Recent, Mircea Miclea a participat la un podcast în care a identificat și explicat principalele maladii ale lumii în care trăim, dar și ale clasei politice și societății românești. De ce suntem victimele imposturii, de ce ne lăsăm păcăliți, ce pericole îi pasc pe copiii noștri și cum ne-am putea vindeca, dar și cât de greu e să schimbi ceva în România – au fost principalele temele dezbătute în dialogul realizat de Cluj 24.
„Credeți că rectorii au fost de acord ca să tai un an de la nivel de licență? Și atunci a fost o luptă, vreau să zic, cu sânge pe pereți. Adică atunci s-a făcut legea. Știți cum? Printr-o hotărâre de guvern dată noaptea. În care am scris că dacă nu acceptă să se treacă la sistemul Bologna eu, ca ministru, nu voi semna contractul pentru finanțarea universităților!”, a dezvăluit Mircea Miclea.
Mircea Miclea este psiholog, profesor universitar, expert în științele educației, antreprenor și întemeietor al Școlii psihologice cognitive din România. Fost ministru al educației, și-a dat demisia din Guvernul Tăriceanu atunci când nu a primit bugetul cerut pentru domeniul pe care-l guverna. Ulterior a condus lucrările Comisiei Prezidențială pentru Reforma în Educație, care s-au finalizat cu proiectul Legii Educației adoptată în 2011.
Press Hub vă oferă în continuare un rezumat al declarațiilor, explicații și analizelor sale.
Despre clasa politică actuală: elita rezolutivă vs elita extractivă
Din păcate, în mare măsură în România, la conducerea țării au venit niște elite, în sensul de minorități, dar nu în sensul de valoare, niște elite extractive. În sociologie se face distincția dintre elite extractive și elite rezolutive.
Elitele rezolutive vin la putere pentru ca să rezolve problemele din sistem. Vine cineva la Ministerul Sănătății să rezolve problemele din sănătate, de exemplu, sau la educație ca să rezolve problemele din sănătate.
Dar de cele mai multe ori, cei care vin la putere vin ca să utilizeze poziția de putere pentru a extrage resurse din interiorul sistemului.
În momentul de față, noi nu avem niciun fel de elite din partidele care există. Adică partidele nu au elite rezolutive.
Ce înseamnă o elită rezolutivă? Înseamnă că, un partid vine și spune: avem 10 domenii în țara aceasta, educație, sănătate, industrie, transporturi etc., ia să iau eu 10 specialiști din fiecare dintre aceste domenii și să isteze acei specialiști 10 probleme relevante. Ia să facă acei specialiști 10 soluții pentru cele 10 probleme.
Și apoi, de fiecare dată când eu ca șef de partid, dumneavoastră ca șef de partid, ieșiți pe la televizor, pe o problemă anume, spuneți, iată sunt oamenii pe care eu i-am adus care au soluții la problemele relevante. A făcut cineva așa ceva? Nimeni.
A construi o elită care este rezolutivă înseamnă că începi să faci recrutare de personal de calitate.
Cine a împiedicat vreun partid ca să înceapă să facă recrutarea de personal de specialitate? Să meargă, de exemplu, la oamenii tineri foarte buni din diverse domenii și să spună: noi vă oferim, din fondurile pe care le are partidul, uitați, o școală de vară, să mergeți la bursă două luni în străinătate, să vă realizați cutare proiect de cercetare. Noi vă dăm, nu vă punem condiție politice, dar noi vă dăm.
În felul acesta oamenii de valoare care ar fi fost ajutați de aceste partide ar fi început să susțină partidele respective fără să li se ceară. Și în felul acesta face o recrutare a resursei umane de calitate. Cine a făcut recrutarea resursei umane de calitate dintre partidele care există?
Niciun partid în momentul de față nu a mobilizat un grup de specialiști care să construiască documente pe diverse domenii, care să spună: iată soluțiile noastre! Și niciun partid nu a făcut recrutarea resursei umane de calitate.
