Patriotismul lucid și sobru e un sentiment nobil și firesc. Patriotismul inflamat și lătrat ostentativ, în maniera lui Cațavencu, e o maimuțăreală penibilă, ce eșuează în grotesc. Și mai grav este că patriotismul a fost confiscat de o seamă de indivizi care se bat cu pumnul în piept, abuzează de o retorică sforăitoare și acționează precum o hoardă fanatizată, gata să lichideze pe oricine nu intră în rând și devine, astfel, suspect.
România este, de o bună bucată de vreme, terenul pe care se manifestă naționalismul cel mai agresiv. A fost legionarismul, cu exaltarea rădăcinilor și ura față de străini. A fost național-comunismul ceaușist, cu obsesia vechimii („statul dac centralizat”) și cu butaforia lui ridicolă, consacrată de filmele – ce au și astăzi succes – lui Sergiu Nicolaescu. După 1989 am avut parte de delirul unor Vadim Tudor și Gheorghe Funar. Pe nesimțite, televiziunile au adoptat o viziune neaoșistă, transmițând în neștire muzică populară și promovând producții pretins folclorice. Se cântă, cu voce gravă și priviri dârze, „Noi suntem români/ Și suntem aici/ Pe veci stăpâni”.
Am auzit recent și alte producții de factură similară, una care exalta calitățile excepționale ale neamului și bogățiile neasemuite ale patriei, alta în care erau vizați cei care își vând țara și se închină străinilor. Din punct de vedere al cantității, tot acest ansamblu de pretinse cântece populare este înspăimântător, părând a prolifera la infinit. Una din caracteristicile prostului gust, a ceea ce numim kitsch, este acumularea, excesul. La mitingurile organizate de AUR abundența de steaguri tricolore induce tot o senzație de sațietate. Se ajunge, în fond, la banalizarea simbolurilor naționale.
Discursul „patriotic” al unor Georgescu și Simion merge pe aceeași linie: inflație verbală în jurul unor termeni-cheie: popor, neam, Dumnezeu, țară, sacru etc. Georgescu se crede investit cu o misiune divină (mai îngrijorător e că și alții îl cred). „Recurgem ușor și emfatic la demagogia «românismului», dar mai mult în campaniile electorale și la petreceri”, scrie undeva Andrei Pleșu. „Naționalismul, continuă el, nu ne obligă la patriotism real. E doar retorică lăcrămoasă, fudulie provincială.”
Continuarea, în Ziaruldeiasi.ro
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
