Opinia publică a fost șocată în ultimele zile de declarațiile lui George Simion și Călin Georgescu. Dar ceea ce este la fel de important este să vedem de ce apar astfel de mișcări extremiste, majoritatea dintre ele loiale Moscovei. Orice mișcare extremistă apare din anumite cauze, nu apare din senin. Este efectul disfuncționalității sistemului democratic clasic.
Așa se întâmplă acum, așa s–a întâmplat și în perioada interbelică, atât la noi, cât și în Europa.
Referitor la perioada 1918 – 1939, trebuie să facem distincția între regimurile totalitare (Germania și URSS) și regimurile autoritare.
În Europa Centrală și de Est putem menționa numai fosta Cehoslovacie ca singurul stat unde regimul democratic a rezistat.
În Italia nu putem vorbi despre un regim totalitar clasic, ci mai degrabă de o combinație între totalitarism și conservatorism autoritar. Mussolini nu deținea puterea absolută și nu a reușit să fascizeze societatea italiană. Puterea și influența cercurilor conservatoare, a armatei și a bisericii au rămas intacte. Chiar dacă a subjugat sindicatele, nu a recurs la naționalizări sau la reforme agrare. Nu a existat nici o intervenție a statului în viața economică.
Italia nu a avut poliție politică gen Gestapo sau NKVD. Între 1926 și 1944 au fost executate 23 de persoane din motive politice. Primele legi împotriva evreilor au fost adoptate abia în 1938, persecuțiile sistematice și execuțiile împotriva acestora începând odată cu ocupația germană.
Dar ca realizări putem menționa electrificarea și construcția de autostrăzi. Admimistrațiile locale erau ceva mai eficiente, iar activitatea Mafiei a fost suprimată în mare măsură. Nu degeaba, ulterior, mafioții au sprijinit debarcarea aliată. Regimul mussolinian a fost printre puținele din istoria Italiei care au luptat cu adevărat împotriva crimei organizate. Justiția a fost cât de cât mai onestă și mai eficientă (cu excepția proceselor politice).
În 1929 a fost semnat Tratatul de la Lateran, prin care cele două state se recunoșteau reciproc, iar biserica catolică a beneficiat de restituirea contravalorii bănești a pământurilor confiscate. Biserica catolică a sprijinit în acea perioadă și ulterior destule regimuri autoritare, iar rolul papalității în crimele împotriva evreilor nu este elucidate pe deplin nici acum.
Ungaria a devenit un stat cu regim autoritar mai ales datorită revoluției bolșevice a lui Bela Kun din 1919. Teoretic regimul parlamentar a funcționat, dar practic era dominat de Miklos Horthy, care purta denumirea oficială de Regent.
Iugoslavia, sau mai bine zis fosta Iugoslavie, a apărut ca stat în 1918, purtând denumirea de Regatul Sârbilor, Croaților și Slovenilor, schimbată în 1929 în Regatul Iugoslaviei. Era un stat cam artificial, alcătuit din șase provincii istorice destul de diferite, având trei religii. Pe plan intern s–au confruntat viziunea unui stat dominat de Serbia (idee preluată ulterior de Sloodan Miloșevici) cu viziunea unei structuri federaliste, promovată de croați.
Regimul parlamentar clasic a durat până în 1929, când regele Alexandru a dizolvat legislativul și a interzis partidele politice (ceea ce a făcut nouă ani mai târziu cumnatul lui, regale Carol al II–lea al României).
Grecia a cunoscut și ea un regim autoritar începând din 1938, cu binecuvântarea regelui.
Austria a alunecat și ea cel mai mult pe panta autoritară după asasinarea premierului (cancelarului) Engelbert Dolfuss în 1934.
Aceste regimuri nedemocratice pot fi împărțite în trei categorii.
Primele sunt regimurile semi–autoritare clasice. Acestea sunt prin comparație cele mai moderate și cele mai conservatoare, folosind metodele de conducere ale secolului 19. Vorbim aici despre state unde legislativul și executivul erau puternice. Pentru dezamorsarea presiunilor sociale, alegerile și parlamentele erau manipulate (dirijate).
