Naționalism xenofob în creștere. Românii și germanii, ce îi apropie din trecut și cine-i desparte astăzi

Manifestații de stradă în Piața Mare din Sibiu, mii de comentarii dure la adresa unui primar de naționalitate germană, un limbaj jignitor și xenofob pătruns în spațiul public românesc în contradicție cu tradiția bunelor relații pe care istoria cotidiană și studiile sociologice o demostrau, pun la îndoială sentimentele și respectul românilor față de etnicii germani. Sau au ele legătură cu o propagandă politică manipulatoare și rău intenționată?

Atacurile la președinte cu referire la etnie („nemțălău”, cum  îl numește Olguța Vasilescu pe președintele Iohannis), la primarul Dominic Fritz sau la adresa unor înaintași germani, sunt tot mai dure și mai frecvente. Cum au apărut? De ce acum?  

Sociologul Mircea Kivu consideră că „există, fără îndoială, o creştere a naționalismului xenofob. El este antisemit, antigerman, anti-arab – după interesul opinentului. Dacă vrea să lovească în Iohannis, invocă presupuse crime ale lui Bruckental (la inaugurarea statuii a participat adversarul).

Dacă e supărat pe USR, îşi aminteşte că Fritz e neamț. Sentimentele xenofobe ale multor români sunt un instrument uşor de activat când nevoile de moment o cer. Cum am spus, naționalismul xenofob e în creștere. Și a apărut un partid, legitimat prin vot, care şi-l asumă deschis. Iar asta face ca cei care aveau rețineri să-l instrumentalizeze să nu mai aibă complexe.”

Un eveniment care a declanșat o furtună de contestații și chiar o manifestație publică a fost amplasarea recentă a unei statui a baronului Brukenthal în piața centrală a orașului Sibiu.

Asociația „Calea Neamului” și Societatea Cultural-Patriotică „Avram Iancu” din România, a organizat în 18 septembrie, în imediata apropiere a statuii baronului Samuel Brukenthal, un protest împotriva ridicării acestui monument în Piața Mare a municipiului Sibiu.

„Considerăm că dezvelirea statuii respective în Piata Mare a orasului Sibiu, constituie o gravă ofensă adusă Națiunii Române, având în vedere faptul că baronul Samuel Brukenthal a deținut funcția de guvernator al Transilvaniei (1777-1787) în cea mai tragică perioadă din istoria românilor transilvăneni, perioadă în care națiunea română, deși majoritară dintotdeauna în Transilvania, a fost lipsită de recunoaștere, fiindu-i anulate cele mai elementare drepturi, prin cea mai cruntă oprimare națională, religioasă, economică și socială.

Din înalta sa funcție, baronul Samuel Brukenthal, a fost direct răspunzător de izbucnirea revoltei pentru eliberare națională, condusă de Horea, Cloșca și Crișan, precum si de condamnarea la moarte prin frângerea trupurilor cu roata a conducătorilor Răscoalei, intrați în istorie și în memoria colectivă a poporului român, ca Martiri ai Neamului Românesc”, spun semnatarii comunicatului de presă, Tiberiu Groza, președinte al Societății „Avram Iancu” și Mihail Tirnăveanu, președinte Asociația „Calea Neamului”.

„Să omagiezi opresorul în dauna victimelor opresiunii este inacceptabil în secolul XXI, după toate standardele democratice”, adaugă ei, cu referire directă la prezența președintelui Johannis la ceremoniade dezvelise a statuii, ridicată din susrse private.

„Având în vedere toate aceste fapte, sâmbătă, 18 septembrie, vom cere cu fermitate Primăriei Sibiu, să înlăture din Piața Mare a orașului statuia lui Samuel Brukenthal, ca un gest de minim de respect pentru jertfa de sânge a românilor care au luptat pentru dreptate libertate si egalitate in Transilvania”, încheie comunicatul. Iar manifestațiile „patrioților” români au avut loc.

Tiberiu Groza este absolvent al secției de ceramică de la Universitatea de Artă și Design din Cluj. A fost director al Centrului de Creație și Conservare a Tradițiilor din județul Cluj, de unde a fost silit să-și dea demisia în urma prezentării la televiziunea publică a unui colind antisemit.

Reacțiile istoricilor nu au întârziat să apară:

„Stau și mă crucesc! Cine i-o fi scoțând pe bolânzii lui Funar în Piața Mare din Sibiu? Ce treabă au ei cu statuia lui Brukenthal?”, este reacția Mihaelei Grancea, istoric absolvent al facultăților de profil din Cluj și București.

