Merită România să intre în Schengen? 

În spațiul public românesc se confruntă două curente de opinii: pe de o parte, există români care susțin că România nu este suficient de reformată la nivelul clasei politice, instituțiile statului sunt încă penetrate de corupție, iar pentru asta guvernul merită pedepsit, așadar nu e cazul ca țara noastră să intre în Schengen (dând astfel dreptate Olandei).

O parte dintre comentatori sunt dispuși să renunțe la interesul general al statului, deci al tuturor românilor, ca să fie pedepsite partidele de la guvernare. 

De cealaltă parte, există români care argumentează că România și-a îndeplinit obligațiile tehnice în fața Comisiei Europene, dovadă că Executivul de la Bruxelles a dat undă verde procesului aderării la spațiul Schengen.

Așadar România merită să intre în spațiul Schengen, iar statele care sunt opun acestui obiectiv sunt state neprietene României (Olanda, și mai nou Austria) cu care merită să ne războim. 

Citește și: 4 motive pentru care Comisia Europeană spune că putem intra în Schengen

La o primă vedere, dezbaterea creează confuzii de ordin moral, întrucât lasă impresia că dacă ai dori aderarea la spațiul Schengen, ai deveni mai puțin exigent asupra reformei clasei politice, o concesie prea mare în raport cu valorile tale.

Din punctul meu de vedere, erorile de interpretare apar dintr-o lipsă de cunoaștere a modului în care funcționează Uniunea Europeană și ar fi mai util ca evaluările morale să urmărească regulile jocului.

Este util ca românii să înțeleagă când e momentul să îmbrace haina idealistă, pentru a pune presiune pe clasa politică pentru accelerarea procesului de reformă, și când e momentul să gândească pragmatic, să pretindă puterea de negociere liderilor politici ca să obțină avantajul maxim pentru români.

Procesul decizional în cazul aderării la spațiul Schengen devine interesant, tocmai pentru că el combină atât elemente ale teoriei liberale în relațiile internaționale (recompensele vin prin cooperare și respectarea valorilor comune), cât și elemente ale teoriei neorealiste – puterea unui stat constă în puterea sa de persuadare asupra altor state pentru atingerea scopului dorit, nu există etică în procesul de negociere între state, drept consecință pot apărea conflicte, pentru că statele au interese naționale divergente. 

Pe scurt, procesul de aderare la Schengen are 2 etape – prima, cea tehnică, dominată de principiile teoriei liberale, în care Comisia Europeană monitorizează statul respectiv pentru îndeplinirea condițiilor de ordin tehnic și eficientizarea cooperării polițienești între state.

Această etapă a fost depășită cu bine de către România, primind din partea Executivului de la Bruxelles undă verde pentru intrarea în Schengen. Cu alte cuvinte, Comisia consideră că a venit momentul ca și românii, cetățeni europeni cu drepturi depline, să beneficieze și ei de avantajele spațiului Schengen, precum cetățenii altor state UE. 

Citește și: Comisia Europeană cere fără întârziere aderarea deplină a României, Bulgariei şi Croaţiei la Schengen

Ca o paranteză, teoria normativă liberală spune în principiu că toate statele membre, pentru ajungerea la anumite beneficii și pentru o integrare mai profundă a acestora în blocul comunitar, trebuie să respecte valorile fondatoare al Uniunii Europene, celebrele criterii de la Copenhaga privind democrația și statul de drept.

Comisia Europeană este, în general, instituția care are atribuții în monitorizarea statelor membre pentru modul în care implementează anumite reforme, de la cele privind independența sistemului judiciar, până la cele legate de securizarea frontierelor.

Cum, în paralel, este monitorizată de către Comisie încă din 2007 pentru a încuraja reforma sistemului judiciar și independența justiției, această a doua monitorizare devine un punct vulnerabil pe care alte state membre (Olanda) îl exploatează în momentul în care procesul decizional privind aderarea la Schengen intră pe terenul realpolitik, cel la neorealismului, în care conflictul dintre state devine inevitabil, pentru că interesele lor nu converg. 

În momentul de față, prima etapă a fost încheiată, iar România, alături de Bulgaria și Croația, a intrat în a doua, dominată de pragmatism, în care tot ce contează este puterea liderilor de la București de a convinge toate statele membre să îi ofere un vot favorabil, întrucât decizia finală se va tranșa în Consiliul JAI, guvernat de principiul unanimității. 

Or abia acest ultim moment al pragmatismului devine interesant de analizat întrucât ies în evidență atât vulnerabilitățile cronice ale României, cum sunt ele exploatate de alte state care au interese divergente, dar și revenirea pe agenda europeană a migrației, temă contondentă, cu potențial să dividă Uniunea, așa cum se întâmplă încât din anul 2015. Le voi lua pe rând:

Vulnerabilitățile României

Aflată la periferia estică, România suferă din cauza etichetei de stat corupt, incapabil de a recupera anumite decalaje pentru a ajunge la nivelul statelor vestice.

