Managerul unui centru de îngrijiri paliative:  „Anormalului îi trebuie doar timp să devină normal”

În Cluj-Napoca există, printre alte centre destinate vârstnicilor, și unul special creat pentru bolnavii de cancer aflați în stadii terminale. Cu câțiva ani în urmă, am stat o săptămână acolo pentru a realiza un reportaj pe care-l puteți citi aici.

Acum, în plin scandal legat de centrele pentru vârstnici, l-am întrebat pe managerul de la Sfântul Nectarie cum de scapă controalelor astfel de cazuri și cum ar trebui organizată munca într-un stabiliment destinat bătrânilor și bolnavilor.

Centrului de Îngrijiri Paliative asigură asistență medicală, spirituală, psihologică şi socială pacienţilor cu boli cronice progresive (în special oncologice), în stadii avansate de evoluţie. Serviciile sunt gratuite, nu se percepe coplată.

Despre această măsură, managerul Bogdan Chiorean avea să-mi mărturisească: „După primele două-trei luni de funcţionare, când am văzut ce cheltuieli sunt, i-am zis Înalt Prea Sfinţitului să punem o taxă pacienţilor, să dea şi ei ceva,  că n-o să ne descurcăm.

Înaltul s-a uitat la mine şi a răspuns apăsat: Nu! Păi, Înaltule, nu ajung banii. Nu!, a repetat, şi Nu rămâne! Bine, mi-am zis eu în mintea mea, vedeţi voi când o să trebuiască să închideţi, că aşa n-o să mai dureze mult!

Dar n-am avut dreptate, ne-am descurcat, când nu mai aveam, apărea câte o donaţie sau ne dădeau de la Mitropolie, se întâmpla ceva şi ne-am salvat de fiecare dată.

Şi vaaai, ce ruşine mi-a fost de gândul meu de atunci! Şi acum îmi vine să-mi trag palme! Cum am putut să mă gândesc la taxă, când oamenii care vin aici sunt sleiţi de puteri fizice, psihice şi financiare?! Ei au trecut prin toate furcile suferinţei, prin toate spitalele şi toate procedurile, sunt sleiţi!”

Printre alte opinii pe care le veți găsi în interviu, despre hrana internaților Bogdan Chiorean, preot și medic spune: „Mâncarea nu are doar rol de hrănire, ci și de grijă. Grijă față de pacient sau, paradoxal, chiar și față de aparținători. Îmi amintesc de o situație în care un infirmier nu i-a lăsat o porție de mâncare unui pacient, pe motiv că era în comă. L-am rugat să nu mai facă.

Câteodată, familia se agață de un blid de ciorbă aflat pe noptieră. E o ciorbă optimistă, dătătoare de speranță, care arată că – în ciuda tuturor evidențelor – toți ne dorim ca pacientul să mai mănânce o dată și chiar credem că se va întâmpla asta. Dar pentru astfel de abordări, trebuie să iubești oamenii. Altfel, toate le vezi ca pe o risipă”, a declarat managerul Centrului de îngrijiri paliative Sfântul Nectarie din Cluj-Napoca.

În interviul următor, Bogdan Chiorean oferă răspunsuri la multe probleme concrete care apar în munca de îngrijie a internaților și câteva soluții. 

* Nu avem program de vizită. Se poate veni oricând, oricâți, cu respectarea circuitelor spitalului și a normelor de igienă. Familiile pot vedea astfel traiectul pacientului

* Avem 45 de angajați la 40 de pacienți. De-a lungul celor 10 ani de funcționare, peste 150 de oameni au fost angajați în instituția noastră. I-am invitat să plece atunci când am observat că munca în instituție ar putea să le dăuneze lor sau pacienților.

* Sunt persoane care cazează vârstnici și oferă servicii de îngrijire, fără avizul vreunei autorități și apelând la tot felul de subterfugii care să le permită să eludeze legea

*Este obligatorie alimentația corespunzătoare conform nevoilor și, recomandat, chiar în funcție de preferințe. Ordinul 29/2019 face referire foarte concretă la existența a minim 3 mese pe zi, cu 2 gustări între ele, care să includă fructe și legume de sezon și cât mai puține alimente procesate.

* În Occident se recomandă ca o persoană care lucrează în îngrijiri paliative să își schimbe locul de muncă după maxim 5 ani, lucru care se întâmplă mai rar în România

* Dezvoltarea centrelor rezidențiale pentru vârstnici în sistemul public de asistență socială sau finanțarea suplimentară a celor private (și, implicit, obligativitatea de conformare la o sistem de management al calității) ar putea reprezenta o soluție.

PRESShub: Domnule Chiorean, conduceți un cămin spital pentru îngrijiri paliative. Ce impresie v-au făcut dezvăluirile privind relele tratamente aplicate bătrânilor din azilele din Voluntari?

Bogdan Chiorean: M-au frapat toate informațiile din presă. Mi-a fost milă de acei oameni „lăsați în grijă”. Poate sună ciudat, dar mi-a fost milă de cei care i-au „îngrijit”. Numai un suflet extrem de trist și timorat poate să manifeste asemenea comportamente față de semenii săi.

