O cunoscusem în urmă cu două săptămâni la restaurantul în care lucrează, obosită, funcționând din inerție și umblând ca un zombie printre mese. Erau doar doi pe tură, ea împreună cu alt migrant de vârstă mijlocie, răspunzând la telefoane, luând comenzi și servind un număr dureros de mare de mese și meseni.
Când m-am apropiat de ea, la bar, i-am spus că Mexicul, țara ei de origine, este un loc superb, că am locuit acolo și că acolo am dat de cea mai bună mâncare din lume. Abia atunci fața i-a luat forma unui zâmbet larg, frumos, cu dinți strălucitori și ochi care scăpărau.
La întâlnirea noastră de săptămâna următoare, a ajuns la șapte fix, ora stabilită, iar eu am găsit de cuviință să-i mărturisesc de ce am vrut să o cunosc, începând cu versiunea oficială, aceea că sunt o jurnalistă interesată de migrația din România, și continuând cu varianta mai apropiată de adevăr: că de trei ani, de când m-am întors din America Latină, tânjesc după oamenii aceia, după prieteniile sincere, ușoare, care se leagă cu viteză halucinantă și după plăcerea pe care o simt în compania celor de acolo.
Am continuat vorbind despre bucătăria mexicană, am trecut în revistă toate denumirile din nahuatl care-mi lasă gura apă (huitlacoche, tlacoyos, tlayudas, pozole) și nu a trebuit decât să menționez ca vreau să știu cum a ajuns în România și ce face aici pentru ca Alejandra să își înceapă, fără ezitări și fără calcule, povestea vieții.
Alejandra a crescut într-o familie de cinci fete, în care tatăl era prezent, dar doar cu corpul, iar mama era dură și violentă.
Nu și-a pregătit niciodată fetele pentru menstruația care avea să le vină, astfel că, în sâmbăta în care surorii celei mari i-a venit ciclul, amândouă s-au pus pe plâns și disperare, convinse că sora mai mare înghițise un ciob și că i se rupsese stomacul. Mama nu era acasă în weekenduri, iar tatălui nu i-au spus nimic. Nu le era suficient de apropiat.
La 30 de ani, sătulă de muncă pe brânci la o spălătorie, fără nicio perspectivă pentru un trai mai bun, Alejandrei i-a ajuns la urechi ideea emigrării. Cu visurile către Canada, și-a mai luat un job, s-a pus pe strâns bani și a început un curs zilnic de engleză.
Engleză tot n-am reușit să învăț în alea șapte luni și chiar când mă pregăteam să-mi iau bilet, s-au introdus vizele pentru Canada. Dar de ce nu pleci în Spania, m-a întrebat altă prietenă. E, totuși, Europa, vorbești și limba. Și mi-am spus, chiar așa, de ce să nu plec în Spania. Am plecat cu un prieten, trecând mai întâi prin Italia, Milano. Am zis că dacă ne place în Italia, rămânem acolo, dacă nu, ne stabilim în Madrid. Nu ne-a plăcut, oamenii în Italia sunt rasiști, nu ne-am simțit bine.
S-a mutat rapid în Spania, însă pentru că au ajuns în 2010, în plină criză în Insula Iberică, nu găsea nimic de lucru, iar tovarășul de drum concetățean nu contenea cu încercarea de a o convinge: Hai acasă, Alejandra. Hai să ne întoarcem în Mexic. Nu-i nimic de făcut aici.
A petrecut, așadar, puținul timp până în ziua avionului de întoarcere dorindu-și din suflet să rămână, să nu se întoarcă în Mexic.
Alejandra ar fi dat orice să nu se întoarcă în Mexic, nu cu mâna goală și fără să fii reușit nimic.
A cumpărat biletul de avion rugându-se ca ceva să se întâmple și să nu trebuiască să facă drumul înapoi pe deasupra Atlanticului. Rugăciunile i-au fost atât de atent ascultate încât, ajunși în aeroport, li s-a spus că doar cu două ore mai devreme să fi venit, ar fi prins avionul. Gracias, Dios, por escucharme!
