joi, 9 decembrie 2021
AcasăNewsletterMelania Cincea - Un nou val de ură programatică

Melania Cincea – Un nou val de ură programatică

Valul de ură pe care îl vedem crescând zilele acestea împotriva “dictaturii” şi a “măştii” – deci împotriva autorităţilor, a medicilor, a tuturor celor care respectă şi cer respectarea măsurilor sanitare – a polarizat societatea aşa cum au făcut alte două valuri mari de ură programatică prin care a trecut societatea românească, la începutul anilor 90 şi mijlocul anilor 2000. Diferenţa vine din scopul generării urii şi din instrumentalizarea ei.

Începutul anilor ’90

La începutul anilor 90, în zorii democraţiei post-comuniste, ura a fost direcţionată programatic împotriva partidelor istorice reînfiinţate după noaptea totalitară, împotriva anticomuniştilor, a intelectualilor, a tuturor celor care în Decembrie 1989 şi-au dorit înlăturarea comunismului, nu doar a lui Ceauşescu şi umplerea galantarelor cu mâncare.

Păpuşarii, cei care au instigat atunci la ură au fost cei care puseseră mâna pe putere, care confiscaseră Revoluţia, oameni din eşaloanele doi, trei ale fostei nomenclaturi, foşti securişti transformaţi peste noapte, de jure doar, nu şi de facto, în ofiţeri ai unui serviciu de informaţii al unui stat democratic. Ura pe care au sădit-o şi au întreţinut-o în societate a fost generată de spaima lor de lustraţie, de reformă reală a statului, de poziţionare a României pe axa occidentală. A rezolvat ceva acest val de ură?

A adus ceva bun societăţii în ansamblul ei? Nu. Şi-a dovedit eficienţa, dar numai pentru păpuşari: a blocat lustraţia, decomunizarea, reformele occidentale, pentru ca ei să-şi împartă apoi în linişte proprietăți ale statului și zone de influență; unii au devenit oligarhi ori moguli ai unor trusturi media clădite chiar cu banii fostei Securităţi, prin care au finanțat sau declanșat campanii de linşaj la adresa celor care nu le făceau jocurile politico-financiare, prin care au influenţat în interes personal jocul politic la nivel înalt; ceilalați le-au oferit protecție și le-au deschis uși spre alte afaceri ilicite cu statul. Împreună au construit o democraţie şi un capitalism “originale”, ale căror efecte le resimţim şi  azi, după 30 de ani.

Mijlocul anilor 2000

Un alt val de ură, tot programatică şi tot de lungă durată, s-a înregistrat în mandatele prezidenţiale ale lui Traian Băsescu, mai cu seamă în primul, când cei care se simţeau reprezentaţi de mesajul şi acţiunea fostului preşedinte – susţinerea luptei împotriva marii corupţii, reformarea DNA, desecretizarea dosarelor fostei Securităţi, acordarea de puteri sporite CNSAS, punerea României pe o linie fermă pro-atlantistă şi pro-europeană – au fost etichetaţi ca “băsişti”. Acesta era însă un stigmat în epocă, un apelativ care, în viziunea celor care l-au creat şi inserat în retorica publică, merita dispreţul şi ura.

Valul de ură atinsese un vârf în decembrie 2006, când preşedintele Băsescu prezentase de la tribuna Parlamentului Raportului Comisiei Prezidenţiale pentru Analiza Dictaturii Comuniste din România, condusă de politologul Vladimir Tismăneanu, şi condamnase oficial comunismul ca regim ilegitim şi criminal. Atunci, parlamentarii PRM, sub conducerea lui Vadim Tudor, au boicotat şedinţa, huiduind, fluierând, făcând remarci grobiene – Horia Roman Patapievici fusese numit “limbric”, iar Regele Mihai, “molie”, “stafie”, “bandit” şi “asasin”, în huiduielile şi tropăitul gloatei peremiste, circul făcut de aceştia fiind încununat de Vadim Tudor când a scandat de câteva ori: “Ceauşescu-PCR! Ceauşescu-PCR! Bravo, Ceauşescu!”.

Nu au fost însă evacuaţi din sală de preşedintele Senatului, Nicolae Văcăroiu, ceea ce indică o aprobare tacită a lor. Am reamintit acest episod pentru că fusese momentul declanşării acţiunii de demonizare, pentru mulţi ani, a “intelectualilor lui Băsescu”– Andrei Pleşu, Horia Roman Patapievici, Gabriel Liiceanu, Vladimir Tismăneanu, Mircea Mihăieş, Mircea Cărtărescu; un linşaj mediatic a la long dus de trusturile proprietate sau aservite unor foşti securişti ori turnători la Securitate, un linşaj care a sădit adânc şi pentru mult timp ura în populaţie. Horia Roman Patapievici, de exemplu, a ajuns, mulţi ani după aceea, să fie scuipat, îmbrâncit şi pus la pământ, ziua, între tarabele dintr-o piaţă bucureşteană, iar crucea tatălui său fusese profanată.

ARTICOLE SIMILARE

LĂSAȚI UN MESAJ

Please enter your comment!
Please enter your name here

DIN ACEEAȘI CATEGORIE

- Publicitate -spot_img

ULTIMELE ARTICOLE