Citește și: Cum urmărea spionul Caraman criticii comunismului și de ce a fost declarat colaborator al Securității
Gândesc, deci sunt liber
Majoritatea oamenilor pot să gândească inductiv : Iată cum e lumea, așa sunt și eu. Da, dar pot să gândesc și prin contrapoziție. Iată cum e lumea, și eu sunt pe invers. De ce? Pentru că am valori, pentru că am etică. Asta înseamnă să gândim critic. Dar nu să gândim inductiv. Oamenii care au stat în închisorile comuniste în fiecare zi, realitatea, le demonstra că valoriile…
În acele condiții, ei au continuat să creadă în libertate, în dreptate, în bine, în adevăr. Și au ieșit mai normali din închisori, decât aceia care nu au fost în închisoare.
De ce? Tocmai pentru că au avut o atitudine de contrapoziție. Nu s-au legitimat prin realitate, s-au legitimat prin etica lor, prin valorile lor, nu prin realitatea pe care o trăiau.Asta este partea frumoasă.
Cum pot face față unei realități proaste
Una e realitatea și alta este atitudinea pe care noi trebuie să o avem față de realitate. Adică, chiar dacă realitatea este decăzută și nu ne oferă niciun fel de argument ca să facem binele, noi totuși trebuie să facem binele.
Faptul că realitatea e proastă nu ne legitimează pasivitatea, defensivitatea, defetismul. Realitatea e așa cum este. Și acum eu iată ce fac.
Despre universități și rostul lor
Tot timpul am spus despre ideea că universitățile trebuie să încerce să rezolve problemele cu care se confrunte societățile din care fac parte. Asta înseamnă o universitate antreprenorială. Te interesează ce necazuri au oamenii aceia în tehnologie, în sănătate, în educație și încerci să rezolvi. De-aia ai know-how.
Dacă începeți să faceți o analiză printre altele veți constata că, în mare măsură, din păcate, universitățile sunt self-serving, adică se gândesc mai degrabă la interesele proprii decât la interesele celorlalți.
Dacă vă uitați la un curriculum, adică la ce se predă la o anumită secție, la o anumită facultate, veți constata următorul lucru: că cei care au putere au mai multe cursuri și au cursuri pe o perioadă mai lungă de timp. Nu contează ce le folosește elevilor.
Veți vedea pe curriculum proiecția ierarhiilor de putere din interiorul departamentului. A ego-urilor liderilor. Și apoi, dacă ai putere mai mare, tu ai un curs mai mare și ai mai mulți asistenți. Dacă ai o putere și mai mare, transform cursul respectiv într-o secție.
Dacă ai o putere și mai mare, faci o facultate. Asta înseamnă self-serving.
Asta înseamnă că tu utilizezi instituția pentru auto-satisfacția personală.
Citește și: Rețeaua de trenuri de mare viteză din Franța, avariată înainte de deschiderea Jocurilor Olimpice
Cum funcționează dependența de satisfacția imediată
Creierul nostru a fost făcut în așa fel încât să susțină achiziția de informații. Adică și atunci când ești sătul, când ai băut apă, când ți-ai replicat gemele, totuși e important să obții informație nouă. Și ca să te stimuleze să obții informație nouă, creierul a creat un mecanism în care de fiecare dată când ai informație nouă, apare o descărcare de dopamină.
Ai o senzație plăcută. De-asta sunt bârfele create, de-asta oamenii tot timpul în cearcă să afle câte ceva, nu contează că e adevărat sau nu, dar e ceva nou. În Paleolitic, atunci când ni se forma creierul, era greu să obții informația, trebuie să treci dincolo de râu, să vezi ce-i dincolo de râu, trebuia să te duci în pădure, să vezi ce-i în pădure. Acum, trăim într-o lume cu o lume diferită, supra-saturată în informație. Da, dar, mecanismul a rămas.