Majoritatea erau monarhii, susținute de partide liberale sau conservatoare organizate pe baze clientelare. Adversarii politici erau intimidați sau încarcerați. Nu existau politici antisemite, dar erau exploatate prejudecățile împotriva minorităților. Armata era puternică, iar politica externă prudentă. Politicile economice și sociale erau conservatoare și pro–capitaliste.
Putem menționa aici Grecia, până la lovitura de stat a lui Metaxas, guvernele românești și maghiare din anii 20 și începutul anilor 30, cele austriece din anii 20, guvernele italiene de dinaninte de Mussolini și cele germane de până la Hitler.
După ele vin regimurile semi–autoritare reacționare. În cazul acestora, vechiul regim (bazat pe armată, biserică și monarhie) a fost nevoit să facă față presiunii populare prin violență. Legislativul a fost practic desființat, nemaiexistând dualismul de dinainte. Pe lângă represiune, avem aici și unii țapi ispășitori folosiți pentru liniștirea suspiciunilor, cum ar fi evreii, minoritățile sau partidele de stânga. Se pot constata și unele elemente ale ideologiei fasciste, precum și existența partidului unic.
Este cel mai răspândit exemplu de regim anti-democratic din perioada interbelică.
Exemple sunt regimul lui Carol al II–lea și cel al lui Horthy la sfârșitul anilor 30, regimul Piklsudski până în 2935 (continuat de alți militari până în 1939), cele trei state baltice (Smetona în Lituania în 1926–39, Ulmanis în Letonia în 1934–39, Pats în Estonia în 1934–39, regele Zogu în Albania în 1928–39, regele Alexandru și regentul Paul în Iugoslavia, regele Boris în Bulgaria după 1935, regimul Metaxas în Grecia în 1936–38, și cel al lui Dolfuss în Austria în 1932-1934.
În sfârșit avem regimurile corporatiste. Acestea împrumută unele elemente de la regimurile fasciste, cum ar fi organizarea ierarhică foarte strictă. Deși în teorie erau pro–capitaliste, în practică interveneau uneori în economie pentru a stimula creșterea, promovând concomitent politici sociale de tip patriarhal. Armata era stâlpul de bază al puterii, iar politica externă amesteca retorica naționalistă cu diplomația.
Exemplele sunt dictatura regală a lui Carol al II–lea și cea a lui Ion Antonescu, regimul Metaxas după 1938, regimul din Austria după 1934, Ungaria între 1940–1944, regimul de la Vichy, precum și guvernările lui Franco și Salazar.
Ar fi util de analizat mai amănunțit situația din Polonia și Ungaria din perioada interbelică.
În 1919 a existat pentru câteva luni Republica Maghiară a Sfaturilor (o copie a URSS). Conducătorul ei era Bela Kun (Kohn), fiul unui notar evreu din Cehu Silvaniei și absolvent al Facultății de Drept din Cluj. După eșecul acestei utopii sângeroase, conducerea Ungariei a fost luată de către Miklos Horthy. Venirea sa la putere s-a datorat și armatei române, care a avut rolul principal în înăbușirea republicii bolșevice maghiare, ocupând și Budapesta între august și noiembrie 1919.
În urma Tratatului de la Trianon din 1920, statul maghiar a pierdut 71% din teritoriu, 58% din populație și 32% din etnicii maghiari.
Un aspect interesant este acela că în perioada interbelică 30% dintre funcționarii Cominternului erau maghiari. Aceasta înseamnă că o parte destul de importantă a populației ungare a fost bolșevizată.
Putem spune că o extremă o atrage pe cealaltă. Este o situație similară cu cea din Rusia, unde excesele nobilimii au creat condițiile extinderii ideilor comuniste. Șeful statului, Miklos Horthy, a adoptat titlul oficial de Regent, la fel ca și Francisco Franco în Spania.