A locuit o vreme într-un adăpost din Madrid, până când cineva a anunțat-o că, în Valencia, o familie bogată avea nevoie de oameni în casă pe o perioadă de trei luni. A pornit-o spre Valencia, având grijă ca mesele angajatorilor să fie aranjate și atent pregătite la micul dejun, prânz și cină.
Atât de bine și-a făcut treaba încât una din doamne i-a propus să lucreze în casa unei prietene. Nu i-a plăcut Valencia, nu s-a simțit bine primită, a hotărât că se întoarce în Madrid, unde a rămas următorii ani din viață, fără acte, lucrând în casele oamenilor și având grijă de copii.
Mamele spaniole nu sunt așa… materne. Nu fac decât să se ducă la muncă și să bea cafea cu prietenele lor, dar cu copiii nu stau, mă puneau pe mine. Le făceam piure de legume pentru mai multe zile și îl puneam în congelator la păstrat. Pentru copilul meu eu n-aș face așa. Eu îi fac să mănânce totul proaspăt, îmi destăinuie fără pic de aroganță, fără pic de critică, dar cu surprinderea caracteristică în fața diferitelor cutume de care s-a lovit în viața ei de migrantă.
În Madrid l-a cunoscut pe soțul ei, român, în timpul a ceea ce se dorise un act de pețire cu un alt migrant mexican. Am făcut cunoștință cu mexicanul, dar îmi fugea privirea numai după prietenul lui român.
S-au văzut, li s-au aprins călcâiele, iar trei luni mai târziu Alejandra era deja însărcinată. N-au stat mai mult de câteva luni după nașterea lui Eduardo și au plecat toți trei în Mexico City, unde au deschis un magazin și au rămas vreme de trei ani.
Eu nu aș fi plecat niciodată din Mexic dacă nu mi-ar fi fost atât de frică pentru soțul și băiatul meu. E prea periculos, răpesc copii, te atacă pe stradă… iar dacă soțul meu ar fi mexican, nu mi-ar fi așa frică, dar ce să știe bărbati-miu român de cum e viața acolo. Am zis ca mai bine stau aici și am familia în siguranță. Dar mi-e dor de Mexic în fiecare zi.
Îi este foarte rușine că încă nu vorbește bine română.
N-am unde să practic. La muncă vorbesc numai spaniolă cu colegii mei, iar în familie tot spaniolă vorbesc. Dar mi-am propus să învăț bine-bine limba și pronunția și poate să-mi caut alt loc de muncă. Nu mai vreau să fiu chelneriță.
În 2015, anul în care Alejandra a ajuns în România, numărul total al cetățenilor non-UE înregistrați la Inspectoratul General de Imigrări era de 61.000, dintre care mai puțin de 10% erau angajați (cei mai mulți se aflau aici pentru reîntregirea familiei sau pentru studii). Între timp, doar anul acesta, 50.000 sunt cetățeni non-UE au venit să muncească. În cuvintele lui Anatolie Coșciug, de la Centrul pentru Studiul Comparat al Migrației:
„Dacă în 2017, principalul motiv pentru care străinii veneau în România era reîntregirea familiei, cele mai mari comunități fiind din Turcia, China, iar apoi Republica Moldova, ulterior, între 2018-2021, tot mai multe persoane au început să vină pentru muncă.
Bineînțeles că pentru datele din 2022, contingentul de muncitori străini pe care l-a aprobat guvernul are un rol hotărâtor. În plus, a facilitat sistemul de angajare care era complicat, constrângător înainte: nu se puteau plătii salarii de anumite tipuri, ambasadele nu erau de ajutor pentru eliberarea de vize, nu apăruseră încă multe firme care să intermedieze forța de muncă.”
Tot Anatolie Coșciug consideră că legile privind integrarea migranților sunt evazive și nu neapărat utile, iar în ceea ce privește cursurile de limbă română, cu atât mai mult.
