Marii artiști români se văd la Londra. Deși, poate mai cuprinzător ar fi marii artiști români se văd doar în străinătate. Despre Londra culturală am tot scris (de exemplu aici) și va mai fi de spus mult, și bine.
Acolo este capitală culturală tot timpul. Se întâmplă atât de multe lucruri că nici nu știi unde să îți îndrepți atenția. Teatru, concerte, operă, balet, expoziții … În săli, în biserici, pe străzi… Până acum, încearcă să vină, mai serios, din spate, Berlinul. Care, pe partea de ofertă de operă, zic că deja a reușit să treacă în față. Cu restul, mai așteaptă.
Dar de ce ne-ar interesa? Eu știu de ce. Aflați la final.
Alina Cojocaru și „La Strada”, baletul pe care Fellini l-ar fi îndrăgit ca pe propriul film
Motivația principală pentru acest nou periplu cultural în capitala britanică a fost premiera mondială, de la Sadler’s Wells, a baletului „La Strada”, pe muzica lui Nino Rota, dramatizare după filmul omonim al lui Frederico Fellini.
Nepoata acestuia, Francesca Fellini, prezentă la premieră, la discursul de felicitări de la recepție, mai mult decât cuvintele, i s-au simțit emoția și recunoștința în voce.
Pentru cine știe filmul, dacă s-ar fi pus problema ca acesta să devină balet, probabil, majoritatea s-ar fi gândit la inegalabila noastră balerină Alina Cojocaru ca unică alegere în rolul Gelsominei.
Probabil, singura care, în acest moment, ar fi putut să redea poezia, trăirile și sensibilitatea atât de bine întruchipate, în film, de Giuletta Masina. Poate pentru cei care nu știu filmul, va exista impulsul vizionării. Ceea ce ar fi un câștig pentru fiecare.
Citește și: Evenimente culturale de excepție, azi, în Cluj: teatru, filme și expoziții
Dar dramaturgia baletului, chiar dacă păstrează formal acțiunea, are viziunea proprie. Este de sine stătătoare.
Dramatizează, cum e normal, de altfel, lirismul, viața de circ și paradă, complicata și simpla existență a celor fără casă, carnalul și spiritualul.
Este o luptă între dăruirea și iubirea necondiționată a Gelsominei și cruzimea lumii reale căreia ea trebuie să-i facă față și pe care dorește să o schimbe, reprezentată de Zampanò, șeful circului, dar eșuează tragic.
Absolut genială este introducerea a două personaje – Îngerii. Întruchiparea sufletelor neprihănite, dar pe care viața, nu rareori, le pervertește, sau le maschează, și doar oameni speciali, cum e Gelsomina, pot citi în străfundul lor și încearcă să scoată ce e mai bun din fiecare.
Narațiunea urmează firul epic al filmului, însă, prologul este, în fapt, un flash back al finalului, iar epilogul, statuează mesajul destinului iubirii.
Coloana sonoră poartă marca inconfundabilă și de neuitat a maestrului Nino Rota. Ea include fragmente din muzica mai multor filme semnate de celebrul tandem. „Ghepardul”, „Casanova”, „8 și jumătate”, „La Dolce Vita”, „Roma”. Dacă ești familiarizat cu filmele lui Fellini, știi deja că aceste alegeri îmbogățesc și mai mult firul narativ și potențează momentele scenice la maxim.
Desigur, în ceea ce mă privește, totul e super emoțional.
Generația mea a crescut cu muzica de film a lui Rota. Și, lăsând deoparte colaborarea cu Fellini, cine nu recunoaște imediat tema din „Romeo și Julieta” lui Zefirelli sau motivele muzicale din „Nașul”(ii) lui Coppola.
Alegerile și succesiunea zămislesc o atmosferă plină de sensibilitate, cu o cadență perfectă, în simbioză cu ce se întâmplă pe scenă, ceea ce face ca momentele să fie fluide, să stai cu sufletul la gură, așteptând mai mult, și mai mult.
Coregrafia semnată de Natalia Horečná e absolută. Are dramatism, imponderabilitate, epic și ludic.
