„Eu cred că este o datorie a fiecărui om să se intereseze de soarta societăţii din care face parte, să ia atitudine dacă el are impresia că lucrurile nu merg aşa cum ar trebui să meargă şi să pună în dezbatere lucrurile care i se par lui discutabile.
În cazul că nu are dreptate, să ajungă să fie convins că nu are dreptate şi să adopte opinia celorlalţi, iar în cazul în care are dreptate să i se recunoască această dreptate. Adică vorba lui să nu fie o vorbă în vânt”, declara Mihai Șora, în 2017, anul în care România cunoaștea cele mai mari proteste de după 1990.
Sute de mii de oameni protestau împotriva intenției Guvernului controlat de PSD și a parlamentarilor acestui partid de a schimb legile justiție astfel încât Liviu Dragnea să scape de închisoare, iar lupta anticorupție să fie complet oprită.
Mihai Șora avea atunci 101 ani și, în ciuda vârstei, era prezent în piață și a devenit una dintre simbolurile acelor proteste. În ultimele zile acelui an, i-a oferit un interviu Ruxandrei Hurezean, azi colaborator al PRESShub, pe care îl republicăm, cu acordul acesteia.
Citește și: A murit Mihai Șora
Domnule Şora, sunteţi văzut, în agora, ca fiind foarte implicat în viaţa societăţii. Din această postură, de ce credeţi că trăim momente în care societatea pare anesteziată, apatică? Cum vă explicaţi că nu avem o elită mai reactivă?
Mihai Șora: Eu cred că este o datorie a fiecărui om să se intereseze de soarta societăţii din care face parte, să ia atitudine dacă el are impresia că lucrurile nu merg aşa cum ar trebui să meargă şi să pună în dezbatere lucrurile care i se par lui discutabile.
În cazul că nu are dreptate, să ajungă să fie convins că nu are dreptate şi să adopte opinia celorlalţi, iar în cazul în care are dreptate să i se recunoască această dreptate. Adică vorba lui să nu fie o vorbă în vânt.
La noi, vorbele foarte greu se transformă în acţiune, se transformă în realitate. Este aceasta încă o boală a noastră, o insuficienţă?
Probabil că asta vine din faptul că foarte multă vreme, în trecut, nu am fost agenţi politici, ci am suportat o politică căreia ne-am supus. Sau căreia i-am întors spatele, dacă n-am fost de acord cu ea, fără să o înfruntăm însă la modul făţiş, manifestându-ne la un mod retractil şi nu la unul activ şi eficient.
Am avut şi oameni care au acţionat, au făcut istorie. Recent am făcut un reportaj acasă la Iuliu Maniu, casa fiind o ruină. De ce uităm modelele? Iuliu Maniu este unul dintre cei care au luat atitudine şi au influenţat lucrurile.
Personalităţi care să ia atitudine au existat, dar n-au făcut curent de opinie. În cazul lui Maniu, da, el a avut această şansă de a fi făcut un curent de opinie şi a fi înjghebat în jurul lui un partid, adică o comunitate de oameni care l-au înţeles, i-au adoptat programul şi au luptat alături de el pentru ca să-l impună societăţii şi să organizeze societatea în conformitate cu acest program.
Cum vedeţi acum societatea românească din această perspectivă? Ce şanse sunt să apară lideri care să creeze curente de opinie?
Nu ştiu. Impresia mea este că societatea românească este destul de deslânată, în momentul de faţă. Cred că ăsta este adjectivul care i se potriveşte cel mai bine. Ea există, potenţial ea ar putea să fie înjghebată şi aşa mai departe, dar e dezlânată.
Ar trebui o scânteie de entuziasm ca să cristalizeze – evident – în jurul unei personalităţi puternice, pentru că este singurul fel în care poate cristaliza o mulţime: în jurul unui gând în care să-şi recunoască propriile interese…
Şanse există întotdeauna, şansa înseamnă existenţa unui anumit potenţial care ar putea, la un moment dat, să se actualizeze, să cristalizeze şi să-şi impună un punct de vedere. Acest potenţial există, n-avem decât să ne uităm în jurul nostru, el există! Trebuie însă să existe şi personalitatea care să îi permită să cristalizeze, să se manifeste şi să-şi impună punctul de vedere.