„Cred că încă din 2007, îi datoram baronului această statuie ridicată, îndeosebi, din fonduri private. (…) Acest oraș a fost ridicat de sași, Sibiul avea statutul de oraș închis, până la edictele iosefine, acest statut viza toate entitățile etno-culturale, nu doar pe români (deci, pe unguri, români, greci, evrei, etc). (…)

Brukenthal, prin reformele sale regionale și prin faptul că i-a ajutat pe românii din zonă să cultive soiuri de calitate, prin faptul că a acordat spriin material românilor care se emnacipau cultural, a fost un mecena, un reformist local.

Sibiului i-a dăruit un muzeu cu colecții excepționale, eu am trăit 6 ani printre colecțiile de carte veche. Uitându-mă înapoi, cred că acele ore petrecute în depozitele de carte, printre tomuri vechi, au fost cele mai interesante din viața mea.

Muzeul îmbogățit în timp și cu alte achiziții oferă Sibiului și României, o sursă axiologică și un reper semnificativ pentru turismul cultural.

Brukenthal s-a eschivat vizavi de represiunea răsculaților români din 1784, A. Jankovic a fost cel care a împlinit ordinul de la Viena căci țăranii, determinați și de opțiuni antirecrutare, au comis atrocități vizavi de întreaga nobilime maghiară, în toate zonele prin care au trecut.

Nu au cruțat nici populația civilă. Horea a pierdut controlul mișcării. Și să nu uităm, că liderii mișcării au fost trădați de oamenii lor. Pe bani mulți”, mai spune istoricul.

„Autoritățile din Sibiu nu au grijă de toate proprietățile Baronului. Palatul de la Nocrich este o casă a plângerii, iar reședința de vară a baronului este, în mare parte, ruinată …nu s-a căutat nicio soluție pentru salvarea și valorificarea patrimoniului lăsat de Samuel von Brukenthal.

Cred că Baronul ar fi preferat ca aceleași entități care i-au ridicat o statuie să fi făcut totul pentru salvarea și valorificarea patrimoniul lăsat (Palatul de la Avrig, Palatul de la Nocrich, reședința de vară din Sibiu)”, își încheie Mihaela Grancea intervenția publică.

Tradiția unor relații de secole

L-am găsit cu greu, cutreierând satele transilvănene, cu ani în urmă. El era singurul sas care mai rămăsese să trăiască în satul Richiș, unde se născuse. Johann Schaas mi-a spus atunci povestea sașilor din Transilvania folosind o metaforă, o fabulă. Cea a vulpii și a iezenului (viezure). El a interpretat astfel istoria lor, a sașilor, ca o repetare a unor nedreptăți dictate fatal, din altă parte.

Pe lângă povestea neamului lui, Hans o avea și pe a lui, personală: muncise și iubise pământul din Richiș, mai mult decât pe el însuși, dovadă că nu a plecat deși copiii lui se stabiliseră în Germania, unde îl chemau să se trateze de boala gravă de care suferea.

Articolul despre Hans a avut un record de citiri și comentarii pe site-ul de presă la care scriam. Majoritatea românilor apreciind în comentarii tenacitatea și atașamentul lui, dar și calitățile germanilor în general, contribuția lor la ceea ce înseamnă azi România.

„Ce-i de apreciat la omul acesta, pe lângă mentalitatea de neamț – întâi munca și apoi vorbe, este inteligența de care a dat dovadă. În loc să se plângă, precum știm noi cine, a ales să își spună povestea printr-o pildă. I-a fost greu, i-a fost ușor… numai el știe, dar a ales să rămână în această țară, în acel loc pe care îl numește acasă.

A ales să moară, „între dealurile acestea grozave”.

Continuă să muncească și să se lupte, pentru că a primit o educație simplă, dar mult mai valoroasă decât o primim noi (Dacă muncești și îți vezi de treabă, lumea te va aprecia și respecta. La ce bun diplomele și hârtiile, dacă nu ai caracter și încerci să câștigi prin mijloace mai puțin ortodoxe? Dacă nu știi ce-i ăla respectul?).

La un moment dat o să renunțe și o să meargă în altă lume, dar până atunci va continua să fie un om mare. Ca el sunt mulți, români, sași, maghiari – oameni simpli, dar care au onoare și caracter”, a fost unul dintre comentarii.

Tot cam de pe atunci, presa din România a început să se intereseze de satele săsești rămase aproape pustii și de soarta sașilor care au trăit aici.

Venirea Prințului Charles în Transilvania și implicarea lui în promovarea satelor aflate în moarte clinică a atras și ea atenția asupra moștenirii sașilor în Transilvania.

Cărțile Hertei Muller, ale lui Eginald Schlattner și filmele documentare despre plecarea sașilor au impulsionat și ele curiozitatea populației pentru trecutul ce fusese băgat sub preș de comuniști.

