Nu am depăşit reacţiile primitive şi în mare parte prosteşti, care ne obligă să reacţionăm la fiecare provocare. De fapt, făcând exact jocul provocărilor lui Orban şi legitimându-i propaganda.
Ultima încingere a spiritelor, în sens cronologic, s-a produs la recentul summit de la Kiev, când preşedintele Ungariei, János Áder, a comparat anexarea Crimeii de către Rusia cu Tratatul de la Trianon. Încercând să îi asigure pe ucraineni că le înţelege exact situaţia şi să îşi arate compasiunea, oficialul maghiar a vorbit despre „agresiunea marilor puteri” şi „trauma Trianonului”. Traumă pe care maghiarii nu au uitat-o „nici după un secol, că au ajuns atunci să fie minoritari”.
Venită în contextul discuţiilor despre teritorii, invazii şi, mai ales, al umorilor istorice ale Europei de Est, o parte de lume unde fiecare are măcar un război sau un masacru de reproşat vecinilor, declaraţia a urcat pulsul unora de la Bucureşti. Contextul politic intern a pus şi el gaz pe foc, contestatarii premierului Cîţu din lupta pentru şefia PNL grăbindu-se să puncteze lipsa lui de reacţie. Apoi au intrat în arenă patrioţii de serviciu şi ceilalţi actori politici care tradiţional mizează pe cartea naţionalistă. S-a terminat cu stropşeli la televizor şi cu un comunicat al MAE, care a condamnat în termeni diplomatici declaraţia. Ce rămâne totuşi?
Faptul că oficialii de la Budapesta agită în mod intenţionat apele pe tema Ungariei Mari nu mai este deja o noutate. S-a scris şi s-a analizat. Ştim cu toţii că regimul Orban şi-a făcut un stindard din această temă şi că omul forte de la Budapesta încearcă să reînvie naţionalismul revizionist maghiar, la pachet şi ca o consecinţă firească a respingerii modelului european integrator şi unitar. Nimic nou, de altfel. Îmi permit să aduc aminte celor care au uitat că exact aceasta a fost şi atitudinea nobilimii naţionaliste în perioada Dublei Monarhii (Doppelmonarchie), perioadă în care maghiarii, într-adevăr minoritari în propria lor ţară, dacă este să răspundem preşedintelui maghiar, au făcut tot ce le-a stat în putinţă să respingă orice reformă şi orice idee federalistă venită de la Viena. Nefiind specialist în chestiune, nu pot spune cât din această atitudine a dus în final la disoluţia Austro-Ungariei şi la „trauma de la Trianon”, dar, din câte spun istoricii specializaţi pe perioadă, a jucat un rol major. Asta doar ca observaţie.
O altă observaţie este că declaraţia preşedintelui maghiar nu este deloc motiv să sărim ca arşi, de parcă acum am auzit prima oară aşa ceva. Preşedintele Áder a fost chiar reţinut vorbind despre „Tratatul de la Trianon”. În iunie 2020, cu ocazia inaugurării Monumentului Unităţii Naţionale de la Budapesta, un memorial care a costat echivalentul a 16 milioane de euro şi pe pereţii căruia apar numele a 12.500 de comunităţi care au aparţinut Ungariei până în 1920, Viktor Orban a vorbit despre „dictatul de pace de la Trianon”, numindu-l şi o „condamnare la moarte”. Jurnaliştii europeni au apreciat că nu sunt motive de îngrijorare şi că mişcările de propagandă ale lui Viktor Orban nu vizează în mod serios un revizionism teritorial, ci ralierea sprijinului intern în lupta contra Uniunii Europene. Dacă despre asta a fost vorba, atunci recursul la „dictatul de la Trianon” a fost eficient, potrivit unui sondaj realizat de Academia Maghiară de Ştiinţe, 84% din cei aproximativ 1.000 de respondenţi au fost de acord că maghiarii adevăraţi sunt cei pe care „îi doare Trianonul”. Există şi iniţiativa Organizaţiei Mondiale a Ungurilor, care de ani buni adună semnături pentru revizuirea Tratatului de la Trianon pe fondul sonor al unei trupe rock. De asemenea, cultul lui Horthy, „un om de stat excepţional” (în opinia lui Viktor Orban), a luat avânt. Mai sunt, desigur, şi milioanele de euro pompate de către guvernul de la Budapesta sistematic înspre comunităţile maghiare din ţările vecine. Orban nu investeşte doar în media şi afaceri, dar cumpără şi cluburi de fotbal în România. Deţine două, dintre care unul în prima ligă, şi urmează să îl cumpere pe al treilea.
Toate aceste lucruri ar putea conduce la ideea că regimul de la Budapesta, deşi clamează oficial că nu are intenţii revizioniste, ar avea un plan undeva în linii similare. Pe extremiştii noştri, căci avem şi noi, nu e deloc greu să îi convingi că este aşa. Dar să fie aceste provocări ale Budapestei dovada unor ameninţări reale? Ar trebui să fim îngrijoraţi şi să sărim de fiecare dată când un oficial maghiar are chef să îşi amintească de Trianon?
Securitatea ceauşistă făcuse un mare caz din „problema iredentistă”. Ditamai dosarul de problemă, cu sute de cetăţeni maghiari monitorizaţi pentru că erau suspecţi de legături cu Budapesta. Cert este că dincolo de ceva agitaţie (cam cum se produce şi astăzi), nici unul dintre documentele obţinute nu reuşea să arate dacă exista ceva concret, un plan stabilit, nişte acţiuni care ar fi confirmat teoria că Budapesta era pregătită să ne ia Transilvania. Paranoia regimului era alimentată la fiecare articol publicat de ziare obscure din Occident, care contesta teoria continuităţii româneşti în Transilvania. Imediat erau mobilizaţi istoricii noştri, care consumau tone de hârtie pentru a „contracara propaganda iredentistă”. Care propagandă iredentistă nu interesa pe nimeni în Occident.
Cumva cred că nu am depăşit reacţiile acestea primitive şi în mare parte prosteşti, care ne obligă să reacţionăm la fiecare provocare ambalându-ne inutil. De fapt, făcând exact jocul provocărilor lui Orban şi legitimându-i propaganda. În faţa propriului electorat, evident. Cine poate crede în mod serios că există cea mai mică posibilitate a modificării graniţelor astăzi, când ele urmează să dispară oricum?
Evident, doar cei care pot manipula prin inducerea unor frici istorice.
Articolul a fost publicat mai întâi în Revista 22