Un balet narativ, romantic, neo-clasic. E ceea ce se vede din ce în ce mai rar. Sîntem în era, sperăm scurtă, sau, oricum, alternativă, a short-urilor, a fizicalității, uneori, zici că intri la un spectacol de fitness.
Normal, producții de acest gen sînt greu de realizat. Regia și coregrafia sînt complicate, scenografia și costumele, iarăși, foarte imaginative și complexe. Totul trebuie să aibă ritm, profunzime. Iar peste toate, trebuie să ai dansatorii. De cea mai înaltă clasă.
„La Strada” se înscrie în linia moștenirii MacMillan („Manon”) până în zilele noastre John Neumeier, despre creațiile căruia am mai pomenit. Citește aici.
Am descoperit o coregrafă minunată. A avut de făcut o muncă enormă. Pe de-o parte, pentru că baletul e conceput din scene alternante ale lumii reale și trăirile interioare, spirituale și lungimea poveștii. Pe de altă parte, înzestrarea fiecărui personaj cu un anumit tipar de mișcări care să caracterizeze personajul.
Pentru Zampanò trebuia subliniată brutalitatea, în timp ce pentru Il Matto trebuia pusă în valoare latura sa înțeleaptă. Îngerii trebuiau să îți dea starea de visare, să te transporte în zona de grație.
Iar complicatul rol al Gelsominei care trăiește în cele două lumi, alături de îngeri, iar, în cea reală, cu Zampanò și Il Matto, trebuiau să-i descrie afectivitatea, naivitatea, vulnerabilitatea, inocența.
Cojocaru nu a interpretat Gelsomina, a fost Gelsomina. La finalul serii am văzut inclusiv copii cu lacrimi în ochi. A fost atât de electrizantă, într-un rol în care, aproape, nu părăsește scena, că am stat cu toții pe vârfuri, tot timpul.
Mick Zeni, fostul prim solist de la Scala, e atât de bine ales că, erau momente în care, parcă, îl vedeam pe Anthony Quinn. O interpretare fără cusur.
În rolul lui Il Matto, o veche cunoștință, Johan Kobborg care nu numai că fură scena, dar a și demonstrat că odată balerin, pentru totdeauna balerin. Îngerii, Marc Jubete și David Rodrigues, au dansat Dumnezeiește.
Au produs multe oftaturi în sală. Iar momentele artiștilor de circ au adus foarte multă culoare, și nu numai prin costume, punând perfect accentul pe nebunia vieții de circ.
O călătorie de o frumusețe rară.
ACWorkroom, aparținând Alinei Cojocaru, este compania care a produs acest proiect pe cât de încântător, pe atât de îndrăzneț și dificil. Și sper să se reia, e de văzut pe repeat. Distribuție aici.
De peste 30 de ani, soprana Angela Gheorghiu face săli sold out la ROH
Nu mai reiau povestea cu BBC, „La Traviata”, 1994, dirijată de Georg Solti care a plâns ascultând-o, el care dirijase atâtea soprane, și toate celebre.
Anul acesta, culmea norocului, în aceeași săptămână, venită pentru Alina, am reușit să o revăd pe Angela Gheorghiu. Superbă în Mimi, „La Boheme” de Puccini, de această dată, cu o distribuție românească-moldovenească extinsă. Ștefan Pop- Rodolfo, Musetta- Simona Mihai, Marcello – Andrey Zhilikhovsky, Schaunard – Zoltan Nagy.
Nu voi insista cu subiectul că aș simți că jignesc. Producția lui Richard Jones nu e una nouă, dar a devenit celebră pentru că, în Actul 2, Cartierul latin, Cafe Momus, sînt reconfigurate după Covent Garden.
Frumusețea a fost în interpretare. Evelino Pidò la pupitrul orchestrei, pe care l-am tot ascultat dirijând „La Boheme” cu orchestra operei, are ceva special, în plus față de alți dirijori.
