Mentoring. Este sublim de necesar, dar lipsește aproape cu desăvârșire

Mentoring. Am stat de vorbă ieri cu o cunoștință veche, ziarist de meserie. Și, între atâtea despre protestele studențești, inclusiv cele de la universitatea mea, despre care dânsul a scris un articol lăudat la radioul universității, îmi zice la un moment dat: „Am participat la toate meciurile băiatului meu, la toate competițiile sportive ale școlii, la toate serbările lui, la toate întâlnirile cu părinții, la totul. Nu pentru că a trebuit s-o fac, ci pentru că mi-a făcut plăcere.”

Asta a fost exact și abordarea mea, iar activitățile lui Mikey și Sandy au fost prima prioritate a mea, chiar dincolo de importanța pe care am dat-o jobului meu și chiar dacă uneori m-am mai plâns, zicând că job-ul este ceea ce plătește pentru activitățile lor.

Iar aici îmi aduc aminte și de statementul meu, care a produs un pic de vânzoleală odată, la un panel despre recomandările profesionale de la profesorii cu experiență mai lungă pentru cei la început de carieră.

Am fost singurul din panel care am afirmat că familia mea a fost întotdeauna prima, înaintea universității, mai ales băieții mei, iar cariera a fost pe locul doi, deși un loc doi esențial.

Asta a exprimat și cunoștință mea, ziaristul, pe care-l știu de ani buni, căci băieții noștrii au fost colegi de clasa din clasa a – cine mai ține minte?

Și, într-adevăr, dacă a fost vreo acțiune la școală, dânsul a fost acolo. De aceea îl și cunosc așa de bine, căci ne-am întâlnit mereu.

Și pentru că unele din memoriile mele cele mai duioase se leagă de Mikey și de Sandy, și activitățile lor, și școlile lor, am fost extrem de fericit când cei de la liceul lui Mikey m-au contact recent să mentorez un elev de-acolo, care vrea să facă cercetare în software, peste vară.

Citește și: Nu, imigranții neautorizați nu „invadează” America

I-am vizitat vineri la liceu și umblând pe coridoare mi-am adus aminte de atâtea din activitățile lui Mikey, de chestiile pe care le-am făcut împreună.

Am reîntâlnit destui din profesorii lui, iar pe elevul cu pricina îl știam de la înot, pe când avea un metru înălțime. Acum este aproape dublu. Și așa toate memoriile care în mod normal plutesc în mintea și emoțiile mele au început să fie iarăși întrupate în locurile unde s-au întâmplat atâtea.

Iar nostalgia s-a metamorfozat în bucurie și dorință de a face ceva pentru liceu.

La final, i-am mulțumit pentru oportunitate profesorului care m-a contactat. Cred că a fost puțin mirat, căci de-obicei mulțumirile merg în cealaltă direcție, de la recipient la cel ce oferă.

De data asta însă, cel ce oferă, adică eu, este și recipientul, pentru că așa cum am scris, amintirile cu băieții mei sunt cele mai grozave și mă simt cu adevărat privelegiat să-mi pot folosi meseria că să mă mai bucur un pic de aceste amintiri.

[Și pentru o secundă m-am gândit să-mi folosesc semestrul sabatic din toamnă ca să predau ceva la liceul lor, dar asta parcă este prea mult idealism. Așa cum am scris deja, meseria mea este pe locul doi, dar un loc doi foarte important.]

Felul în care școlile de aici folosesc absolvenții (cărora le zicem alumni) și părinții lor pentru a se întări și organiza activități altfel imposibile este ceva complet inexistent in the old country, adică locurile de unde vin.

Cred că motivul este în parte frica profesorilor ca nu cumva cineva să-și bage nasul în ciorba lor. Cred că este și ideea asta tâmpită a învățământului centralizat, care omoară orice inițiativă locală de a merge dincolo de rigiditatea manualelor și a concursurilor școlare, adică hei-rupismul bine știut care în atâția ani nu a produs nimic altceva decât diplome.

Este probabil și lipsa oricărei tradiții în mentoring, cuvânt pe care dicționarul îl traduce ca fiind „conducător spiritual, călăuzitor, educator, preceptor, sfetnic, sfătuitor, îndrumător și chiar – altoi dintr-o plantă bătrână grefat pe o plantă tânără pentru a-i transmite acesteia însușirile sale.”

Intersant, dintre toate definițiile, cea mai precisă în privință sensului nu este nici una din cele care presupun rolul de lider al mentorului – respectiv conducător, călăuzitor, îndrumător, ba chiar educator, ci exact ultima – transmiterea unor însușiri și experiențe și observații de la organismul bătrân spre cel tânăr, astfel încât acesta să le foloseacă pe un drum nou, care nu este o repetiție a drumului celui bătrân.

Ideea mentorului nu este de a produce o clonă, o repetiție a ceva ce s-a produs deja, ci de a da instrumentul experienței pentru a croi ceva nou.