„Legea spune că inspectoratele școlare județene POT organiza cursuri de limbă română, nu că TREBUIE să organizeze, iar unele județe consideră că dacă au, de exemplu, sub 50 de solicitări, nu merită să le organizeze.”
Alejandra s-a mutat în București acum șapte ani și i-a fost greu la început până s-a obișnuit cu stilul răstit de a vorbi al românilor, iar impotența pe care ți-o dă neînțelegerea limbii într-o țară în care ai impresia tot timpul că ceilalți se răstesc la tine, că sunt supărați, a făcut-o de multe ori să-și dorească să se întoarcă acasă.
Acum s-a obișnuit. Nu se dă în vânt după stilul de interacțiune românesc, dar îi plac toate anotimpurile și îi place că se află într-un loc atât de sigur. Nu m-a mirat șocul ei cultural la sosirea aici. Mi-am amintit cât îmi era mie de greu să iau în serios furia unui mexican, tocmai pentru că era exprimată într-un timbru vocal atât de dulce că nimic nu părea a avea în comun cu ce știam eu despre tonalitatea furiei.
O dată la doi ani, Centrul pentru Studiul Comparat al Migrației realizează un studiu care analizează nivelul de integrare a imigranților în România. Rezultatele ultimului studiu (2020-2021) arată o populație locală mai degrabă deschisă către imigrație.
La întrebarea Pe care dintre următoarele grupuri de persoane nu le-ați dori ca vecini, în 2021 doar 17,6%, respectiv 17,7% au răspuns că nu și-ar dori să locuiască în proximitatea persoanelor altă religie, respectivă de altă rasă sau etnie.
Un procent oarecum mai ridicat a afirmat că nu ar dori ca vecini refugiați sau solicitanți de azi (37,5%) sau imigranți/muncitori din afara UE (27%).
Alejandra e o super-femeie, ca multe dintre femeile crescute în societăți profund patriarhale, care nu doar că petrec mai multe ore la locul de muncă decât soții lor, dar care țin și casa – de la cumpărături la datul cu aspiratorul, pregătesc toate mesele familiei și se trezesc înaintea tuturor pentru a pregăti cafeaua soțului și pachetul copilului.
Citește și: Artist român în Europa: „Sunt două Românii, una reală și una ideală”
Se bucură că, oricât ar fi de solicitant, serviciul actual i-a permis măcar să-și vadă copilul crescând, să îl ducă dimineața la școală, să se plimbe prin parc în după-amiezele libere, să dea de cap play-stationului doar ca să petreacă timp cu el sau să se uite seara la filme, chiar și cu genele aproape de nedesprins de oboseală.
„A fost greu la început, când l-am dat la grădiniță și nu vorbea română; noroc că ei, copiii, sunt ca niște bureți, absorb imediat, dar educatoare se supăra că nu știa literele după alfabetul românesc și în loc de em el zicea eme. Deși îi spunea de fiecare dată că nu-i eme, ci e em, copilul nu ținea minte și tot cum știa el zicea”.
S-a simțit în tonul ei neliniștea pe care trebuie să i-o fi trezit povestea literei M și teama că Eduardo, fiul ei, ar putea fi marginalizat din cauza necunoașterii limbii dominante. S-a simțit în aer și frustrarea mea, înțelegând încă o dată cum un astfel de sistem de educație nu știe să aprecieze diversitatea.
Rasismul lingvistic este un fenomen vechi de când lumea.
În trecut, zeci de mii de copii latino-americani erau bătuți și umiliți în școlile din Statele Unite pentru că vorbeau spaniolă sau pentru că vorbeau engleza cu accent.
Timp de decenii s-a dorit anihilarea accentului lor pentru că, „dacă vrei să fii american, vorbește engleză. Dacă nu-ți place, întoarce-te în Mexic, unde aparții”. Asta i s-a spus scriitoarei Gloria Andaluza, doctor în cultură chicană, teorie feministă și cultură queer, când era un copil migrant într-o școală din Texas, în vreme ce alți copii erau spălați cu săpun pe gură pentru a-i curăța de „spaniolă”.