Ce e de făcut? Exemplul părinților
Aș vrea să atrag atenția părinților. Pericolele sunt multe.
Sigur, putem să dăm în judecată toate companiile digitale, dar hai să vedem ce fel de model oferim noi copilului! Adică, ar trebui să începem cu noi să ne facem o igienă a consumului informațional: dacă eu stau tot timpul pe Facebook, pe rețeau de socializare sau pe nu știu ce, ăsta e modelul pe care eu îl ofer copilului meu Pentru că, altfel, ajungem la obezitate informațională. Așa cum am început, tot mai frecvent și tot mai evident, să ne facem o igienă a consumului alimentar.
Să consumăm hrană sănătoasă, să fim atenți, să nu ajungem la o supra-saturare,să nu ajungem la obezitat. Pentru că are o grămadă de riscuri.
Ceva în genul acesta trebuie să începem să facem cu informația. Trăim într-o lume supra-abundentă de informații și dacă nu vrem să ajungem la obezitate informațională, atunci trebuie să ne gestionăm noi consumul de informație. Ce consumăm, ce nu consumăm, când consumăm.
De exemplu, dacă eu stau de dimineața până seara și mă uit la fiecare breaking news, atunci eu ajung la obezitate informațională. Adică ajung să consum mult mai multe informații decât o pot digera, o pot metaboliza. Adică, mai concret, nu mai prelucrez.
O iau, dar nu mai gândesc. Nu mai gândesc critic. Cu cât am mai multe informații, cu atât gândesc mai puțin. Ori asta este criminal!
Trebuie să gândim critic totul, nu să dăm vina doar pe companiile digitale pentru că fac asta ca să-și maximizeze profiturile.
Trebuie să ne gândim, în primul rând, la noi, la modul în care noi ne stabilim igiena consumului informațional. Așa cum nu trebuie să dăm vina pe supermarket pentru că au 100 de feluri de biscuiți și ne scandaliăm de ce au atâtea produse acolo. Ei oferă, dar alegerea este responsabilitatea noastră.
La fel este și cu informația, noi încercăm tot timpul să găsim vinovatul înafara noastră și ne considerăm victimele companiilor digitale. Nu! Noi suntem responsabili de consumul nostru informațional, așa cum suntem responsabili de consum alimentar. Nu putem să-l acuzăm pe furnizorul de produse.
Noi, în calitate de consumatori, trebuie să fim mai lucizi.
Citește și: Cu 4 voturi la 1, procurorii din CSM au fost de acord cu rezultatul pseudo-concursului pentru inspectorii judiciari
Pericolele, riscurile supradozei de tehnologie
E incredibil cât de mult timp se petrece în lumile digitale. Am văzut un studiu: variază între șapte ore și douăsprezece ore pe zi. Șapte-douăsprezece ore să stai pe rețele digitale.
O parte să zicem că stai ca să înveți, dar restul e pentru altceva, pentru divertisment. Mai ales dacă joci jocuri sau dacă stai pe rețelele sociale, se întâmplă următorul lucru: contra unui efort mic, dau cu click pe Maps sau scrollez, obțin o recompensă mare și imediată, mare în raport cu efortul pe care am o descărcare de dopamină, mă fac să mă simt bine, aflu ceva, interacționez cu altcineva, etc.
Deci, contra unui efort mic, obțin o recompensă imediată și mare în raport cu efortul. Nu se întâmplă nimic dacă fac lucrul ăsta din când în când. Dar dacă fac zi de zi, 12 ani de zile sau 18 ani, ajung adult și atunci, creierul meu a extras o regulă.
De ce nu? Contra unui efort mic, așteaptă-te la o recompensă mare și imediată.
Dar realitatea socială nu e așa.
Resursele sunt limitate. Nu e ca în mediul digital. În mediul digital poți primi puncte, vieți, elixiruri.