Conducerea efectivă a guvernului a fost asigurată în principal de Istvan Bethlen (1921-1931, născut în Gornești, județul Mureș, într-o familie nobilă, din care provin doi principi ai Transilvaniei) și Gyula Gombos (1932-1936), sub al căror mandat Ungaria a cunoscut o oarecare bunăstare și stabilitate.
S-a încercat o apropiere de Polonia, dar fără succes, deoarece aceasta era aliată cu Franța și Marea Britanie. Drept rezultat, politica externă ungară s-a orientat spre Germania și Italia.
În decursul istoriei, relațiile între polonezi și maghiari au fost foarte bune, cele două state nepurtând nici un război între ele. Mai mult decât atât, au avut uneori și regi comuni. Îi menționăm aici pe Ludovic I cel Mare (1370-1382), Vladislaw Jagello (1440-1444) și Ștefan Bathory (1576-1586), unchiul lui Sigismund și Andrei Bathory (principe al Transilvaniei și rege al Poloniei).
În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, trupele ungare au fost folosite mai mult ca trupe de ocupație. Germanii nu prea aveau încredere în calitățile războinice ale maghiarilor. Ulterior, în 1944, ungurii au format două divizii Waffen SS.
Miklos Horthy, deși era antisemit, nu a trimis evrei în lagăre. Antisemitismul său era mai moderat decât cel al lui Ion Antonescu. Amândoi au instituit regimuri autoritare, destul de răspândite în acea perioadă. Responsabilitatea Holocaustului în Ungaria îi revine în principal prim-ministrului Ferenc Szallasi, liderul partidului fascist Crucile cu Săgeți (cu origini maghiare, germane, slovace și armene).
Datorită industrializării demarate în perioada 1870-1880 și a inexistenței unei prăpăstii așa de mari între nobilime și restul populației, Polonia, în 1939, era mai dezvoltată economic și avea o clasă de mijloc mai numeroasă decât Ungaria sau România. Scena politică însă a fost ceva mai agitată. Cu toate că pe hârtie era o republică (realitate consfințită prin cele trei Constituții din 1919, 1921 și 1935), Polonia a fost, de fapt, mai mult un regim autoritar condus de Joszef Pilsudski.
Această perioadă (1926-1939) este cunoscută sub denumirea de Sanația (Sanacija). Pilsudski a fost destul de diferit de Horthy. Deși el a condus practic statul polonez, nu a deținut nici o funcție publică între 1926 și 1935 (anul morții sale). Este o situație similar cu cea din present a lui Jaroslaw Kaczinski.
Trebuie remarcat și faptul că, în perioada interbelică, polonezii erau mai puțin bolșevici și antisemiți decât ungurii. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, rezistența poloneză a fost printre cele mai numeroase și bine conduse organizații de acest gen. Datorită mai ales acestui fapt, trupele sovietice nu au comis pe teritoriul polonez aceleași atrocități ca în România sau Ungaria.
Dar să revenim la situația din România. Ar fi interesant de văzut mai profund și mai puțin ideologizat care au fost cauzele ascensiunii mișcării legionare și ulterior, al regimului lui Ion Antonescu.
După 1918, teritoriul și populația României s–au dublat. Concomitent, aproximativ o treime din populație era alcătuită din minorități (similar cu Polonia). Gradul ridicat de corupție din politică și pericolul bolșevic au determinat apariția unei mișcări extremiste, inițial în cercurile intelectuale de la Iași.
Oarecum surprinzător este faptul că, la început, legionarii erau destul de populari. O dovadă concretă în acest sens era faptul că de foarte multe ori juriile îi achitau în cadrul proceselor penale. Din acest motiv au fost judecați ulterior de tribunalele militare.
Mai mult decât atât, o mare parte a intelectualilor de marcă din acea perioadă erau membri sau simpatizanți ai mișcării legionare. Ulterior, aceștia s–au retras, datorită crimelor și exceselor comise de legionari, culminând cu masacrele din ianuare 1941. Rebeliunea legionară a îndepărtat și restul de simpatie populară de care mai beneficiau.
