E duminică după amiază, soarele dogorește pentru prima dată în vara aceasta, peste piața străjuită de blocurile comuniste. Suntem la Băița, o fostă localitate minieră din Munții Apuseni. Aici, în locul vechiului bar al satului, după ce s-a întors de la Metropolitan Museum, Florica Zaharia a amenajat în 2018 un Muzeu al Textilelor, așa cum văzuse că se face la New York.
A tras după ea lumea artiștilor, a ambasadorilor, a curatorilor și muzeografilor, a iubitorilor de artă și meșteșuguri de peste tot din lume.
Așa se face că și azi, deși la Timișoara, nu foarte departe, este în plină fierbere o Bienală de Artă și o Capitală Culturală, ei au venit aici.
Un critic de artă și curator internațional care trăiește la Paris, un om tezaur uman viu, un profesor de artă, studenți de la Cluj, profesoare de la Deva, dăscălimea Apusenilor, directorul muzeului Bruckenthal… povestesc împreună în așteptarea vernisajului unei expoziții de artă.
La umbra teiului, așteaptă mâncând un măr și Mircea Cantor. Artistul este însoțit de Gabriela Vanga, soția lui, și de cei trei băieți ai lor.
Mircea Cantor este unul dintre cei mai de succes artiști români care s-au afirmat internațional. Lucrările sale sunt expuse în cele mai mari muzee din lume: Muzeul de Artă Modernă, New York, Centrul Pompidou, Paris, Walker Art Center, Minneapolis, Muzeul de Artă din Philadelphia, Pennsylvania şi altele.
În 2011 a câștigat Premiul Marcel Duchamp, în Franța.
„Sunt foarte bucuros să mă aflu aici și să deschid această expoziție în premieră în România cu aceste lucrări, pentru că nu le-am mai prezentat niciodată în România și aceasta chiar niciodată, este prima dată această cergă pe care o aveți pe jos”, spune Cantor cu simplitate, când intrăm în sala cergilor lui.
Expoziția se numește „Mâini adjudecând munca”.
„Trimisesem un plic în 2019”, își amintește el, „pe care îi desenasem o cergă cu cifre – atunci nu era vorba de expoziție – dar am zis, trimit un plic către Florica Zaharia, ce pot să-i desenez pe el? Și am desenat o cergă cu cifre și, peste ani, discuțiile s-au materializat sub această expoziție.”
Cergile lui sunt țesute la Săpânța și au, pe lângă liniile tradiționale cu semnificații antropologice, un număr țesut în ele. Este populația României, cum crește și descrește la anumite momente, evoluție pe care el a urmărit-o în ultimii ani.
„Ține de o poveste cu pasiunea mea legată de Maramureș”, explică el, „care are un istoric de prin 2006-2007, când am descoperit această zonă foarte bogată de tradiții și de artizani nu doar cu cergi, sunt și meșteri olari, meșteri care fac covoare, care fac porți, care țes cămăși, brodează cămăși etc.
Și, la un moment dat, am văzut cergile care sunt făcute la Săpânța și nu numai, cu aceste linii pe care ei le numesc vârste.
Vârstele care sunt un fel de cod specific pentru fiecare sat, în trecut erau pentru familii care se recunoșteau după aceste vârste. Numărul de linii era un cod pentru fiecare: cine era, de care grup social aparținea. Numărul pe care îl vedeți în scris a fost aportul conceptual al proiectului de a lucra cu cergile.
Este practic populația României luată din date statistice de pe internet, și anume de pe un server care se numește Worldometers, unde îți arată cum scade sau crește populația fiecărei țări, diferite statistici legate de natalitate, de mortalitate, de boli etc. De-a lungul mai multor ani, din 2018-2019, am tot înregistrat în diferite zile aceste numere, care pare că se scurg și se repetă dar, dacă suntem atenți, sunt diferite de fiecare dată”.