Da, România a avut și are probleme în combaterea corupției, dar în același timp, în plan extern, etichetele pe care le pun unele state asupra altora se bazează mai degrabă pe percepții și anumite prejudecăți, nu pe măsurători obiective.

De altfel, ultimele rapoarte pe stat de drept monitorizate de Comisia Europeană, rapoarte care vizează toate statele UE, nu conțin și un top al celor mai corupte state până la primul cea mai integru stat UE, pentru că este imposibil de realizat din punct de vedere științific un astfel de clasament.

Singurele dovezi clare privind încălcarea principiilor statului de drept a unui stat membru sunt deciziile CJUE, pentru că această curte este legitimă și obiectivă, face parte din sistemul european judiciar și nu este corp politic. 

Polonia și Ungaria reprezintă oile negre ale UE, tocmai pentru că au primit decizii defavorabile ale CJUE pe această temă.

În plan extern, statele interacționează între ele în baza percepțiilor, iar schimbarea acestor percepții depinde de forța de persuasiune/convingere/negociere a liderilor politici din statul respectiv.

Or aceasta este a doua mare vulnerabilitate a României. Pe lângă faptul că Bucureștiul nu reușește să accelereze procesul de reformă a statului, clasa politică românească s-a dovedit a fi extrem de slabă în materie de putere de negociere în UE. 

Avem exemple care demonstrează că se poate întâmpla și altfel. Croația este un stat cu probleme cronice asemănătoare României (și acolo au existat cazuri de corupție la nivel înalt), dar care a avut o clasă politică care a reușit să aducă statului avantaje strict prin puterea de negociere a liderilor politici croați.

Asta explică faptul că în momentul aderării la UE, Croația nu a fost condiționată de un mecanism de monitorizare pe justiției, ca în cazul României și Bulgariei.

Clasa politică românească, din cauza unei educații deficitare, acuzată frecvent de plagiat, suferă de un complex de inferioritate, de provincialism. Or într-un raport de negociere, cel slab nu va obține niciodată maximum posibil, tocmai pentru că este foarte ușor de dominat.

O altă dovadă că puterea de negociere a reprezentanților statului este o componentă importantă în politica UE este faptul că Bulgaria, un stat cu probleme de corupție și de crimă organizată asemănătoare României, reușise strict prin negociere să capete o reputație mai bună în fața liderilor de la Bruxelles prin comparație cu România. 

Citește și: De ce nu ne vor olandezii în Schengen. Un răspuns neoficial

Pragmatismul statelor UE

De ani de zile, liderii politici olandezi își exprimă nemulțumirea că ultimele valuri de extindere a UE către Est au reprezentat mai degrabă un eșec, întrucât România, Bulgaria sau alte state central europene nu au reușit să se reformeze așa cum au promis.

Olanda reduce principiile extinderii UE strict la perspectiva puterii de reformă unui stat, uitând cu totul de solidaritate. Totuși, România anului 2022 nu este România anului 2007. 

Faptul că Olanda alege ca mesaje externe doar cele cu conotație negative și nimic pozitiv spune multe și despre opțiunile liderilor olandezi.

Franța și Germania, puterile fondatoare ale Uniunii, au cu totul alt discurs față de aceeași Românie, iar asta arată că România a reușit să dezvolte relații bilaterale mai avantajoase cu cele două mari puteri europene, decât cu Olanda.

Românii de rând confundă poziția clasică a unui membru din societatea civilă românească, care militează constant pentru reforma statului, cu poziția unei puteri față de România.

În niciun caz, imboldurile nu sunt identice. Statele își construiesc strategiile de politică externă într-un mod pragmatic. 

Olandezii invocă și o explicație pentru posibila opoziție a sa pentru intrarea României la Schengen: migrația. Același motiv este preluat mai nou și de către Austria.

Deși România nu a fost niciodată țară de tranzit pentru valurile imigraționiste, se pare că tema extinderii spațiului Schengen reaprinde fobia unei părți a europenilor față de imigranți. 

„Nu este momentul să votăm asupra extinderii acum, când sistemul frontierelor externe nu funcţionează”, spune ministrul austriac de Interne conservator Gerhard Karner.

În acest caz, procesul de negociere se complică pe ultima sută de metri, pentru că fobia față de imigranți în UE a dus la ascensiunea unor curent politic populist foarte puternic în tot UE, de la Italia, Austria, Ungaria, Franța.

Să inventezi și un dușman imaginar (migrantul) pe care România este incapabilă să-l gestioneze, asta mai lipsea „bietei” clasei politice de la București.

Citește și: Incidentul din Polonia: cum se poate apăra România

Dacă totuși se va întâmpla miracolul, iar România va fi acceptată în Schengen, în decembrie, asta ar însemna un alt treilea mare noroc de țară, așa cum s-au întâmplat și aderarea la NATO și UE.

La fel ca în trecut, contextul favorabil extern ar deveni factorul determinant față de capacitatea slabă a politicii interne. 

Urmăriți PressHUB și pe Google News!