Peste 200 de comentarii la articolul despre Hans din Richiș scoteau în evidență sentimentele românilor față de germani: îi apreciau, îi admirau și regretau faptul că au părăsit masiv România comunistă.

De asemenea, 80% dintre participanții la un studiu IRES din 2014 considerau că întoarcerea sașilor și șvabilor ar fi un lucru bun și că statul român ar trebui să se implice în acest sens. Iar 87% afirmau că au avut relații bune cu germanii.

În 2017, tot într-un studiu IRES, la întrebarea: „Ce impresie v-a făcut germanul pe care l-ați cunoscut?” – „Bună și foarte bună” au răspuns 96 la sută dintre români.

Ce ne apropie

Paris, Viena și Berlin au fost cele trei mari capitale unde, în trecut, românii mergeau să urmeze școli superioare. Vechea familiaritate a românilor cu limba germană o putem pune pe seama unei germanofilii dar, mai ales, a școlilor aflate pe teritoriul actual al Romniei, unde se învăța în această limbă și unde erau primiți și elevii români.

Filosoful Lucian Blaga a fost, de exemplu, elev într-o astfel de școală din Transilvania. Iar de studii superioare în spațiul german au benediciat nume celebre ale elitei românești ca Mihai Eminescu, Titu Maiorescu sau Grigore Antipa.

Epopeea relațiilor românilor cu germanii a început însă cu opt secole în urmă, când în Transilvania au sosit coloniștii germani, sașii, iar mai apoi în Banat, șvabii. Istoria consemnează suișuri și coborâșuri în relațiile dintre cele două etnii, însă, o constantă a fost respectul pe care românii l-au avut față de spiritul și cultura germanilor.

Și în prezent, românii își dau copiii la școli în limba germană sau la școlile de meserii tutelate de germani, înfruntând o concurență acerbă, care crește de la an la an, pentru că solicitările sunt tot mai numeroase. În studiul IRES din 2017, 81% dintre participanți spuneau că și-ar încuraja copiii să studieze în Germania, iar 54% cunosc pe cineva apropiat care învață sau a învățat limba germană.

La școala generală din Drăguș, la poalele Munților Făgăraș, în anul 2014 s-a înființat o linie de predare în limba germană, de la clasa pregătitoare până la clasa a IV-a și intensiv până la sfârșitul gimnaziului. Deși nu există copii de etnici germani în localitate, motivul pentru care s-a înființat a fost interesul crescut pentru limba germană al populației de limbă română.

Efectul acestei clase a fost, după părerea directoarei, profesor Melania Sucaciu, faptul că mulți români plecați în străinătate s-au întors în sat și și-au înscris copiii în această nouă formă de educație multilingua.

Dacă în trecut, în viața cotidiană, obișnuiau să le imite practicile în gospodărie sau formele de organizare din comunități, acum românii merg la muncă în Germania, învață meserii acolo, se întorc sau se stabilesc definitiv, folosind ceea ce au deprins de la nemți.

Într-un sondaj de opinie realizat de Cult Market Research, 94% dintre români afirmă că au ceva de învățat de la nemți.

În același studiu, 77% dintre participanţi consideră Germania ar fi un partener politic de încredere al României, aproximativ două treimi (63%) cred că germanii abordează problemele românilor în mod onest, iar 90% consideră că Germania ar trebui să acorde atenţie problemelor românilor.

75% dintre participanţii la studiu sunt total de acord cu importanţa pe care o are cooperarea dintre companiile germane şi cele româneşti pentru economia ţării noastre și mai mult de trei sferturi dintre respondenţi sunt de acord cu faptul că germanii îşi aduc aportul la modernizarea economiei României.

„În mentalul colectiv românesc, germanii sunt percepuţi ca fiind cam tot ceea ce nu sunt românii: serioşi, harnici, corecţi, disciplinaţi, organizaţi.

Convieţuirea românilor cu saşii, în Transilvania, este unul dintre factorii care au contribuit la admiraţia pe care noi o avem faţă de germani şi germanitate şi, nu în ultimul rând, la construirea mitului nemţului în mentalul nostru colectiv”, afirmă autorii unui studiu IRES realizat în 2014, care focusează factorii stau la baza admirației românilor pentru germani, dar și percepțiile și atitudinile românilor față de Germania.

Cultura germană vie

„Românii învățau cel mai mult și mai repede de la noi. Se uitau cum facem noi lucrările și imediat făceau și ei la fel. Dacă noi plecam la cules via, plecau și ei, dacă noi semănam porumbul ieșeau și ei la semănat.

Nu numai cei care locuiau în sat cu noi, dar și cei din satele vecine. Românii erau primii care ne luau exemplul”, spunea Sofia Folberth, din satul Criț, în lucrările de memorialistică destinate sașilor din Transilvania.

