”.
Distribuția, per total, a fost bine aleasă. Rolurile episodice la Mozart sunt structurate să dea sarea și piperul. Nu numai că au punctat dramaturgia, dar au și colorat foarte frumos ansamblul.
Let’s Dance!
SPHERES.02 | PRELJOCAJ
Balet contemporan Edouard Hue, Émilie Lalande and Angelin Preljocaj, curator Angelin Preljocaj
Cuvilliéstheater (1753), locul unde a avut loc spectacolul, se află situat în Reședința regală. Nu se poate descrie în cuvinte cât este de impresionant. Un spectacol în sine. Și chiar trebuie să se întâmple ceva foarte puternic pe scenă pentru a nu fi furat de arhitectură.
”Sferele”, cu premieră în festival, este, de fapt, un program pentru tineri coregrafi. Curator este un coregraf consacrat. Din acest concept rezultă un spectacol foarte interesant deoarece se aduc în același loc stiluri și viziuni contemporane diferite. Abstract-narativ, improvizație-clasic, modern-academic, balet de cameră-ansamblu.
Încep cu mai puțin cunoascuții Hue și Lalande ale căror programe îți întăresc convingerea că dansul e încă pe mâini sigure.
SKINNY HEARTS
Coreografie Edouard Hue, Muzică Jonathan Soucasse
Hue pornește de la o stare de încremenire. Poate fi paralizia fricii, deznădejdii care blochează nu numai fizic corpul, dar și mintea. Dar comunitățile se pun în mișcare, reasamblează viața. Un moment, un om. Miracolul repornirii apare. Opt dansatori cu o tehnică de mare clasă ”reîncălzesc” o atmosferă cu tentă glaciară, cu momente melancolice, alternate de cele cu intensitate și fizicalitate care te duc cu gândul la o renaștere. Un amestec de situații pe care le trăiești în viață.
Tänzer
Coreografie Émilie Lalande, Muzică Carl-Maria von Weber Hector Berlioz Mickaël Lafont Émilie Lalande
După muzica aleasă părea să avem de-a face cu un clasic. E posibil ca programul să devină un clasic, dar nu datorită muzicii ci conceptului coregrafic. Într-o alternanță academic-modern de mare rafinament, coregrafa aduce în același plan cele două concepte. Etalarea perfecțiunii din clasic cu motivația interioară a mișcării din contemporan. Iar cele două perechi de pe scene se angajează într-un fel de battle. Frânturi de amintiri și trăiri sunt cele care dictează mișcarea într-un moment plin de poezie și estetică vizuală.
UN TRAIT D’UNION
Coregrafie Angelin Preljocaj, Muzică Johann Sebastian Bach, Aranjament Marc Khanne
Dansatori: Severin Brunhuber, Konstantin Ivkin
Nu pot să fi rămas multe de spus despre artisticul, semnătura puse în spațiul dansului contemporan pentru că a făcut cu atât de multe, la nivel substanțial, încât, Preljocaj este un mod de gândi.
În acest program, prima prezentată a fost lucrarea sa. Sugerând, cumva, și că ce va urma este, într-adevăr, de mare clasă. Și avea și cei mai puțini dansatori. Și ce dansatori! De fapt, în stilul acesta de compoziții cred că și excelează. Coregrafie sofisticată, fizicalitate, precizie, surpriză. Acel amestec de introspecție și reacție la realități. Deconstruite în mișcări de metronom, într-un habitat, nespecific baletului, dar specific vieții. Omul și Alter Ego sau doi oameni? Încep să stabilească legăturile sau vor să scape? Dar vedem că nu pot unul fără celălalt.
„ONEGHIN” de P.I. Ceaikovski, coregrafia John Cranko, aranjament Kurt-Heinz Stolze, după Alexander Pușkin
Ksenia Shevtsova (Tatiana), Osiel Gouneo (Oneghin), Bianca Teixeira (Olga), Ariel Merkuri (Lenski), Matteo Dilaghi (Prințul Gremin) și alții. Ansamblul de balet și Orchestra operei de stat Bavareze. Dirijor Vello Pahn, costume Jürgen Rose.
Pentru tradiționaliști și iubitorii baletului narativ, un spectacol Oneghin e ca o zi de primăvară. Mult mai familiarizați cu opera, pot să spun că baletul, această legendară creație a lui John Cranko, ar trebui prezentată împreună. Nu e vorba că s-ar completa, dar emoțional ar fi un climax. Cel puțin așa simt eu.
Pentru cine dorește va afla mai multe despre acest extraordinar coregraf în filmul care va fi lansat cât de curând, „Cranko”.
Această capodoperă de artă este prezentă de mult timp pe toate marile scene ale lumii. Face parte din portofoliul titlurilor care nu dezamăgesc niciodată.
Deși creat în 1965, combinația între clasic și modern e atât de curată și proaspătă că parcă a avut premiera săptămâna trecută. N-a avut artificii de modernitate, n-a exagerat la niciun capitol, fiecare mișcare alunecă după un sentiment, fiecare solo este o radiografie, fiecare duet este plin de senzualitate și preocupare. Iar actoria este la ea acasă. Desigur, toate acestea ar fi ruină, dacă baletul n-ar beneficia de balerinii potriviți. Cei de clasă.
Poate că cel mai cunoscut dintre soliști a fost Osiel Guneo. Darurile sale actoricești și tehnice s-au făcut din plin simțite. Lejeritatea cu care dansează, pasiunea pe care o pune în pdd sunt cuceritoare de fiecare dată. Iar scena duelului este de o încărcătură extraordinară, insuportabilă chiar. Ksenia Shevtsova în rolul Tatianei a fost o prezență diafană, poate mai puțin convingătoare interpretativ, dezvoltarea emoțională mai puțin credibilă. Bianca Teixeira a reușit superb personajul Olgăi. Acea vigurozitate amestecată cu sentimente și delicatețe și care au o transformare vizibilă în momentul flirtului cu Oneghin. Ariel Merkuri (Lenski) și Matteo Dilaghi (Prințul Gremin) sunt cei care m-au acaparat. Deși rolurile lor sunt mai scurte, au punctat atât de bine momentele interpretative că mi-au rămas pe retina emoțională.
Să nu uit ansamblul fără de care baletul ar fi searbăd. Cranko a construit atmosfera fără să aglomereze scena, astfel că scenele de ansamblu sunt încântătoare.
Povestea spusă de mișcările lor. Tensiunea creată pe scenă. Un regal.
Festivalul de anul viitor al Operei Bavareze de Stat este între 27.06-31.07. 2025. Informații aici.
Recomandarea mea, pentru că programul este afișat deja, să vă faceți alegerile. Hotelul rezervat de acum e foarte ieftin. Avionul la fel. Dar, trebuie să vă obișnuiți cu ideea de a vă organiza programul cu această rigoare pentru care ești răsplătit cu vârf și îndesat.
Bine, Munchenul e un must see pentru multe motive. De ex., cea mai mare colecție Rubens.
Și, da, ați ghicit. Deja mi-am făcut lista.