Nu trebuie pierdut din vedere că regele Carol al II–lea uneori i–a încurajat tacit, un exemplu fiind asasinarea lui Gheorghe Duca. Era normal ca o mișcare politică cum au fost legionarii să eșueze în acest mod. Nu poți oferi soluții când te lași ghidat de un nationalism extremist și un fundamentalism religios.
Carol al II–lea a avut un rol nefast în degradarea vieții politice românești. Corupția promovată de el împreună cu camarila sa și Elena Lupescu au contribuit în mare măsură la ascensiunea legionarilor și a lui Ion Antonescu.
El a instaurat de fapt prima dată în istoria României dictatura, fiind sprijinit de patriarhul Miron Cristea. Biserica ortodoxă are o vină și în încurajarea tacită a legionarilor, destui dintre aceștia fiind preoți. Numai că atât preoții, cât și legionarii erau anti–sovietici și anti-comuniști, nu ca acum când se cam uită spre Rusia. Ne referim aici la AUR și la unii înalți ierarhi ortodocși.
Nu trebuie uitat comportamentul de dictator latino–american al regelui. El a ordonat execuția fără judecată a lui Corneliu Zelea Codreanu și a încă 12 legionari în 1938, iar în 1939, după asasinarea lui Armand Călinescu, în fiecare județ un număr de legionari au fost executați în același mod și lăsați să zacă în stradă câteva zile. Numai comuniștii și naziștii au mai acționat astfel.
În 1938 și 1939 au fost adoptate primele reglementări antisemite. Mulți istorici sau scriitori au tendința de a–l acuza numai pe Ion Antonescu. Are și el partea lui de vină, destul de mare, dar ascensiunea lui la putere a putut fi posibilă pe un context favorabil. Trebue să recunoaștem acest lucru, chiar dacă nu ne place. Ar fi interesant să vedem ce scriau despre Ion Antonescu până în 1989 cei care azi îl glorifică. Avem destule cazuri și de mari intelectuali și dizidenți care fie provin din dinastii comuniste, fie glorificau dictatura înainte de Loviluție.
Mai este un aspect pe care l–am constatat personal. Cei din generația bunicilor mei, care în perioada 1940–1944 erau oameni maturi, aveau o părere bună despre Antonescu, contrar propagandei oficiale care îl demoniza. Aceasta în ciuda crimelor comise împotriva evreilor și a țiganilor (romilor).
Ion Antonescu trebuie luat așa cum a fost, nici adulat, nici demonizat. E un personaj foarte controversat al istoriei noastre.
Un alt aspect care i–a atras atunci simpatia populară este caracterul controversat al procesului. Tribunalul Poporului este o denumire care anterior existase în Germania nazistă și în URSS. Toți cei care au făcut parte din acest tribunal au dobândit ulterior poziții de top în justiția comunistă, iar urmașii lor împiedică și acum reforma sistemului judiciar.
Dacă ne uităm la imaginile de arhivă cu execuția lui, se vede că plutonul de execuție era alcătuit din gardieni publici. Armata, Jandarmeria și Poliția au refuzat acest lucru. Era și o răzbunare aici, gardienii publici și angajații STB (Societatea de Tramvaie București) luptând cu arma în mână alături de legionari în ianuarie 1941. Iar după 1947, unii legionari au devenit membri PCR. Nu degeaba se spunea atunci „Camarade nu fi trist, Garda mergea înainte, prin Partidul Comunist.“
Analiza regimului antonescian se impune și din punct de vedere constitutional și legal. Puține articole s–au ocupat de acest lucru, fiind o temă delicată. Dintre tot ce s–a scris pe această temă, cel mai lucid și pertinent mi s–a părut un articol scris de profesorul Ioan Stanomir, în 2002, în Analele Universității București.
Carol al II–lea a suspendat de fapt propria sa Constituție din 1938, printr–un decret regal din 5 septembrie 1940. Drept efect, până în septembrie 1944, statul a fost condus teoretic prin decrete regale. A fost creată și o noua instituție cam artificială, cea a Conducătorului Statului, care conducea de fapt țara.
