Navigând printre dilemele cotidiene

Am citit o scurtă postare pe Facebook a preotului nostru reformat din New York City, care se referea la un comentariu mai vechi al unui evanghelist american, care a zis presei că Isus Christos ar zbura cu un avion privat dacă ar trăi în ziua de astăzi. Asta a fost explicația lui, după ce a insistat ca biserica să cumpere un avion privat pe care să-l folosească în activitățile sale.

Este legal ca o biserică să cumpere un avion privat? Categoric, atâta timp cât nu a furat și banii sunt folosiți conform constrângerilor celor care i-au donat și a regulamentelor bisericii, iar biserica nu datotează nimănui bani, și-a plătit taxele, s.a.m.d. Nu cred că au fost ceva probleme cu asta. În fond, destui preoți umblă în Mercedesuri negre de lux, mai ales dacă sunt la București.

Este justificat din punct de vedere economic ca evanghelistul să aibă un avion privat? Probabil că da, dacă asta îl ajuta să crească încasările bisericii, căci așa cum își dădeau cu părerea pe Qurora tot felul de diverși raționali, în zilele noastre, ar fi absurd să nu zbori în mod luxos, dacă ai banii s-o faci.

Ajungi la destinație proaspăt și plin de energie, iar performanța la locul de muncă, predicile în acest caz, vor fi mult mai impresionante și, deci, productive. Că doar asta fac cu toții, bogătașii, și așa pot să participle la infinit mai multe întâlniri de afaceri, să aibă randament mai mare, etc. etc.

Citește și: Presa, între rost și click-bait

Acesta este argumentul pragmaticilor, a celor mânați de bani, de eficiență și de raționalitate. Este crezul în omul ca un agent perfect rațional.

Este moral ca o biserică să cumpere un avion privat? Aici cred că ar trebui să fie sâmburele discuției.
Făcând o analiză a argumentelor și opiniilor pe care le-am citit, inclusiv cea a preotului meu, logica lor este întotdeauna construită pe concluzia pe care vor s-o susțină și pe care oricum fiecare o are deja formată, cu sau fără exemplul evanghelistului zburător, respectiv fie că este greșit să folosești pilda lui Isus pentru a justifica o opulență stridentă [și este suficient să ne referim doar la miliardarul Warren Buffet, care considera că a avea un avion doar al tău este nejustificat], fie cei care apelează la logica rece, care ne zice că dacă ai cu ce și te ajută în ceea ce faci, care este problema?, căci oricum și alții cu aceleași posibilități fac același lucru, și doar ai o singura viață [și cu un pic de imaginație și nerușinare ajungi să te compari cu Isus Christos, că de ce să nu o faci?]

Ajuns în acest moment, mi-am zis să folosesc acest exemplu ca să fac un Gedankenexperiment cu referință la discuția românească vis-a-vis de a preda sau nu religia în școli.

De exemplu, care este răspunsul literaturii în acest caz al folosirii legale a banilor unei biserici [sau a unei organizații comunitare, în general] pentru a cumpără o extravaganță luxurioasă? Dar al istoriei? Al filosofiei? Care este răspunsul pe care ni-l dă școala?

Referitor la literatură, s-a scris despre vanitatea umană, desfrâu, risipă, aroganță umană și multe altele. Să luăm „Portretul lui Dorian Gray” [care oricum nu se studiază în școlile românești] ca exemplu al unei opere despre aroganță, vanitate și răutate.

Aici însă este exemplul tipic în astfel de discuții. Ne descurajează cititul acestei cărți în a ne cumpără ultimul model de BMW seria 7 sau din a merge într-o excursie scumpă pe nu știu ce insulă, dacă avem cu ce? Foarte puțin probabil, pentru că nu cred că cineva își asociază propria aroganță și vanitate cu cea a lui Dorian Gray.

Și ce este rău în a sta cu fundul pe bar și a bea cocktail-uri cu gheață, în timp ce cineva îți masează spatele și altcineva îți face unghiliile?

Cred că este nevoie de mult mai mult decât să citim o carte și eventual s-o discutăm la clasă, pentru ca tema discutată să devină un reper moral în viață.