„Am vrut să fac o serie de aceste cergi în care timpul trece prin țesut când ele lucrează. Mă marchează aceste vârste, aceste etape și au inserat acest număr, care astăzi este de 18 milioane. Din păcate, vedem cum tot scade populația din cauza emigrării și a altor factori.”
Ne așezăm pe-o bancă în mijlocul satului, iar Mircea Cantor, în muzica de nuntă și-n crepetul soarelui, acceptă să vorbim despre el și arta lui.
PRESShub: Cum gândești tu? Ce vrei să spui cu arta ta, purtată prin lume, în locurile în care ea se exprimă cel mai bine? De ce ești aici?
Mircea Cantor: Ca să țin flacăra aprinsă. De asta suntem toți aici.
Mircea, tu ai expus și în Statele Unite, duci flacăra asta și în multe alte locuri. Crezi că suntem mai vizibili? Crezi că artiștii români acum au un moment prielnic? Există public pentru ei în vest?
Cred că situația socio-economică-politică a permis ca, pentru o anumită generație, să se întâmple acest lucru, pentru generația mea în speță. Dar asta nu înseamnă că generația anterioară mie sau înainte de aceasta nu face alte de calitate. Din contră, noi n-am fi existat astăzi dacă ei n-ar fi fost.
E un fel de… de linie și de cinstire a înaintașilor noștri.
Adică eu sunt conștient de asta, de profesorii pe care i-am întâlnit, de artiștii mai în vârstă ca mine și sunt profund recunoscător pentru asta, artizanilor, oamenilor bătrâni, adică… Și totul să leagă.
Eu nu cred că suntem buricul pământului, generația noastră.
Adică este bine să te relaționezi pentru un fel de reverență față de ceea ce a fost înainte. Și aici merg până în Cucuteni. Ok? Da. Merg până… până la voievozi. Adică este această permanentă… cum să zic, relaționare cu valorile trecutului.
Ce relație ai cu noile generații, cu studenții de la arte? Colaborezi cu ei, ai ocazia să le vorbești?
Da, le-am vorbit. Le-am zis multe lucruri. Am pregătit și individual, pe unii, pe alții. Da. Cred că e o datorie să transmiți mai departe. Și dacă simți chemarea asta, să transmiți, să dai mai departe ce cunoști, trebuie să o faci.
Mulți sunt profesori, dar de fapt nici măcar stadiul de studenție nu l-au depășit.
Ce fel de întâlniri crezi tu că ar fi fructuoase, de exemplu, cum te-ai simți în largul tău să le vorbești studenților?
Eu mă simt oriunde bine, nu trebuie creat context. Adică, stăm pe bancă, în Băița, discutăm aici… Că nu-mi trebuie cadru, nu există o rețetă. Important este interlocutorul și dacă vrea să afle ceva, dacă este curios.
Ce crezi că îl ajută pe un artist în afirmarea lui? Pe tine ce te-a ajutat?
Pe un artist îl ajută în primul rând ceea ce face el. Mai mult decât se ajută singur, nu-l ajută o bienală, nu îl ajută un artist străin. În primul rând se ajută singur. Eu n-am avut bienale și faze de-astea când am lucrat în România. Adică te ajuți tu singur. Mergi acolo unde te ajută ceea ce faci.
Când te mai vedem și unde?
La Cluj, uite chiar săptămâna viitoare, cred că se deschide într-un spațiu, la Centru de Interes, o expoziție. Chiar te invit, am acolo două lucrări, premieră în România. Au bătut mapamondul, iar acum au ajuns și în România.
Receptarea artei moderne pare dificilă, care ar fi cea mai bună abordare?
Am să spun care este cea mai firească relație cu arta. E ca atunci când intri într-un restaurat japonez: mănânci și vezi dacă îți place sau nu. Nu te interesează cum e făcută mâncarea, ce conține și alte chestii, o mănânci dacă îți place nu dacă știi ce conține sau cum e preparată.
