Migrația românilor, între speranță și dezamăgire. Acesta este fenomenul ultimelor trei decenii, care și-a pus amprenta asupra României.
Într-un fel, era previzibilă: după decenii de claustrare forțată, oamenii își doreau să iasă din țarcul în care fuseseră închiși. În plus, mai ales în anii ’90 și 2000, când decalajele de venituri erau astronomice, câțiva ani pe un șantier din Occident se echivalau cu o viață de muncă în România.
Pe de altă parte, Apusul avea toate motivele să limiteze migrația din Est și – mai ales – din cele mai sărace țări fost comuniste.
Europa de Vest dorea turiști, nu migranți
Așa se face că, timp îndelungat, în cursul procesului de aderare, am fost sub control în ceea ce privește numărul șomerilor și dezvoltarea unui sistem decent de asistență socială.
Europa de Vest dorea turiști, nu migranți. Turismul – dacă am fi învățat la Geografie, am fi știut-o – e, mai înainte de toate, o problemă economică: pentru a călători, a te caza, a mânca, a vizita diverse obiective și a cumpăra suvenire trebuie să ți-o poți permite.
Or, în chip manifest în România primelor decenii postceaușiste o infimă fracțiune a populației – în cel mai bun caz câteva zeci de mii la câteva zeci de milioane – își puteau permite această condiție (pentru care erau invidiați de toți ceilalți).
Nu e niciun secret: plecarea românilor în străinătate a fost, în cvasitotalitatea ei, o migrație economică.
În sine, nici aceasta nu era neapărat ceva dramatic: pe de-o parte mai plecaseră oameni la muncă în alte țări și înaintea Primului Război sau în interbelic, pe de alta era – în apropierea noastră – un caz concret (cel al fostei Iugoslavii) în care localnicii plecaseră și reveniseră.
Ideea muncii în străinătate era aceea a faptului de a câștiga acolo (într-un timp dat) mult mai mult decât s-ar fi putut câștiga acasă și, cu banii astfel obținuți (faimosul capital) a porni o afacere în România.
Migrația românilor. Viața în străinătate nu a fost așa cum se așteptau
Cred că majoritatea celor care pleacă – în diverse etape și formate după 1990, dar în special după 2002 – o fac cu această idee: că se vor întoarce, vor face saltul pe care condiția lor (în general de muncitori manuali) nu li-o permitea și vor intra în casta „oamenilor de afaceri” autohtoni.
Cine sunt ei, cei plecați la cumpăna mileniilor? „Disponibilizații” industriilor ce dispar, tinerii (și maturii) ruralului, pe care colapsul agriculturii îi reduce la economia de subzistență, navetiștii comunismului și „micii meseriași” care se pricepeau la toate.
Dincolo, fac orice: muncă fizică, servicii grele și slab plătite (îngrijirea bătrânilor, curățenie, muncă în restaurante).
Trebuie că, destul de repede, s-au lovit de o problemă simplă: acumularea capitalului nu era nici pe departe atât de ușoară și de rapidă pe cât au crezut-o la plecare.
Continuarea în Puterea a cincea
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Foto: putereaacincea.ro
