Mihai Șora era mentorul, profesorul, magistrul pe care și-l dorește orice tânăr care începe să gândească. Știa cum să stea față în față cu tine fără să fie scorțos sau condescendent.
Era pur și simplu Mai-Știutorul din dialogurile lui filosofice, care stă de vorbă cu Un Tânăr-Prieten (Sarea Pământului, 1978; A fi, a face, a avea, 1985; eu&tu&el și ea sau dialogul generalizat, 1990). Era empatic, zâmbitor și nu ținea cont de diferențele de educație sau de vârstă dintre el și ceilalți.
Nu încerca niciodată să te convingă cu orice preț că are dreptate, nu era vehement și nu-și etala superioritatea culturală.
În eseul, „Utopiile unui Mai Știutor. Note despre filosofia lui Mihai Șora”, Sorin Antohi îi face un portret cu multe nuanțe (Mihai Șora în dialog cu Sorin Antohi, Mai avem un viitor? România la început de mileniu, 2001): opțiunile sale filosofico-politice au glisat, de la „leninismul ne-marxist al tinereții sale franceze, trecând prin anti-politica (în sensul lui György Konrad) tot mai vehementă a deceniilor de socialism real, până la doctrina civic-democrată schițată de gânditor după 1990, o formă de liberalism care își amintește de Dumnezeu și acomodează o antropologie metafizică”.
Dincolo de sinusoidele sale, Antohi nu vrea să-l critice, fiindcă la Mihai Șora există „continuitatea între viață și operă, consecvența unui spirit cu sine și cu lumea, de-a lungul unor decenii de schimbare tumultuoasă”.
Mihai Șora a luptat de partea comuniștilor în Rezistență împotriva fascismului, în perioada celui de-al Doilea Război Mondial, când se afla în Franța cu o bursă primită de la Institutul francez în 1938, și explică această apartenență prin nevoia de a te opune răului.
În 1940, când Parisul e ocupat de trupele germane, Șora se mută la Grenoble, unde face o teză de doctorat despre Blaise Pascal cu Jacques Chevalier, un catolic fervent și colaborator al Regimului de la Vichy. Nu e singurul paradox din existența lui Șora. La prima vedere e greu de înțeles cum un fiu de preot, discipol și student al lui Nae Ionescu, trece atât de repede în tabăra admiratorilor lui Lenin, pentru ca apoi, revenit în țară, să devină anticomunistul care face rezistență culturală, înființând fabuloasa colecție a Bibliotecii pentru Toți.
În 1990 devine ministrul Învățământului în primul guvern post-decembrist, din care își dă demisia după mineriada din iunie, și de atunci rămâne în afara vieții politice, observând-o din afară, luând parte la proteste civice și după ce împlinește 100 de ani.
În acest fel își pune în practică propria teorie referitoare la revolta continuă fiindcă sistemul instituțional trebuie ținut tot timpul în șah. După cum ne lămurește Sorin Antohi, Șora nu era o combinație între Camus și Troțki, pentru că era vorba mai degrabă „de o natură pur ontologică” (Mihai Șora, Eu&tu&el&ea… sau dialogul generalizat, Editura Cartea Românească, 1990).
După război primește un post de cercetător la Paris, iar în 1947 debutează la celebra editură Gallimard cu Du dialogue intérieur. Fragment d’une anthropologie métaphysique. În 1948, aceeași editură anunță alte două lucrări filosofice ale tânărului de 32 de ani, care, fără să fi înțeles natura schimbărilor din țară, decide să-și viziteze părinții și vine cu mai mulți amici francezi să le arate România.
Autoritățile române nu-i mai dau voie să se întoarcă, dar pesemne, biografia lui de tânăr leninist l-a recomandat la început pentru un post de traducător la Ministerul de Externe, între 1948 și 1951. Pe scurt, făcea revista presei italiene.
Răuvoitorii spun că a fost colaborator al Anei Pauker, pe atunci șefa diplomației române, dar el abia dacă a văzut-o o singură dată și, după cum mi-a povestit, cu acea unică ocazie a intersecției lor, ea l-a certat că vine în pantaloni scurți la minister.