Sunt cărți care m-au ajutat să înțeleg situații civice în viață? Categoric, de exemplu spendida „Citizens: A Chronicle of the French Revolution” a lui Simon Schama mi-a explicat noțiunea de națiune dincolo de orice îndoială.

Sunt cărți care mi-au creat valori morale? Nu știu, zău. Poate, dar în acest moment nu pot spune una. Nu îmi vine nimic în minte, deși citesc peste cât o face o persoană obișnuită.

La fel și în cazul filosofiei. Dintre diferitele modele filosofice, cel cu care rezonez cel mai mult este cel al stoicilor: scrierile lui Seneca, Marcus Aurelius sau ale profesorului de la CUNY, Massiomo Pigliucci, a cărui “How to be a Stoic” am citit-o relativ recent.

Însă gândirea stoică a venit pentru mine ca o întărire și o cristalizare a unui set de valori și crezuri pe care le-am avut deja atunci când am descoperit stoicismul filosofic.

Stoicismul nu a fost originea acestui set de valori. Filosofia și puținul pe care l-am înțeles din ea mi-au structurat valorile existențiale și credințele într-un mod acceptabil pentru cineva care este un cercetător științific, dar nu mi-au produs acel set de valori și crezuri.

Nu am avut revelația că – stai puțin, vreau să fiu un stoic, că doamne, Pigliucci asta le zice așa de bine, gura fie-i de aur.

Ce încerc să spun este că din punct de vedere economic și juridic nu trebuie să fii o persoană bună. Să fii o persoană plină de compasiune este, de fapt, un pic de strategie de fraier, căci de fiecare dată când nu-ți urmărești propriul interes, ne zice teoria economică, faci ceva irațional.

Să fii o persoană bună și plină de compasiune nu este justificat cam de nimic din materiile predate din școli, nici de lege, nici de științe, nici de literatură, nici de nimic …

Pragmatismul zilnic ne sugerează că tot ce contează este eu-ul propriu și atât, cum a sugerat un psiholog într-o discuție la școala băiatului meu cel mic. Noi, ca agent autonom și rațional, cum zice iluminsimul, parcă…

Citește și: Profesorii germani se plâng că extremismul de dreapta este în creștere în școli

Și totuși, nu cred că vrem să concluzionăm acum că nu este loc pentru bunătate și compasiune în această viață… Dar care este argumentul științific pentru ele?

Nu știu, pentru că nu sunt așa de inteligent.

Dar gândidu-mă la toate astea mi-am zis că aș fi un zevzec să-mi zic (și să le spun și altora) că știu cu siguranță că religia nu trebuie predată în școli, pentru că statul laic… în sus și-n jos.

Dar cine este în fond statul laic să decidă pentru toți, de exemplu ce și cum crede X și Y că trebuie să ne trăim viață și în ce să credem și în ce nu?

Eu văd religia oferindu-ne unelte, când vine vorba de exemplele prin care este comunicat mesajul de bunătate și compasiune, și aici mă refer la pilde și povestioare. În opinia mea, aceste unelte rămân încă de neînlocuit prin versatilitatea lor.

Nimic în filosofie nu este scris în aceeași manieră care să poată fi înțeleasă de toți. Există mult prea puțin care să facă gândirea filosofică accesibilă tuturor.

Filosofia rămâne opera unor elite, iar din acest punct de vedere are (posibil) un caracter nedemocratic, prin faptul că încorporează mult prea puțin din josul în sus care este perspectiva celui nepregătit, dar care totuși trăiește o viață la fel de importantă precum filosoful care-și scrie ideile (din perspectiva realității sale).

Nimic din teoria economică nu justifică bunătatea și compasiunea, dimpotrivă sunt considerate iraționale. Spiritualitatea și religiile, în schimb, sunt verificate de milioane și miloane de oameni de-a lungul a secole și milenii, deci din punct de vedere al unei metode științifice au trecut printr-un proces de discuție, clarificare, corecție și validare mult mai lung.

Debugging-ul, ca să mă exprim ca o persoană din știința calculatoarelor, a fost mult mai intens.

Culmea este că eu nu merg la biserica în mod regulat, ultima dată am fost în 2018 sau 2019. Și totuși nu cred că lumea fără spiritualitate și religie ar fi o lume mai bună. Pur și simplu nu văd cum.

Urmăriți PressHUB și pe Google News!