Iar colaborarea îndelungată cu Gheorghiu face ca la fiecare reunire, publicul să beneficieze de cele mai suave și memorabile interpretări, fascinante în acele mici detalii pucciniene, pe care majoritatea sopranelor nici nu le sesizează, darămite să le cânte.
Tonurile întunecate, timbrul unic, interpretarea pasională sînt acolo pentru noi. Poate nu mai vorbim de aceeași putere de a încinge motoarele, ci, uneori, ușoare slăbiciuni, dar importantă este emoția.
Da, și față de cu mulți ani în urmă, când eram ca româncă în prezență aproape singulară, acum, prezența românească s-a făcut simțită din plin. Holurile cazau limba română. Extraordinar. Doar așa pretențiile publicului pot fi ridicate de la subsolul oferit în țară, la zgârie norii de-afară.
Arta spectacolului pe scurt
Pentru că știu că nimeni nu-și pierde vremea să afle cum e pe-afară, din varii motive: nu ajunge, nu e interesat, e patriot prost, nu știe engleza….. eu mă ambiționez, totuși, să descriu. E și o plăcere să scrii despre chestii superbe.
„Elektra” o premieră electrizantă la Covent Garden. Așa cum am fost norocoasă cu „La Boheme”, așa am fost și cu „Elektra” de Richard Strauss. Prezentată în premieră, producția semnată de excelentul regizor Christof Loy a beneficiat de contribuția unui careu de ași.
Dirijor, Sir Antonio Pappano, Electra-Nina Stemme, Crisometis – Sara Jakubiak, Clitemnestra – Karita Mattila. Cu așa o distribuție, desigur, contribuie și montarea, începi să crezi că miturile, zeitățile au fost inventate pentru iubitorii de operă, fiindcă fac compozitorii să se simtă în largul lor și să scrie capodopere.
Toată distribuția a fost de prim rang, iar Pappano, ce să mai zic, ar trebui clonat, conservat, nu știu, să-l avem pentru totdeauna și oriunde.
Gata cu opera și baletul să facem și puțin teatru
Unul din spectacolele șoc pe care le-am văzut a fost ”A Mirror” de Sam Holcroft, în regia lui Jeremy Herrein. Cum spun ei în motto, „această piesă e o minciună”, tratează la diverse niveluri (grupuri sociale, profesionale) arta și creativitatea, adică, cenzura lor, în regimuri totalitare.
Este interesant, sau mai bine zis, cel mai interesant, este că nu abordează tema propagandistic, ci, foarte tăios, răutăcios chiar, pentru că fiecare dintre noi ar putea deveni…un „tiran”, dar altfel decât cum știm noi?
O scriitură inteligentă, plină de umor, umor negru, cu un magnetizant Jonny Lee Miller, dar și Tanya Reynolds și Michal Ward, în grupul principal al distribuției, ai parte de unul dintre spectacolele de top a le anului, nu numai datorită scriitoarei, dar și regiei.
La Teatrul Național, am văzut ”The Motive and the Cue” de Jack Thorne, în regia lui Sam Mendes (da, mai cunoscut cu filmele). Intriga este legată de momentul întâlnirii (1964) dintre legenda John Gielgud, în calitate de regizor, și tânărul și neliniștitul Richard Burton, proaspăt însurat cu Elizabeth Taylor, și repetițiile pentru un nou „Hamlet” pe Broadway.
Repetițiile ca un laborator psihologic, câmp de luptă între generații, manipulări, negocieri. Intensă și amuzantă piesa, cu un Mendes care îi butonează pe cei trei, încât, crezi că îi ai în fața ochilor chiar pe protagoniștii reali.
Mark Gatiss în rolul lui John Gielgud, Johnny Flynn în rolul lui Richard Burton și Tuppence Middleton în rolul Elizabeth Taylor.
Din selecția personală nu putea lipsi un clasic. A fost Ibsen cu „Fantomele”, care s-a jucat la teatrul lui Shakeaspeare, la sala Sam Wanamaker. Intimitatea sălii, alegerea regizorului, Joe Hill-Gibbins, ca totul să se deruleze la lumina lumânărilor, într-o „sală a oglinzilor”, o singură blană roșie aruncată pe scenă, dar cu multe implicații în simbolistica piesei fac parte dintre elementele care au dus la o montare foarte bună. Hattie Morahan, o actriță foarte bună, din categoria underrated, a condus distribuția într-o excepțională dramă psihologică. O experiență care te marchează.
