Înalta Curte de Casație și Justiției (ÎCCJ) și-a însușit raționamentul instanței de fond și a stabilit că inginerul Gheorghe Ursu, ucis în penitenciar în 1985, nu a fost un disident din moment ce a călătorit în străinătate și nu se poate susține că acesta era în conflict cu Securitatea, din moment ce a fost arestat pentru deținere ilegală de valută. Judecătorii nu explică existența dosarului de urmărire de la CNSAS deschis pe numele lui Ursu.
Judecătorii Valerica Voica, Constantin Epure și Alin Sorin Nicolescu de la instanța supremă i-au achitat pe ofițerii de securitate Vasile Hodiș și Marin Pîrvulescu, ofițerii care l-au anchetat în 1985, după ce au ajuns la concluzia că cei doi nu pot fi judecați pentru „tratamente neomenoase” din moment ce a fost un caz izolat, care nu a vizat „exterminarea” sistematică a acestuia „Însă, spre deosebire de anii 1948-1964, în care s-au produs acele atrocități împotriva poporului român, reținute și în hotărârile anterior menționate, (fapte pentru care au fost condamnați torționarii Ion Ficior și Alexandru Vișinescu n.red.) la nivelul anului 1985 nu se mai poate considera că există o intenție clară de exterminare sistematică a oricărui opozant din partea autorităților statului, prin acte materiale ce s-ar circumscrie infracțiunii analizate și care să permită încadrarea oricărui comportament nelegal față de persoanele aflate în detenție în acest tip de infracțiune. Împrejurarea evocată de procuror în sensul că represiunea organizată de securitate ar avea un caracter sistematic și s-ar exercita prin controlul informativ al „întregii populații active” (și prin aceasta s-ar face dovada situației premisă cerută de textul incriminator) dat fiind numărul cetățenilor români supravegheați sau urmăriți de securitate în anii 1974-1989 nu poate fi reținută de Înalta Curte”, se arată în motivarea ÎCCJ.
110.000 de persoane urmărite, un mizilic
Cei trei mai arată că nu supravegherea informativă a populației României înainte de 1989 nu poate fi catalogată „conflict” între ofițerii de securitate și populația controlată din moment ce doar 1% din populație avea dosar de urmărire la Securitate. „Măsurile de supraveghere informativă au caracter eminamente secret, situație în care nu se poate susține cu temei că acestea ar putea conduce la concluzia existenței unui conflict, a unei adversități între organele statului (securitate) și populație sau parte din aceasta, așa cum cere textul incriminator. (…) Pe de altă parte, se reține că ar fi vorba de un control informativ al „întregii populații active”, însă la nivelul anului 1985 populația României număra peste 22 de milioane de persoane, iar dacă numai jumătate din aceasta ar fi fost activă, cele 110.000 (indicate de parchet ca existând la nivelul anului 1989) de persoane aflate în diverse forme de urmărire informativă, ar reprezenta un procent de 1% din populația activă și nicidecum întreaga populație activă cum se susține de către procuror”, se mai arată în document.
„Așadar, Înalta Curte reține că, prin probele administrate în cauză, inclusiv în apel, s-a făcut dovada unor interacțiuni ale organelor de stat (chiar organe ale securității) cu mai multe persoane determinate, însă nu s-a făcut dovada existenței, în perioada în care se reține comiterea infracțiunii de către inculpați, a unui conflict (adversități) între autorități și populație sau parte din aceasta, în cadrul căruia să existe o preocupare sistematică a autorităților de exterminare fizică sau psihică a populației sau a unei părți din acesta pe diverse motive (așa cum s-a întâmplat în perioada anilor 1948-1965, împrejurări reținute prin hotărârile penale la care s-a făcut referire în cele ce preced)”.
Au crezut colegii lui Pîrvulescu, nu victimele Revoltei de la Brașov
Cei trei judecători au ajuns la concluzia, după ce au ascultat martorii aduși de Pîrvulescu și Hodiș, foști colegi de serviciu, că „victima Ursu nu a fost un opozant al regimului comunist și nu s-a aflat în relații de adversitate cu organele de securitate ale statului, atât timp cât opiniile sale și dezacordul față de politica și conducerea de stat nu au fost făcute publice, nu a ajuns la cunoștința publicului larg pe vreo altă cale și nu au produs vreo consecință în realitatea exterioară (nu au fost de natură a propaga idei și concepții ostile ori de a instiga la acțiuni împotriva orânduirii socialiste). Astfel, victima nu si-a manifestat public dezacordul față de politica și conducerea de stat și partid, astfel încât să devină o persoană periculoasă pentru securitatea statului, din cauza posibilității de influențare a opiniei publice și de instigare a populației împotriva conducerii de stat și partid. Opiniile și nemulțumirile sale au fost exprimate fie în jurnalul său intim, dar nu a fost făcut public, fie prin materialele transmise la postul de 23 radio „Europa Liberă” (așa cum a rezultat din declarațiile victimei), dar nu a fost menționat numele său, fie prin păreri exprimate la locul de muncă, dar care nu au fost în măsură să atragă atenția organelor de securitate, fiind arestat și deținut pentru infracțiuni de drept comun (infracțiunea de operațiuni interzise cu mijloace de plată străine)”.
Înalta Curte constată că fapta pentru care inculpații D și E au fost trimiși în judecată nu întrunește elementele constitutive ale infracțiunii de tratamente neomenoase, fiind astfel incidentă o cauză care împiedică exercitarea în continuare a acțiunii penale, respectiv cauza prevăzută de dispozițiilor art. 16 alin. (1) lit. b) teza I din Codul de procedură penală – fapta nu e prevăzută de legea penală.
Gheorghe Ursu a murit pe 17 noiembrie 1985, la Spitalul penitenciar Jilava, în urma bătăilor pe care le-ar fi primit de la Marin Pîrvulescu şi de la alţi ofiţeri de securitate, dar şi în urma agresiunilor din partea unor deţinuţi de drept comun.
După decizia definitivă, președinta ÎCCJ, Alina Corina Corbu, a ținut să facă public un mesaj în care transmite că România este încă, un stat de drept în ciuda deciziilor controversate ale sistemului judiciar.
„Înalta Curte de Casație și Justiție reamintește că judecătorii învestiți cu soluționarea unei cauze au obligația legală de a se pronunța numai în conformitate cu dispozițiile legii și în raport cu faptele stabilite exclusiv pe baza probatoriului administrat în cauză.
Împrejurările că nicio cauză nu are o soluție dinainte stabilită, că rezultatul procesului nu depinde de cât de populară sau impopulară ar fi el sub aspect social, și că stabilirea adevărului judiciar se face exclusiv pe baza probelor administrate în cauză, cu respectarea tuturor garanțiilor procedurale, nu pot fi considerate decât expresia funcționării statului de drept și constituie unul dintre aspectele care diferențiază fundamental un regim democratic de orice formă de totalitarism.
Dincolo de aceste aspecte, dezbaterea publică a oricăror chestiuni, inclusiv critica adusă instituțiilor publice sau deciziilor acestora este legitimă într-o societate democratică, fiind însă important ca orice persoană interesată să poată avea acces, în măsura în care dorește, la datele necesare pentru a-și face propria apreciere. Este totuși esențial ca formatorii de opinie, în special oamenii politici sau reprezentanții diferitelor
instituții sau organizații publice, să manifeste consecvență în ceea ce privește modul în care se raportează la aceste principii fundamentale de funcționare a justiției în cadrul comunicării publice”.