Deși în grădinița românească, lucrurile nu sunt nici pe departe la fel de înfricoșătoare, oprimarea copilului a cărui primă limbă nu este română întristează. De ce nu știm să valorificăm diversitatea dintr-un grup, să învățăm unii de la alții, să ne permitem să ne bucurăm cu surprindere de diferențele dintre noi?
De ce, în loc să-i repete exasperată lui Eduardo că M este em, nu eme, nu îl ruga pe copilul bilingv să îi învețe pe toți ceilalți câteva cuvinte în spaniolă, să le spună povești dintr-o țară pe care, probabil, niciun membru al grupului nu o văzuse? Toți ar fi avut astfel de câștigat.
Tot Alejandra mi-a spus că nivelul de matematică de clasa a patra care se predă în școala românească o depășește. Eduardo, însă, se descurcă de multe ori într-un fel miraculos, în moduri de care numai copiii sunt în stare, care nu urmează norme și reguli, dar care sunt clare dovezi ale creativății nesugrumate încă de sistemul de învățământ de secol XIX.
George Arun declara pentru Deutsche Welle: „Atunci când un elev rezolvă o problemă de matematică într-un alt mod decât cel din manual, dar ajunge la rezultatul corect, el va fi sancționat de profesor. Așadar abaterea de la litera manualului este o culpă și trebuie taxată ca atare. Profesorul nici măcar nu-l întreabă pe elev ce l-a determinat să abordeze o altă cale de rezolvare a problemei, când singur ar fi trebuit să realizeze că aici era vorba de creativitate. Învățământul românesc este unul al memorării, iar nu al creativității.”
Alejandra s-a lovit de aceeași atitudine rigidă și în familie. Dacă ar fi fost după ea, ar fi semnat acordul ca Eduardo să participe la orele de educație sexuală din școală, memoria propriei experiențe din copilărie rămânându-i lecție vie.
Alejandra ar fi vrut ca Eduardo să intre în viață știind mai multe decât știa ea la vârsta lui, dar soțul ei n-a consimțit, iar după o lungă dezbatere, el a avut câștig de cauză, înarmat cu argumentul că educația sexuală ar trebui să preceadă lecțiile de anatomia corpului.
Restaurantul, așa cum le șade bine localurilor de succes într-o țară a ierarhiilor, a exploatării și a interesului propriu mai presus de orice, muncește prea puținii oameni pentru numărul ridicat și constant de clienți și întinde coarda forțelor lor fix cât să nu se rupă.
Ultima dată când am discutat, Alejandra era hotărâtă să învețe mai bine limba română, ca să își găsească un loc de muncă mai puțin obositor, dornică să petreacă mai mult timp cu familia ei.
Să nu uităm că lucrează în industria HoReCa, unul dintre domeniile pătate de cele mai mari abuzuri la locul de muncă, cea în care mulți români refuză să se mai angajeze.
Străinii care aleg să se mute în România, temporar sau definitiv, sunt o realitate tot mai prezentă. Anatolie Coșciug susține că imigrația crește exponențial, dar trebuie să reținem că cifrele nu arată valoarea reală pentru că măsoară numărul de persoane care nu au cetățenie română.
Există mult mai multe persoane născute în afara României care au acum cetățenie, mai ales pentru că există modalități și facilități de a o obține relativ ușor comparativ cu alte țări.
Trebuie să ne pregătim individual și instituțional pentru sosirea unui număr tot mai mare de străini, iar acest lucru se realizează prin sporirea conștientizării publice, printr-o educație mai incluzivă încă de la vârste mici și prin dezvoltarea proceselor profesionalizate de integrare.
Urmăriți PressHUB și pe Google News
Articolul susținut de către Ambasada Germaniei la București
Pacat de ea aici, totusi.