Darul este o formă de relație economică, ne spun antropologii, care completează alte relații existente, precum schimbul comercial, furtul, jefuirea, etc. Marcel Mauss merge și mai departe și afirmă că darul este un contract social bazat pe reciprocitate care, creând o formă de dependență, contribuie la consolidarea legăturii sociale dintre oameni.
În societățile tradiționale sau „primitive”, dar uneori și în cele moderne, în spatele darului – a generozității și gratuității sale aparente – se află cel mai adesea și un set de obligații implicite, dintre care cea mai evidentă este aceea a contra-darului, a serviciului care trebuie întors și răsplătit cum se cuvine.
Cu alte cuvinte, atunci când oferim un dar, ne așteptăm mereu, chiar dacă nu recunoaștem, să primim la rândul nostru un dar.
Mai spune Marcel Mauss că în multe societăți darul are și o funcție mai specială, mai ales atunci când el este excesiv: un cadou foarte scump caută să-l copleșească pe cel care-l primește. Iar acesta, incapabil fiind să-l întoarcă la același preț sau la un preț superior, rămâne în stare de inferioritate și de dependență față de cel care i l-a oferit.
Lumea românească este, așa cum bine spune și profesorul Doru Căstăian, o lume în care darul (sau cadoul) a devenit o practică frecventă, care completează și încearcă să repare relații profesionale sau civile defectuoase ori percepute ca defectuoase.
Cadoul este o normă culturală într-o societate marcată mult timp de raritatea lucrurilor importante și de disfuncționalitatea instituțiilor cu care omul de rând vine în contact.
În astfel de culturi ca a noastră, frecvența și diversitatea cadourilor (de la pachetul de Kent de odinioară până la posturile publice sau obiectele extravagante de azi) fac să se șteargă distincția dintre a dărui (a mulțumi, a răsplăti, a fi recunoscător) și a corupe (adică a-l rupe pe celălalt sub povara cadoului, a-i influența decizia prin cadou sau măcar a-i cumpăra bunăvoința).
Cu toții cunoaștem mulțimea formelor pe care le îmbracă faptul de a oferi cadouri în societatea noastră: un buchet de flori e un cadou, dar și o cutie cu ciocolată e un cadou. O carte e un cadou, dar și o mașină poate fi un cadou.
O vază e un cadou, dar și un plic cu bani e tot cadou. Un doctorat scris de altcineva este un cadou făcut unui doctorand, tot așa cum un post nemeritat, dar bine plătit, e tot un cadou. Înconjurați de atâtea feluri de cadouri, aflați sub presiunea obligației de a face cadouri, ni se pare că nu avem de ales și facem ce face toată lumea.
Și cu cât suntem mai mulți cei care consimțim la această cultură a cadourilor, cu atât mai greu de perceput devin granițele între ceea ce e un act de generozitate față de cineva drag și un act de corupere a cuiva în raport cu care nu trebuie să intervină o relație alta decât formală.
A face cadouri ne oferă o imagine foarte pozitivă despre noi înșine.
Ne lasă impresia (reală și corectă, uneori) că suntem oameni buni la suflet, atenți la cei din jurul nostru și dispuși să creăm un moment de bucurie. Iar această bunătate catifelată, această bucurie tandră, învelită adeseori într-un ambalaj prețios, în cuvinte mieroase și gesturi umile, ni se pare că nu are cum să fie ceva imoral sau nepotrivit.
Citește și: EXCLUSIV | PSD și PNL cumpără și presa locală la bucată. Cazul Bistrița-Năsăud
Căci, nu-i așa, ce poate fi rău în a lăsa o ciocolată pe biroul unui funcționar care ne-a ajutat cu o hârtie, o cutie sclipitoare pe catedra unei profesoare care ne învață copilul sau un plic în buzunarul unui doctor care ne operează o rudă? Doar ne-au făcut un bine, iar noi le întoarcem binele.
Până să devină ilegală, corupția e mai întâi imorală.
Și ea este imorală tocmai pentru că șterge în judecata oamenilor posibilitatea de a distinge între ceea ce e bine și ceea ce e rău. Oamenii corup și se lasă corupți îmbrăcând actul însuși al coruperii în discursuri, cuvinte și gesturi de „omenie”, de „bunătate”, zâmbete largi și bătăi pe umăr, strângeri de mână și îmbrățișări, înecând așadar încălcarea relațiilor formale într-o intimitate pervertită.
Din păcate, asta este ce se întâmplă și cu școala românească, aflată azi într-o mare derută etică și morală.
„A face cadouri profesorilor” a devenit o instituție atât de puternică, de întinsă și de adânc înrădăcinată în mentalul nostru colectiv, încât orice măsură legală de descurajare poate fi cu mare ușurință evitată și făcută complet ridicolă.
Oamenii se organizează împotriva legii și a statului, împotriva de fapt a unor principii de morală publică sănătoasă, impunându-și propriul fel de a face și profitând de maleabilitatea morală a unei mari părți din corpul profesoral („vai, dar nu trebuia…”). Și se organizează astfel tocmai pentru că statul însuși este slab și corupt, incapabil să inspire autoritate și încredere. Comunicatele sale de condamnare a industriei cadourilor stârnesc cel mult hohote de râs.
E greu să crezi că profesorii nu „merită” cadouri, atunci când vezi cum cei mai incompetenți și corupți oameni din partide primesc cadou posturi nemeritate.
Atunci când afli că fruntașii PNL își oferă cadouri prețioase unul altuia, cadouri făcute posibile de înseși posturile pe care le ocupă: un secretar de stat PNL este făcut cetățean de onoare al unui oraș condus de un primar PNL celebru pentru actele sale de corupție.
Și pentru a nu rămâne mai prejos, Inspectoratul Județean Școlar, condus de o membră PNL, oferă la rândul său drept cadou acelui primar o diplomă de excelență pentru că, nu-i așa, sprijină educația.
Darurile simbolice pe care și le fac acești oameni unii altora, în cerc închis, sunt menite să întărească dependența reciprocă dintre ei și le permit să-și cumpere unii altora, în mod fastuos și în văzul unui public umil, favorurile de care au nevoie.
Ei nu dau „de la ei”, ci din averea publică și din prestigiul public, ei trafichează reputație ca să câștige autoritate și imunitate în fața legii.
Și atunci, chiar așa, care e valoarea unui profesor? De ce se lasă profesorii cumpărați?
De ce e mai puternică în ei dorința de a primi cadouri și bani decât exigența de a rămâne demni? Sau când și de ce devine valoarea unui profesor un preț? Adeseori părinții negociază în grupurile lor acest preț și îi stabilesc cota de piață.
Cât merită doamna dirigintă sau domnul profesor? 500 de lei e jignitor? Dar niște tichete de vacanță îi mai alungă din jignire? La 10.000 de lei ar trebui să se simtă mai bine? Sau un aspirator? Un laptop?
Mercurialul e foarte variat, iar imaginația donatorilor e nesfârșită. Prețul poate fi uneori exorbitant, pentru că așa percep părinții valoarea unui profesor: ca o marfă a cărei bunăvoință poate fi cumpărată dacă i se fixează prețul potrivit.
Însă ceea ce este cvasi-unanim acceptat este că toți profesorii merită cadouri, în semn de recunoștință pentru ce fac, dar și pentru a ne asigura că în felul acesta părinții pot ține sub control acest simpatic animăluț de companie care este profesorul copiilor lor.
În lumea cadourilor nimeni nu scapă nevinovat și ne-prețuit.
Urmăriți PressHUB și pe Google News
Excelent! Bine spus