Aţi trăit în Franţa într-o perioadă în care intelectualii erau foarte activi, când era un freamăt în jurul ideilor, cărturarii erau implicaţi politic în societate, era după război, era nevoie de aşa ceva…
După război şi în timpul războiului, în care a existat o rezistenţă efectivă… Înainte de război, în momentul în care problema politică nu se punea cu acuitate, mulţi intelectuali şi-au permis luxul de a fi apolitici. Însă, potenţial, ei făceau parte din polis şi, în momentul în care a fost nevoie, au îmbrăţişat problematica polisului şi s-au implicat politic.
Însă trebuie să te manifeşti şi în interiorul polisului, chiar şi atunci când tensiunea nu este atât de mare şi nu te ia într-un iureş. Trebuie să ai propria ta iniţiativă de a participa la dezbaterea publică, să fii părtaş la soarta societăţii din care faci parte.
„Oamenii politici predică vorbe frumoase, dar gândurile lor sunt în altă parte. Nu totdeauna, dar cel mai adesea. Mai există şi excepţii. Dar, în locul unor predici foarte elaborate şi amănunţite, care nu sunt chiar întotdeauna pe înţelesul celor mulţi, aş spune şi eu cum a spus Avram Iancu, după discursul lui Bărnuţiu, discurs care n-a fost înţeles de toată ţărănimea prezentă acolo: Gata, măi? Şi la strigătul mulţimii, a răspuns: No, hai!”
De-a lungul timpului aţi avut proiecte pe care le-aţi dus multă vreme, le-aţi dus până la capăt, aşa cum a fost Biblioteca Pentru Toţi şi aşa cum sunt puţine proiecte la noi….
Da, şi care păreau imposibile… Îmi aduc aminte de directorul tehnic al editurii noastre, un om foarte capabil, de-altfel, dar care mi-a spus: „Domnu’ Şora, cum vă închipuiţi dumneavoastră că în România se poate scoate, sâmbătă de sâmbătă, un volum dintr-o colecţie care să aibă 52 de numere pe an… Nu, nu, o utopie…”
Ce le-aţi putea spune astăzi tinerilor din România, care au idei, vor să le pună în practică, dar de multe ori le mor în faşă?
Eu le-aş spune aşa: Nu spune „Nu pot” înainte de a încerca să vezi dacă poţi! Dacă nu se poate, măcar am încercat! Am încercat, am depus toate eforturile şi n-am izbutit. Dar bunăvoinţa de a încerca trebuie să o ai… Nu bunăvoinţa, entuziasmul de a încerca!
De unde vine entuziasmul când vine? Această energie şi putere de a spune: da, pot, încerc? Astăzi părem sătui de atâtea încercări nereuşite…
Cred că dintr-un sentiment al implicării profunde… Nu poţi propăşi dacă nu propăşeşti în mediul în care te afli. Deci propriul tău interes convine să-ţi dispersezi în jurul tău atenţia şi să atragi împreună cu elanul tău propriu societatea care te împrejmuieşte. Să-ţi impui acest punct de vedere. Mai mult decât prin predică – prin exemplu!
Nu doar România pare să-şi fi pierdut busola. Dar Europa trece prin momente grele, de derută, de confuzie. Se manifestă curente centrifuge şi o tendinţă de creştere a sentimentelor naţionaliste. Cum vedeţi dumneavoastră Europa astăzi şi ce credeţi că se poate întâmpla, care sunt pericolele?
Europa a trăit în trecut un secol al naţionalităţilor şi al culturilor naţionale. A ajuns la un moment de coerenţă pe care trebuie să-l cultive şi să se resimtă pe sine ca europeană.
O europeană cu o mulţime de nuanţe, adică fără să-şi piardă calităţile acelei faze de culturi naţionale în care fiecare venea cu o anumită culoare şi participa la ansamblul acesta european; dacă nu mai e cazul să participe cu o culoare, atunci să vină cel puţin cu o anumită nuanţă la o culoare comună şi să considere că această diversitate naţională în interiorul Europei este o diversitate în sânul unităţii europene. O unitatea diversă, adică o unitate bogată.
Sunteţi optimist, o vedeţi evoluând în acest sens, al unităţii bogate? I se reproşează lipsa liderilor cu viziune…
Pentru aceasta ar trebui să aibă o conştiinţă foarte limpede a situaţiei în care se află, e într-un fel de competiţie internaţională pentru a atinge un stadiu de coerenţă internaţională, o coerenţă a diversităţii fără pierderea nuanţelor. Nu e vorba de o aliniere pe un anumit vârf, ci de o convergenţă spre un anumit vârf.