Însă în timp ce trăncăneam cu cunoștință mea, a trecut pe lângă noi profesorul de engleză al băieților noștri, iar domnul ziarist i-a zis: „Hey, EXYZ, people are wondering why are you leaving the school?” și cum băiatul cel mare al lui EXYZ a fost coleg în gimnaziu cu băieții noștri, a urmat încă o turnură neașteptată a discuției.

Și așa am aflat că EXYZ, care a studiat engleza la universitatea Columbia, a avut o bursă la Siena, unde l-a studiat pe Dante, și că organizează întâlniri după-masă, uneori seara, la el acasă, unde discută cu unii din elevii săi, despre Dante și Shakespeare și … „chestii” [stuff, cum zicem aici].

Iar programul de debate din liceu a fost ceea ce i-a creat plăcerea de a studia literatura engleză. Dar și faptul că mentorul sau din facultate a fost un tip care a studiat la Harvard și cu care a discutat literatură, dar și cum să schimbi bujiile de la mașină.

„Faptul că discuțiile noastre au fost ancorate în realitate”, ne-a zis, „a fost ceva ce am apreciat extrem de mult”. Ascultându-l, mi-am adus aminte de filmul „Dead poets society”, iar ce zicea profu’ de engleză era parcă rupt din acel film.

Iar Hollywood nu a mai fost fantasticul cu supereroi și roboți, și mașini de poliție gonind cu sute de kilometri, lăsând în urmă o ploaie de gloanțe, ci a fost exact povestea din liceu prin care au trecut băieții mei.

Învățământul de astăzi a cam pierdut în întregime ideea de mentoring și înțelegerea faptului că adevăratul impact îl faci asupra elevilor și al studenților, în cazul meu, în afara școlii, acolo unde aplici ce ai învățat în viața reală.

Citește și: O lege care ușurează accesul românilor la arme de foc, adoptat în Parlament

Nici măcar la concursurile școlare, căci nu sunt realitatea.

Și totuși, nu există o structură formalizată în școli care să încurajeze această nevoie. Educația a fost întotdeauna un proces costisitor.

Democratizarea educației, care s-a produs în etape începând de prin anii 1700, a necesitat inventarea unor mecanisme noi, care să-i micșoreze costul, și așa au apărut clasele cu peste treizeci de elevi, manualele, și notele.

Soluția a fost uniformizarea educației și minimizarea timpului pe care educatorul îl alocă în medie unui elev, deși știința ne-a demonstrat că fiecare persoană învață diferit, iar elevul „mediu” este un concept abstract, care nu există.

Mentoring este ceea ce produce impactul transformativ, pe termen lung, asupra unui copil.

Democratizarea educației a scobit însăși esența educației, lăsând în loc o găoace goală, care aparent lucește în soare, dar în realitate nu poate distinge binele de rău? Nu poate da un sens nu doar învățării în particular, dar vieții în general?

Și așa, mi-am adus aminte de un prieten din Hunedoara, care a încercat să mentoreze pe câțiva din elevii fostului meu liceu pornind de la critica de film.

Inițiativă lui aduce foarte tare cu cea a profului de engleză de aici … Și sper că el să nu fi abandonat ideea, căci este ceea ce duce lucrurile importante mai departe.

Mentoring este în opinia mea experiența cea mai importantă în învățare. Totuși, în afară de câțiva băftoși, majoritatea copleșitoare a elevilor nu au nici un fel de mentoring, fiecare înțelegând ce poate din felul în care ce a auzit la ore trebuie aplicat în viață.

Nu cred că lucrurile se vor schimba în viitor, căci n-au cum – nimeni nu are suficienți bani de asta. Iar Inteligența Artificială ne poate produce automat soluții la probleme, dar nu va putea explica dilema morală atunci când iei drumul cel scurt păcălindu-i pe alții.

Soluția, până la urmă, poate veni doar de la părinți, care cumva trebuie să producă veriga lipsă între manuale și viață. Dar nici asta nu este chiar așa de simplu și de evident.

Cu o ora înaintea discuției cu vechea mea cunoștință ziaristul, invitatul care a dat deschis speech-ul de absolvire și-a început cuvântarea zicând că are patru copii, toți elevi, și că „aseară, la ora 23.00, în drum spre casă…”.

Societatea modernă apreciază orele lungi de serviciu.

Și așa ne învârtim cu toții ca societate precum câinele cu carnatul atârnat de coadă sperând la ceva ce nu se poate.

Poate un geniu va găsi soluția, inventând un mecanism de preț pentru ce se va întâmpla în viitor și cu el școlile să aibă banii ca să angajeze mentorii necesari.

Până atunci, rămâne vorba bătrânească adaptată – cine are un mentor, să-l păstreze, deși să nu uităm: noi l-am interupt pe EXYZ din drum cu întrebarea ”Hey, EXYZ, people are wondering why are you leaving the school?„.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!