Când l-am întrebat despre disidență, într-un interviu din 2018, mi-a răspuns că „există forme mai puțin vocale sau chiar tăcute”, că „ceea ce contează este autenticitatea disidenței, valoarea intrinsecă a faptului însuși”, că nu întotdeauna disidența „îmbracă veșmântul martiriului”, că „a face sau a nu face un anumit lucru te poate plasa, automat și fără ambiguități „stilistice“, în categoria disidenților.
Citește și: Ce conțin noile legi ale educației. Admitere pentru 60% din locurile la liceu
A-l publica pe Proust în sute de mii de exemplare, în plin realism socialist, este un act de disidență: limpede și eficace”. Într-un fel, Mihai Șora i-a salvat pe români în anii 70 și 80, oferindu-le cărțile de bază ale literaturii române și universale prin colecția Biblioteca pentru Toți.
La întrebarea dacă s-a gândit vreodată cum ar fi reacționat dacă i s-ar fi cerut să colaboreze cu Securitatea, mi-a răspuns simplu și de cald: „Nu m-am gândit. Poate cineva să garanteze despre sine că, în fața morții, când este direct confruntat cu moartea, când se află, prin urmare, într-o situație-limită, rămâne întreg la minte și la suflet? Sau cum este când îți sunt amenințați copiii? – «Ne spui ori îl împușc?» Cred că aceasta este lecția cea mai dificilă pe care trebuie să o învățăm din tragediile prin care am trecut, care ne-au schimbat parcursul vieții ori ne-au mărunțit sufletele: iartă-i, nu-i judeca. Câți îndrăznesc, în fața Soarelui și a morții, să țină ochii deschiși?”
Mihai Șora s-a născut pe 7 noiembrie 1916 și s-a stins pe 25 februarie 2023. A lăsat în urma lui o operă orală mai mare decât cea scrisă, fiindcă nu avea niciodată sentimentul că pierde vremea stând de vorbă, explicând, povestind, făcându-te să înțelegi ceea ce se află în spatele lucrurilor și a faptelor, arătându-ți că lumea, deși are granițe, nu are limite.
Comentariu publicat inițial în Deutsche Welle
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
1. Mihai Șora a fost membru in Partidul comunist francez. A scris pagini in care Lenin era glorificat.
2. A fost expluzat din Franța de De Gaulle care vroia să scape de celulele comuniste
3. Mihai Șora a venit de bună voie in România terorii staliniste sub Ana Pauker, primind un post important in Minister, apoi in edituri de propagandă. Sub Ceaușescu a fost marginalizat dar numa un pic, la Editura BPT.
4. A făcut parte din Comisii de cenzură in care a cenzurat alături de Zigu Ornea pe Noica și pe alții.
5. După Revoluție a fost ministrul lui Ion Iliescu.
6. Promovat intens de humanitas cu cărți mediocre de panseuri, probabil și pentru că Noica l-a iertat
7. A sprijinit apoi regimul băsescu și intelectualii lui Băsescu
8. Ajunge ulterior mare spirit civic userist și se știe că Luiza Șora (căsătorită cu un om cu 40 de ani mai mare decat ea, profita de brand-ul lui Șora pentru a posta in numele lui. Fiul lui Șora a acuzat-o că e gold digger și l-a izolat de familie).
9. Culmea cinismului și a minciunii propagandistice, Emag face o reclamă despre instaurarea comunismului in care, Șora e portretizat ca rezistență anti-comunistă deși omul a făcut parte din aparatul de represiune (insărcinat cu cenzura). Era prea de tot să faci dintr-un oportunist un erou și mitul s-a spart.
nu și pentru Sabina Fati – care ignoră și relativizează deontolojic murdăria ca să-l scoată „dizident” pe acest acrobat politic perfect adaptat la toate valurile puterii…
Stați liniștit, mitul s-a destrămat, martorii lui Șora vor fi invinși de adevăr. Păcat că nu s-au aflat mai devreme aceste lucruri.
Partea bună e că aici s-a spart și bula căci gogoașa era prea mare și lumea a inceput să afle trecutul bolșevic și oportunist al lui Mihai Șora