Lucrările de aici, de la expoziția din Muzeul Textilelor din Munții Apuseni au fost expuse prima dată în Nepal. Ai fost cu ele la Kathmandu?
Nu am fost la Kathmandu, că era pandemia, dar lucrările mele au fost. Este un proiect care este în dezvoltare, în progres, cum ar veni și l-am prezentat pentru prima dată la trienala din Nepal, în 2022 la Kathmandu.
A fost interesant că, prezentându-l acolo, ei mi-au spus că în Nepal, apropo de textile, au exact același tip de cergă și chiar mi-au arătat asta. La 4.000 km distanță, să vezi o populație, un popor care face același tip de cergă, dar cu lână de iac, în acest caz, aceste vârste, aceste cergi fac un pod, o legătură.
Tu cum te-ai întâlnit cu cergile și unde?
În Maramureș. Trebuie să spun ceva, fără de care aceste lucrări nu ar fi luat ființă, e această deschidere pe care eu o văd de fiecare dată când m-am întâlnit, fie cu ceramiști, fie cu sculptori, fie cu țesătoare. Întotdeauna au încercat să înțeleagă ce vreau eu.
Eu să înțeleg ce vor ei, să învăț de la ei și să aducem ceva împreună care să-mi placă în primul rând mie și ei să fie satisfăcuți că până la urmă am făcut o treabă bună, cum zic ei.
Și asta e foarte important pentru că încă avem acești artizani încă avem acești oameni pe care ar merita să-i susținem mai mult prin diferite modalități și practic eu am încercat prin arta mea să îi stimulez pentru că chiar îmi ziceau la un moment dat în Maramureș: „Când mai vii să avem de lucru?” Era așa, și zâmbeam, dar și plângeam în același timp.
Acolo unde locuiești în Franța, ții legătura cu comunitatea românilor plecați?
Da, îi întâlnesc la biserica de acolo. De când oamenii aceștia stau în Franța este o întreagă comunitate de oșeni și de maramureșeni și ei merg acolo să lucreze în construcții, să fie femei de serviciu și îți dai seama că merg acolo de nevoie, nu de drag și în acest timp, dacă și-ar putea valorifica lâna din țară sau tradițiile, ar putea să stea aici, să participe la PIB-ul României.
Mă înduioșează maramureșenii care umblă cu cergile lor prin oraș. Caută să le vândă și nu se uită nimeni la ele. Și le târăsc în cărucioare după ei, prin față pe la mall, pe străzile Clujului…
Le-ai văzut? I-ai văzut prin Cluj? Să-mi faci poze și să-mi trimiți!
Cum arată viața de zi cu zi a lui Mircea Cantor în Franța?
Trăiesc obișnuit. Îmi place să lucrez în grădină, sunt pasionat de agricultură. Îmi place să lucrez cu pământul, să sădesc plante, să știu lucrurile astea.
Știu cum se tund pomii, știu că trebuie să despart bulbii de lalele când le sădesc, pentru că altfel ies pitice… Știu o mulțime de lucruri despre grădinărit și fac asta. Merg la biserică, îmi place să întâlnesc oameni, să-i cunosc. Și… lucrez.
(Nota autorului: interviul a fost editat pentru claritate și dimensiune.)
Ce facem cu ce ne spun cergile lui Cantor
La vernisaj a participat și primarul comunei Băița. L-am întrebat câți oameni din localitatea lui sunt plecați la muncă în străinătate. 500, mi-a răspuns el. Băița are în total 1385 de persoane cu vârsta cuprinsă între 20 și 49 ani. Anual se mai nasc 30-40 de copii și mor 100 de persoane, sporul fiind, evident, negativ (ce expresie!).
L-am întrebat și dacă în platforma electorală cu care a candidat a avut vreodată vreun proiect privind dezvoltarea economică și de creare de locuri de muncă în comună. Mi-a răspuns că nu, nu a avut așa ceva, doar de infrastructură. Damian Diniș este primar PSD în Băița de 23 de ani. Acum se află la al șaselea mandat.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