Regele mai era suveran mai mult formal, situație consfințită printr-un decret regal al lui Mihai din 8 septembrie. Deși teoretic partidele politice erau interzise, practic se întâlneau de câte ori voiau, e adevărat că mai discret. Antonescu i–a tolerat și nu a luat nici o măsură represivă împotriva lor.
Citește și: Cioloș a demisionat de la președinția USR. De ce nu ar trebui să se bucure Barna
În cei patru ani ai regimului antonescian, cu toate că a fost extinsă sfera infracțiunilor pentru care se aplica pedeapsa cu moartea, au avut loc circa 30–40 de execuții, majoritatea comuniști și legionari.
„Conducătorul Statului” întrunea în persoana lui puterea legislativă și cea executivă. Putea emite decrete-legi, fără a fi promulgarte de către rege, numea și revoca miniștrii și functionarii publici, etc.
Pe 14 septembrie 1940 este constituit un guvern unde Ion Antonescu era președintele Consiliului de Miniștri, iar Horia Sima adjunctul lui. În același timp, România era proclamată stat „național-legionar”. Era prima dată în istoria noastră când ne apropiam de o dictatură clasică.
Masacrele și alte excese comise de legionari în ultimele două luni ale lui 1940 au avut ca efect îndepărtarea treptată a lui Antonescu de legionari. După desființarea statului național–legionar prin Înalt Decret Regal, Ion Antonescu rămâne conducătorul de facto al statului.
Cele trei partide politice clasice aveau contacte permanente cu Antonescu. Acesta nu și–a creat un partid propriu. Liberalii, țărăniștii și social–democrații, deși nu au participat în mod direct la guvernare, au avut unii așa–ziși tehnicieni în executiv.
Puterea judecătorească a funcționat fără nici un fel de sincopă. Legat de acest aspect, trebuie menționat faptul că în cei patru ani ai regimului antonescian, prin contribuția unor juriști remarcabili ai vremii, a avut loc unificarea legislației civile pe întreg teritoriul țării, a apărut legea privind dreptul la moștenire al soțului supraviețuitor (prin care s–a îmbunătățit condiția femeii), precum și alte măsuri de eficientizare și modernizare a legislației.
După cum se poate vedea, există o diferență între legionari și Ion Antonescu. El, ca și Miklos Horthy, Francisco Franco și alții, fiind militari de carieră, au fost mai degrabă lideri autoritari, nu dictatori clasici, ca Adolf Hitler și Iosif Stalin. O altă asemănare între aceștia trei este faptul că nu au abolit monarhia, dar au golit–o de conținut, mai ales prin titlurile adoptate (Ion Antonescu – Conducătorul Statului, Miklos Horthy – Regentul, Francisco Franco – Caudillo). Fiind mai degrabă conservatori și monarhiști, nu prea erau compatibili cu principiile promovate de ideologia nazistă. Dar Hitler i–a tolerat așa, pentru că avea nevoie de ei.
Același pragmatism sau viclenie a folosit–o și Antonescu în cele patru luni de coabitare cu legionarii. Când a beneficiat de contextul favorabil, i–a eliminat imediat. Într–un mod asemănător a procedat și în ceea ce îi privește pe evrei. După Stalingrad, când și–a dat seama că Germania nu poate câștiga războiul, situația acestora s–a ameliorat oarecum.
Mulți au putut să emigreze în Palestina, ceea ce a fost o situație rară. Deși era antisemit, a făcut o distincție între evreii din vechiul Regat, pe care îi considera loiali României și cei din Basarabia, care au suferit din plin excesele autorităților române.
Numai că spre deosebire de Horthy, nu a știut să se desprindă de nemți. Greșeala lui a fost că a pus propriul cuvânt deasupra intereselor țării. Din acest motiv, la 23 august 1944, a fost părăsit de comandanții militari, care l–au urmat pe rege. Oricum, strategia lui militară pe Frontul de Est a fost contestată și de unii oameni politici și de unii militari.