Eu provin dintr-o familie simplă, dar Biserica a fost locul în care am învățat că Dumnezeu primește grija pe care o avem față de Ceilalați ca pentru Sine. Omul fără de Dumnezeu e capabil de orice; istoria mai veche și cea recentă demonstrează fără echivoc asta.

Cum vă explicați persistența situației de la Voluntari? De ce credeți că nu s-au luat măsuri?

Cred că la anormal îi trebuie doar timp să devină normal. Și tot la fel, cred că anormalul e foarte contagios. Poți înțelege – până la un punct – o zi în care nu ai foarte mult chef de muncă, o zi în care ai vrea să te erijezi de la anumite resposabilități, dar nu poți înțelege ce legătură ar avea lenea cu agresivitatea față de beneficiari…

Nu cunosc și nici nu sunt în măsură să fac aprecieri referitoare la situația de la Voluntari, însă activitatea infracțională, prin definiție, nu e la vedere, deci e foarte probabil ca unele aspecte să fi scăpat serviciilor de îndrumare și control.

Pe de altă parte, organismele care efectuează controale cred că au capacitatea de a avea o vedere panormică în urma unei vizite de câteva zeci de minute.

Mă-ntreb, însă, de ce familiile celor internați acolo nu au reacționat în niciun fel și, în același timp, mi-e teamă ca răspunsul să nu fie legat de locurile disponibile extrem de limitate pentru asemenea servicii.

Din presă am aflat că se vor demara o serie de controale. E de bun augur ideea, dar nu știu ce ne facem cu situațiile – nu puține – care nu pot fi controlate pentru că nu sunt înregistrate nicăieri.

Sunt persoane care cazează vârstnici și oferă servicii de îngrijire, fără avizul vreunei autorități și apelând la tot felul de subterfugii care să le permită să eludeze legea.

Desigur, se va spune atât timp cât clientul este mulțumit, nu există probleme. Din nefericire, însă, foarte adesea se închid ochii la calitatea serviciilor doar pentru posibilitatea instituționalizării.

Dezvoltarea centrelor rezidențiale pentru vârstnici în sistemul public de asistență socială sau finanțarea suplimentară a celor private (și, implicit, obligativitatea de conformare la o sistem de management al calității) ar putea reprezenta o soluție.

Ce exigențe legale sunt în astfel de stabilimente? Ce criterii trebuie să îndeplinească?

Aș porni de la ideea că, la ora actuală, e destul de dificil să înființezi un centru rezidențial pentru vârstnici, care să întrunească toate cerințele legale și să aibă o categorie de tarife pe care românii (de cele mai multe ori pensionari) să și-o poată permite.

Spun asta întrucât normativele de personal pentru aceste instituții sunt destul de crescute, iar angajații trebuie să fie suficient remunerați ca să asiste persoane foarte puțin autonome.

De obicei, beneficiarii acestor centre nu sunt persoane sănătoase, mobile, ci cel mai adesea sunt bătrâni imobilizați, total dependenți, uneori cu boli neurodegenerative care cer asistență specializată permanentă.

Avem Ordinul 29/2019 pentru aprobarea standardelor minime de calitate pentru acreditarea serviciilor sociale, care precizează în Anexa 1 care sunt criteriile care stau la baza funcționării centrelor destinate persoanelor vârstnice.

Acest document este foarte complex și pe lângă aspectele legate de informarea beneficiarilor, admiterea în instituție și încetarea acordării serviciilor, face referire la modul în care se așteaptă o evaluare a persoanelor găzduite și un plan de activități și servicii individualizat conform nevoilor.

În plus, un astfel de centru trebuie să faciliteze accesul persoanelor asistate la servicii medicale, trebuie să țină evidența medicației acordate fiecărui beneficiar, să permită și să încurajeze vizita aparținătorilor într-un interval destul de larg (orele 8 – 20).

De asemenea, este obligatorie alimentația corespunzătoare conform nevoilor și, recomandat, chiar în funcție de preferințe.

În aceeași ordine de idei, documentul face referire foarte concretă la existența a minim 3 mese pe zi, cu 2 gustări între ele, care să includă fructe și legume de sezon și cât mai puține alimente procesate.

Așadar, cel puțin din punctul de vedere al acreditării sociale, lucrurile sunt foarte clare.

În centrul dumneavoastră cum se fac controalele? De câte ori și de către cine?

Din principiu, controalele se fac inopinat. Singura situație în care am avut controale anunțate a fost aceea în care verificările au presupus pregătirea unor foi de observație mai vechi, ce trebuiau aduse din depozitul de arhivă și care nu ne vizau în mod direct, ci se dorea compararea unor raportări în care ne-am intersectat activitatea cu alți furnizori de servicii medicale.