În realitate, nu ai nici puncte, nici vieți, nici elixiruri. Și atunci, efectul este că tu vii cu o expectanță, cu o așteptare despre realitate, care nu poate fi satisfăcută de realitatea socială, fizică, reală. Că n-are atâtea resurse.
Efectul care este? Că tu ești dezamăgit de realitate, că faci depresie pentru că nu ți se satisface așteptarea, faci depresie, faci anxietate, etc.
Care ar fi soluțiile
Una dintre modalitățile cele mai simple pe care le pot utiliza părinții este de a-i pune pe copii în interacțiuni fizice reale. Să se joace cu mingea, să se joace cu alți copii la groapa de nisip, să se ducă împreună cu copiii lor prin pădure, să se uite la copaci, etc. Activitățile fizice sunt cel mai bun și cel mai ușor antidot pentru a reduce din impactul digital asupra minții copilului.
Frica și politica
Una dintre descoperirile pe care marketingul și marketingul politic le-a făcut a fost aceasta: frica vinde bine!
Adică, ce trebuie să faci ca să vinzi ceva? Întâi, îl sperii pe om. Iată ce pericole apar dacă faci cutare, cutare…Dar, noi îți oferim produsul care te scapă de acest pericol. Noi te apărăm de pericole! Dar, întâi, trebuie să sporești frica.
Politicienii fac la fel. Adesea, ei vin și spun că noi vă apărăm de cutare pericol. Gândiți-vă, Funar, câte multe lucruri a câștigat, spunând, eu vă apăr de pericolul maghiar.
Printre alte, am făcut o cercetare de chestiunea asta. Dacă îl sperii pe om, după aceea, el devine mai compliant, mai ascultător.
El înghite mai ușor prostiile pe care le fac ceilalți și pot să aloce mai multe resurse la ceea ce îi spui tu să aloce. De aceea se cultivă frica. Trăim într-o societate care cultivă foarte tare frica și-i face pe oameni să se simtă neputincioși ca după aceea să li se vândă soluții sub formă de etichete :„Noi vă apărăm prin aceste soluții de pericolul la care sunteți voi expuși.” Astfel se maximizează profitul.
Cum ne apărăm? Rolul gândirii critice
Să ne punem întrebarea: De ce să mă uit la toate breaking news-urile de la 9 până la 7? Nu ar fi mai bine să mă uit doar la 7 seara? Pentru că atunci mă protejez și pot să gândesc un pic mai mult de exemplu. Și să caut diverse surse de știri despre aceeași tema. Să vedem ce zice cutare agenție de știri și ce zice cutare agenție de știri. Pentru că, prin comparație, îmi dezvolt gândirea critică.
Altfel spus, încep să gândesc și dacă gândim, atunci nu mai suntem captivi de input. Adică de ce ni se oferă. Începem să gândim și atunci ne eliberăm de ceea ce ni se oferă, de fluxurile astea informaționale, ne detașăm de ele și putem să venim cu propriile noastre atitudini.
Pentu că, altfel, suntem pur și simplu niște păpuși. Cineva apasă pe niște butoane și noi facem ce ni se spune.
Ce se poate întâmpla bine
A fost o vreme în care fast food-urile au fost foarte la modă și se considera că trăim într-un secol al vitezei.
Prin urmare, totul trebuie să fie făcut în viteză, inclusiv mâncatul. Și fast food-urile au ajuns să fie modelul de restaurant. Dar, după aceea a apărut contraforța și a început slow food, a început ideea să consumăm mai atent.
Eu sper că și în cazul acesta să apară o contratendință, care să spună: nu mai consumăm ceea ce ne dați voi, nu înlocuim consumerismul material de produse, de mâncare, cu consumerismul informațional! Nu mai vrem consumerism. Vrem să gândim ceea ce ni se dă. Puteți urmări întreaga discuție AICI.
(Foto: Captură video)