Cu toată bogăţia de însuşiri, însă cu o anumită coerenţă, astfel încât să fie o multiplicitate armonioasă. Poate că există o anumită conştiinţă care n-a ajuns să se unifice, să se organizeze şi să-şi impună punctul de vedere. Poate că ar trebui, în acelaşi timp, o luciditate şi o mobilizare a intelectualilor continentului acestuia.
Simţiţi că ar exista o rezonanţă a intelectualilor din România cu intelectualii din celelalte ţări europene? Ne încadrăm noi în acest curent care să ducă spre o conştiinţă unificatoare a Europei? Suntem şi noi acolo, suntem cu ei?
Aici e o problemă. Problema este cum putem ajunge la o idee de unitate care să nu piardă bogăţia nuanţelor, să integrăm însăşi diversitatea în unitate. Să mergem spre unitate bogată, nu spre una săracă şi sărăcitoare, care să ne pună în situaţia de a ne alinia pe o idee, pierzând nuanţele.
În privinţa cărţilor, a literaturii, cum poate ea să ajute astăzi lumea în care trăim. De fapt, i se mai permite să o facă?
În primul rând, cartea este rodul unei conştiinţe. Dacă la nivelul conştiinţelor intelectuale există acest ideal al unităţii bogate, al unităţii compatibile cu diversitatea, adică această înţelegere a faptului că vecinul din stânga şi din dreapta se deosebeşte de tine, dar şi că cel din dreapta şi cu cel din stânga, împreună cu tine, aveţi o ţintă comună spre care mergeţi în pas vioi cu întreaga bogăţie a diversităţii pe care o duceţi în spate.
Aţi simţit vreodată, şi când anume, că aveţi în jur o echipă cu care vă îndreptaţi spre un ţel comun?
Da, am simţit, deşi e foarte posibil ca ceea ce am simţit să fi fost iluzie, dar chiar o iluzie fiind, cred că-i o iluzie creatoare de realitate, pentru că are rădăcini în realitate.
Cum vedeţi prietenia? Când prietenia este adevărată? În afara unor conjuncturi legate de moment, prietenia aceea minunată care se naşte fără vreun motiv anume…
… şi care nu presupune din partea niciunui membru al colectivităţii de prieteni ambiţia de a-şi impune neapărat punctul de vedere şi de a face ca toată lumea să meargă la pas. (…)
Există foarte multă ură, dacă nu exagerez, sau, în orice caz, multă discordie în societatea în care trăim şi foarte puţină admiraţie…
Poate nu ură şi nici discordie, poate doar ignoranţă. Ignoranţă, adică o indiferenţă la ceea ce se întâmplă în stânga, în dreapta sau în spatele meu. Îmi văd la modul cvasi-orb, îmi văd de drumul meu înainte şi nu mă uit nici în stânga, nici în dreapta.
Realitatea este că trăim un moment în care trebuie să facem turul orizontului, în care nu ne mai putem mulţumi doar cu o direcţie, ci trebuie să le îmbrăţişăm pe toate. Asta nu înseamnă o dispersie a interesului, pentru că toate aceste lucruri trebuie să fie adunate într-un mănunchi.
Poate că unii dintre noi au şi reflexul admiraţiei, poate că nu au energia de a-şi impune punctul de vedere. Eu văd admiraţia, generozitatea ca pe o manifestare a propriei bogăţii! Dacă eşti bogat – admiri, dacă eşti sărac – te mulţumeşti să te retragi în cochilia ta.
Ne aflăm în preajma unei săltări pe o treaptă mai înaltă, în preajma unificării continentale, europene în cazul de faţă, a conştiinţelor culturale a tuturor naţiunilor care o compun.
V-am văzut în piaţă, în stradă, la manifestaţii, printre tineri. Cum vi se pare generaţia tânără?
Ea a dat dovadă că are energia de a reacţiona la situaţii cu care nu este de acord. Ei, de aici până la a alege un drum pe care să-l urmezi pas cu pas şi care, cum să spun?… Momentul de reacţie fulgurantă este un moment poetic, dar mersul la pas, cu o directe, cu o ţintă foarte precisă, care să fie făcută clipă de clipă, zi de zi, adică să facă parte dintr-un program cotidian şi care să devină obişnuinţă, e mai puţin creator de entuziasm decât reacţiile fulgurante.
Deci, este nevoie de o perseverenţă prozaică, nu de un entuziasm poetic, de o hotărâre de a merge în mod metodic, fără clinchete şi fără strălucire imediat aparentă, cu hotărâre şi în mod metodic, spre o ţintă pe care să nu o pierzi din vedere niciodată.
Continuarea în Revista Sinteza
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