Există controale la anumite intervale de timp, unele tematice, altele tip campanie. Am avut și câteva controale cauzate de anumite reclamații pe care le-am avut. E de precizat faptul că orice reclamație – fie ea justificată sau nu – declanșează un control care trebuie să confirme sau să infirme realitatea celor menționate.

Sunt foarte multe instituții care verifică un azil. Aș menționa doar câteva care au legătură directă cu situațiile amintite: Direcția de Sănătate Publică, Direcția Sanitar Veterinară, Inspectoratul Teritorial de Muncă, Agenția Județeană de Plăți și Inspecție Socială, Autoritatea Națională pentru Protecția Consumatorului.

În cazul nostru, fiind vorba nu numai de un ONG acreditat social și care are licențiate servicii sociale, ci și de încadrarea instituției ca spital monospecialitate – primim controale și din partea Casei de Asigurări de Sănătate și a Ministerului Sănătății. 

Cum sunt îngrijiți bolnavii? Cum vă alegeți personalul?

Munca într-o instituție care asistă bolnavi aflați în stadii avansate nu este deloc simplă. Nu întâmplător, în Occident se recomandă ca o persoană care lucrează în îngrijiri paliative să își schimbe locul de muncă după maxim 5 ani, lucru care se întâmplă mai rar în România.

Ca să poți oferi servicii de calitate unor bolnavi terminali, trebuie să te axezi pe nevoile lor, nu pe prognostic. Altfel, omul este tentat să-și spună că dacă oricum nu mai sunt multe zile de viață, ce rost mai au îngrijirile de calitate.

Dincolo de a vedea totul în termeni de cantitate și eficiență, am întâlnit foarte multe situații în care oamenii care erau îngrijiți de noi și iubiți de familie au trăit mai mult comparativ cu persoanele care deveniseră o greutate pentru cei apropiați.

Întrucât internarea în cadrul instituției noastre e limitată, nu puține dăți au fost în care – pe o stare clinică aparent stabilă – pacienții pentru care familiile nu găseau alte soluții de îngrijire să decedeze în preziua sau chiar ziua externării.

Alții au plecat pentru că nu au mai suportat mediul. Desigur, pe o parte i-am invitat să plece atunci când am observat că munca în instituție ar putea să le dăuneze lor înșiși sau pacienților pe care îi asistau.

Poate pare o abordare dură, dar niciunui angajat nu i-am permis o a doua șansă dacă am constatat, obiectiv, o abatere de la planul de îngrijire al unui pacient. Oamenii nu sunt buni sau răi, sunt mai degrabă potriviți într-un loc sau într-altul.

Ca să fiu mai concret referitor la întrebarea dumneavoastră, cred că în alegerea personalului sunt interesat mai mult de atitudini decât de aptitudini. Asta nu înseamnă că oferim servicii foarte puțin profesionalizate, ci că e mai ușor să dobândești skills-uri decât obraz.

Ce fel de mâncare le oferiți bolnavilor?

În îngrijirile paliative, nu se ține cont de regim. E un principiu aplicat la nivel mondial. Dar se ține cont de preferințe. Chiar am avut o reclamație că unui pacient cu probleme hepatice, i-am dat, de Crăciun, la cerere, cârnați și preparate din porc tradiționale specifice perioadei. Reclamanta a uitat să precizeze faptul că asta era printre ultimele mese.

Mâncarea nu are doar rol de hrănire, ci și de grijă. Grijă față de pacient sau, paradoxal, chiar și față de aparținători. Îmi amintesc de o situație în care un infirmier nu i-a lăsat o porție de mâncare unui pacient, pe motiv că era în comă. L-am rugat să nu mai facă. Câteodată, familia se agață de un blid de ciorbă aflat pe noptieră.

E o ciorbă optimistă, dătătoare de speranță, care arată că – în ciuda tuturor evidențelor – toți ne dorim ca pacientul să mai mănânce o dată și chiar credem că se va întâmpla asta. Dar pentru astfel de abordări, trebuie să iubești oamenii. Altfel, toate le vezi ca pe o risipă.

Ce regim de vizite există?

Îngrijirile paliative sunt un soi de „medicină la vitrină”. Nu avem program de vizită. Se poate veni oricând, oricâți, cu respectarea circuitelor spitalului și a normelor de igienă. Nu limităm accesul familiei, ci, dimpotrivă, îi încurajăm să fie participanți activi la actul de îngrijire.

Acest lucru are cel puțin două beneficii: în primul rând, economisim resursa umană specializată, iar în al doilea rând, ei se bucură de faptul că pot să ofere încă dragoste sub o formă concretă.

La fel de important e și faptul că familiile pot vedea astfel traiectul pacientului, aspect ce evită eventuale discuții ulterioare referitoare la conduita terapeutică.

Care sunt cele mai mari nevoi, dorințe ale unui om care se află în îngrijirea centrului dumneavoastră?

Nimic din ce vor pacienții terminali nu este superfluu. Pentru omul sănătos, să vrei un piure de castane în extrasezon poate părea banal. Să-l vrei, însă, ca ultimă masă, înseamnă să-ți fie început de veșnicie.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!