Tot ea mărturisea cum formele de organizare numite Vecinătăți sau societățile femeilor au fost replicate în satul ei de comunitățile de români, iar arhivele școlii românești și ale bisericii ortodoxe le confirmă.

„Dacă au văzut că noi avem biblioteca satului, au făcut și ei, dacă au văzut că ne ajutăm la muncă, au urmat și ei exemplul, dacă femeile noastre aveau asociație, au făcut și româncele una a lor”.

SOFIA FOLBERTH

Într-o lucrare pe care a coordonat-o despre Vecinătățile sașilor din Transilvania, antropologul Vintilă Mihăilescu afirmă că modelul acestor organizații a fost preluat și de români, primele consemnate fiind cele din Scheii Brașovului, la 1785.

La început erau conduse de „tați” sași pentru ca mai apoi, după ce românii deprindeau modalitatea de funcționare, și le conduceau singuri.

Vecinătatea, în localitățile săsești, era formată din toți bărbații căsătoriți, capi de gospo­dărie, care locuiau pe aceeași stradă. Această organizație decidea modul de conviețuire a cetățenilor pe baza unor statute/regula­mente/legi stabilite de comunitate.

Statutele erau o colecție de articole care reglementau viața în comun până în cele mai mici amănunte. Erau înscrise în Caietele Vecinătăților și se citeau în fiecare an în Ziua Judecății (Richttag – Ziua Judecății sau Ziua de Ședință) care avea loc în luna februarie, la întrunirea Vecinătății, pentru a fi cunoscute și reținute de fiecare membru. Cine se sustrăgea responsabilităților stipulate în regulament pierdea apartenența la Vecinătate fie prin retragere, fie era exclus.

De la cum să-ți ajuți vecinul la muncile grele, la cum să-ți îngrijești șanțurile, strada, apa curgătoare, pădurea, orfanii sau bătrânii, totul era stipulat în Regulamentul conceput și redactat de comunitatea autonomă.

Aceste forme de organizare au origini încă disputate. Unii istorici spun că sunt aduse din Vest odată cu venirea coloniștilor germani, alții însă consideră că au fost profund adaptate de aceștia noilor condiții de așezare din Transilvania și prin urmare, varianta regăsită în spațiul carpatic ar fi unică în felul ei.

O echipă de cercetare de la Universitatea Leuphana din Lüneburg (Germania) a făcut un studiu în Transilvania de Sud (publicat în 2019), cu scopul de a identifica cel mai agreat scenariu de dezvoltare viitoare a zonei, relevă faptul că românii de astăzi au moștenit mentalitatea germană privind modul de dezvoltare a comunităților rurale pe termen lung. În lucrarea Echilibrul creează frumosul, rezultat al acestui studiu în care sunt prezentate patru scenarii privind viitorul Transilvaniei, cel mai agreat scenariu de către populația de aici s-a dovedit a fi „Echilibrul creează frumosul”.

Scenariul „Echilibrul creează frumosul” descrie un viitor în care localnicii colaborează și pot valorifica produsele locale la nivel extins.

Concluzia a fost că, deși puțini oameni sunt bogați din punct de vedere financiar, inegalitățile economice și sociale sunt relativ scăzute, spiritul comunității este ridicat, iar capitalul cultural și natural este valorificat și menținut în mod activ. Acest scenariu a fost de departe cel mai popular printre localnici. Iar în structura lui intimă recunoaștem menta­litatea săsească, moștenirea modelului de viață al sașilor transil­văneni.

În prezent, în multe sate cu populație aproape în totalitate română, se păstrează tradiția unor forme de organizare și practici germane moștenite de la sași. Astfel, în comuna Saschiz, care a fost până în 1989 locuită în mare parte de sași, s-a înființat o Vecinătate a Femeilor din Saschiz. Ele organizează activități comunitare, festivaluri locale și sărbători gastronomice, dar mai ales, au obiective comune privind producția agricolă și alimentară din zonă.

Proiectul abordează răspândirea populismului și radicalizarea cetățenilor slab informați, precum și influența analfabetismului mass-media asupra înțelegerii politicii și a interesului cetățenilor în probleme din sfera politicului. Activitatea editorială se concentrează cu precădere pe Republica Moldova, dată fiind poziția ei la confluența debitelor informaționale venind dinspre Est și Vest.

Proiectul face uz de un hub jurnalistic, capabil să ofere reacții rapide în încercarea de a demitiza procesul de dezinformare prin verificarea informațiilor vehiculate cu ajutorul următorilor parteneri: PressHub, Report.md la nivel local și regional, HotNews la nivel național și Euractiv pentru atingerea audienței la nivel european.