Fiind atașat militar la Londra și Paris, el nu a fost niciodată un germanofil. A intrat în alianță cu Hitler pentru că nu a avut încotro. Datorită conducerii dezastruoase a țării în cei 10 ani de domnie a lui Carol al II–lea, România era într–o situație foarte grea. Dar până la urmă egocentrismul și supraestimarea propriilor forțe l–au dus la pierzanie.
Dar dacă ne întoarcem la zilele noastre, glorificarea lui și a legionarilor a început încă din anii 90. În 1994, Sergiu Nicolaescu a regizat filmul Oglinda, în care Ion Antonescu era prezentat ca un patriot vizionar, iar regele Mihai ca un incapabil. Ca toate filmele acestui regizor, a falsificat adevărul istoric.
Este greșit să vedem totul numai în alb și negru, trebuie să distingem nuanțele. Unii intelectuali, o parte a ierarhiei BOR și o parte a ligii Studenților conduse mută vreme de Marian Munteanu (alt personaj controversat) au glorificat acțiunile legionarilor.
Afrmațiile lui Călin Georgescu și George Simion nu vin deci pe un teren liber. Aceștia sunt niște păpuși ale Rusiei. Degeaba îi glorifică ei pe Ion Antonescu sau pe legionari, nu seamănă deloc cu ei. Aceia erau anti–ruși.
Călin Georgescu este un personaj dubios, care încearcă șă îl copieze pe Codreanu, dar fără prea mult success. Nu are nici un fel de carismă. Când vorbeste, te apucă somnul. Dar nu este lipsit de o oarecare inteligență. Îl invocă pe Corneliu Zelea Codreanu. Este o idee care circulă în anumite medii, că Horia Sima a fost un lider mai slab decât predecesorul lui. Dar de fapt și acesta a încurajat și tolerat crima.
Este destul de evident că sunt sprijiniți de foști ofițeri din armată și din servicii, precum și de o parte a clerului ortodox. Referitor la biserica ortodoxă, din păcate, după 1990, de multe ori a păcătuit prin misticism și exces de imagine.
De curând, Biserica Ortodoxă Română s–a disociat discret de derbedeii de la AUR. Prin această acțiune, care este demnă de laudă, biserica majoritară de la noi dovedește că a început să învețe din greșelile trecutului.
Tentația autoritarismului și a totalitarismului există și în democrațiile consolidate, dovadă fiind Donald Trump, care a folosit în discursul public elementele ale fundamentalismului religios.
Dacă ne referim la situația de la noi, numai dacă dăm din gură și ne supărăm pe Facebook, nu rezolvăm nimic. Clovni populiști gen Călin Georgescu, George Simion sau Diana Șoșoacă cresc din punct de vedere electoral fără să facă mare lucru. Aceasta pentru că într–o anumită măsură repetăm greșelile trecutului.
Avem un președinte confuz și abulic și o coaliție de guvernare total artificială și disfuncțională. Partidele clasice sunt în criză și de oameni și de idei. Date fiind toate aceste elemente, viitorul nu se arată prea optimist, iar oameni politici și formațiuni politice performante trebuie să apară și să se afirme rapid.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
„Regimul constituţional antonescian nu poate fi calificat ca unul totalitar, în măsura în care sunt absente dominaţia partidului unic şi mobilizarea politică a întregii societăţi, dar prezintă un set de carecteristici discursive şi legale ce îl fac sincron şi afin cu un un număr de regimuri autoritare din Europa, de la cel franchist şi salazarist până la fascismul mussolinian.“ – Ioan Stanomir
„Ca formă de guvernare, dictatura este cea mai măreaţă: asta dacă ai dictatorul potrivit.“ – Will Rogers
„Sunt dictatorial, dar cu un puternic impact democratic.“ – Konrad Adenauer
„Dictatorii călăresc încoace şi-ncolo tigri de pe care nu îndrăznesc să descalece. Iar tigrii încep să fie înfometaţi.“ – Winston Churchill
Sunt de acord parțial cu autorul. Mai precis, sunt de acord cu faptele amintite, dar nu sunt de acord – parțial – cu interpretarea lor. De exemplu, eu îl apreciez mult și pe Donald Trump și pe Călin Georgescu !