Și, desigur, dacă e Londra, e musical. Musicaluri. De această dată, n-am avut timp decât de unul, ”The King and I”, Rodgers și Hammerstein, regia Bartlett Sher. Ca de obicei, o sumă de plăceri. Un clasic, o regie iconică și întâlnirea pe scenă a lui Helen George, devenită cunoscută pe la noi din serialul ”Call the Midwife”.
Și, în final, am rămas datoare cu răspunsul. De ce alte plaiuri?
Ar fi cam așa:
- La capitolul spectacole oferta la noi e scăzută ca diversitate, dar mai ales calitativ suferă grav.
- Și n-ar fi cel mai rău, dacă spectatorul n-ar fi ajuns, în fapt, accesoriu unor angajați la stat. Pentru că, în realitate, vorbim de angajați artiști la stat.
- Dau câteva exemple: sîntem atacați că se intră cu mâncare, telefoane, au ajuns unii care intră, oricum, gratis, să facă fashion police cu spectatorii…. Programele sînt puse cu maxim o lună jumătate în avans. Nicio urmă de programare. Nu, nu, nu vă uitați la Filarmonica din București că a pus până în iunie. Praf în ochi, sînt 4 concerte pe lună, un repertoriu de vai mama lui, în fine, ei zic că și așa au sold out, mulți ascultă, puțini pricepe.
- Nu este stabilită nici o dată/oră de afișare cum ați văzut afară că e anunțat, 17, ora 10 GMT… se pun biletele în vânzare. Spectatorul trebuie să fie un pic de vânător, să fie pe fază.
- Spectacolele care sînt solicitate sînt programate o dată, de două ori pe lună, normal să fie sold out. E peste puterea de înțelegere a oricărei persoane cu un minim de creier, minim de bun simț, de ce să lași publicul să aștepte să vadă un spectacol luni de zile??????!!!!!! Care e logica? Sălile noastre nici măcar nu sînt de circa 6-1000 de locuri ca la Londra. Acolo se joacă 30 de reprezentații pe lună.
TNB stă cu săli goale! La celelalte teatre se joacă din joi în Paști! Pe 31 ianuarie nu era afișat programul de martie, pe 1 februarie erau spectacole sold out la TNB, încep să cred că bișnița din realitatea materială s-a mutat în virtual. Bine, la operă, onb, afară soldautul, înăuntru leopardul. La premiera „Œdipe” de George Enescu, tinerii care, oricum, intraseră gratuit, au fugit la pauză.
Dar dacă o duc așa de bine teatrele, de ce trebuie să le mai întreținem noi care, culmea ironiei, nu putem să intrăm în ele? Că programul nu e făcut după public e făcut după mușchii angajaților. Care cum are timp să joace printre aranjamentele pă persoană fizică.
Cât privește oferta muzeelor e imbatabilă. Accesul e gratuit, desigur, sînt expozițiile externe, dar și acolo, cu un abonament ajung să coste, pe an, mai nimic intrările. Pentru că, Atenție! Ai acces nelimitat pe abonament.
Am mai prezentat materiale în care arătam că și acolo unde îți cer bani, de ex, la Luvru, e mai ieftină intrarea decât la MNAR. Aproape m-a bufnit râsul când Muzeul Bruckenthal anunța triumfalist că ”dă” o zi/lună intrarea liberă, sărakilor! La fel ca la MNAR.
Da, la Londra e intrarea e liberă tot timpul și e deschis ZILNIC
De colecții cred că nu are rost să mai lungim discuția. Sînt incomparabile, ca mărime și valoare, dar nu mă refer doar la arte, tot ce ține de muzee, de la istorie naturală la știință…..
Și, reiau, și pe cei mai mari artiști români îi vedeți numai afară.
Voi reveni curând.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
