Zi ploioasă și caldă azi, 11 martie 2025, la aniversarea a 35 de ani de când Proclamația de la Timișoara a fost citită din balconul Operei. La fel cu 11 martie 1990, când mii de oameni cu umbrele s-au adunat în piață.
Vedem asta pe o fotografie făcută de regretatul Liviu Tulbure, una dintre puținele păstrate din acea zi.
Plus o filmare apoasă, dar cu atât mai prețioasă, în care se vede George Șerban citind Proclamația. Se mai văd sporadic sau nu se văd deloc câțiva din inițiatori și autori, încă tineri, nebărbieriți după câteva nopți petrecute în jurul unui text cu multe ștersături: Vasile Popovici, Viorel Marineasa, Florian Mihalcea, Doina Pașca-Harsanyi, Dorel Mihiț, Lucian Szabo, Daniel Vighi, plecat dintre noi prea devreme.
Deși am enumerat aici câteva nume, totuși documentul rămâne „anonim” în viziunea lui Vasile Popovici: „Ea era, simplu, Proclamația de la Timișoara, document anonim, documentul orașului răsculat, al străzii, fiindcă se voia a fi dezvoltarea pe puncte a lozincilor scandate în zilele revoluției”.
Pentru mine, care am trăit acele momente, Proclamația contează și azi. Este forma prin care Timișoara și-a configurat spiritul, cu componentele sale nealterate până azi: fermitate, luciditate, deschidere europeană, claritate morală, într-o vreme atunci plină de entuziasm dar fără busolă politică. „S-a năpustit peste noi istoria, deodată, fără să fim pregătiți… se țineau tot soiul de întâlniri, unde toată lumea striga, se zbătea, se împingeau pe la prezidii să-și spună părerea după decenii de muțenie politică impusă”, își amintea Vighi atmosfera acelor zile agitate.
Despre imperativul clarității morale vorbește zilele acestea Vladimir Tismăneanu, membru de onoare al Societății Timișoara: „Am recitit zilele acestea Proclamația de la Timișoara din martie 1990. Documentele politice fundamentale rezistă timpului, își mențin nealterată o veritabilă prospețime. Iradiază, transmit, galvanizează. Nu se fanează. Această cartă a neîncheiatei noastre revoluții civice sintetiza, într-un moment extrem de tulbure, plin de incoerențe și duplicități, imperativul clarității morale. Era un apel la transparență, responsabilitate, demnitate”.
Proclamația de la Timișoara a avut inamici relevanți pentru forțele care au frânat mersul spre democrație al României, intuind că documentul anunța nu o schimbare de gardă, ci de regim politic: urmașii Securității și turnătorii din sistem, politicienii puterii iliesciene și cetățenii manipulați ai vremii. Punctul 8 i-a preocupat pe noii nomenclaturiști și n-au ezitat să inventeze contra-proclamații de pe la Podul Înalt. Proclamația n-a devenit niciodată un punct de pornire pentru lustrație, fiindcă politicienii și Curtea Constituțională au ținut porțile ferecate.
„Considerată <proiect secesionist> la TVR Liberă și desființată scurt de Ion Iliescu, care a considerat lustrația <o idee stalinistă>, Proclamația ar fi fost șansa noastră de-a obține un alt chip. <Ar fi fost>. Condițional trecut. Recunoștință celor care au redactat-o, rușine detractorilor”, scrie Radu Paraschivescu azi.
Societatea Timișoara, „gardianul Proclamației” cum a fost numită, a rămas până azi o piatră de hotar a societății civile, născută greu într-o lume confuză. Ca și Grupul pentru Dialog Social, ambele organizații fondate în anii ’90, Societatea Timișoara a continuat să țină cârma democrației în furtunile politice și sociale ale deceniilor trecute. Mai contează acestei organizații de care s-a prins patina timpului?
„Da, mai contează” – este răspunsul artistului Dan Perjovschi, care a inscripționat tematic un tramvai în Timișoara. „Mai ales acum când concepte ca Libertate, Dictatură au fost golite de sens sau infectate cu ură… Membrii mai vechi ai Societății și ai Grupului au o experiență fabuloasă și în Dictatură și în Democrație. Și în Cenzură și în Libertate de expresie. Și în buza Europei și înăuntrul ei. Nu mai au nimic de demonstrat… Cineva trebuie să amintească punctul 8 al Proclamației (fără securiști și nomenclaturiști 3 mandate fără ticăloși în funcții de conducere). Cineva trebuie să amintească acum, când numai unii se cred <adevărați>, că la Revoluție s-au sacrificat și români și maghiari și germani și sârbi și alte naționalități (punctul 4)”.
Blamat, negat sau susținut cu ardoare, „spiritul Timișoarei” este resuscitat în aceste zile când un tramvai pe care scrie Libertate și Punctul 8 (punctul pe i) circulă între cartiere, când o expoziție de fotografie a acelor zile este plasată în centrul orașului, când volumul Istoria văzută din stradă este reeditat ca și textul Proclamației în șase limbi, când o placă de marmură este develită pe clădirea Operei pentru a marca un loc al istoriei recente. Fără semne și simboluri, istoria se estompează, iar generațiile uită, lăsându-se copleșite de cotidian. Fără un îndemn la rezistență, fără un punct luminos, generațiile decad.
De aceea, Proclamația „rămâne un text esențial pentru consolidarea democratică din România, un luminos punct referențial, o afirmare categorică a identității noastre europene. Scriu aceste rânduri și-mi dau seama că valorile exemplar concentrate în Proclamație se află din nou sub asediu. Se petrece ceea ce un om politic norvegian numește <vandalizarea NATO>. Vestul democratic nu va ceda. Avem resursele materiale și spirituale pentru a rezista. Este momentul nostru churchillian. Ne vom strădui să fim la înălțimea lui. Nu dorim doar supraviețuirea. Vrem supraviețuire ca ființe libere și demne”, transmite profetic Vladimir Tismăneanu.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
