Joi dimineață, la prima oră, am aflat că a murit unul din verii mei, Ilie. Este al doilea văr care dispare din ceata noastră de 8 verișori și verișoare. La moartea primului, Marian, de care nu am aflat decât mai târziu, nu am suferit, pentru că nu îl cunoșteam foarte bine.
Mama lui, tușa Marioara, fusese înfiată de o soră de-a bunici care nu avea copii. Locuiau la celălalt capăt al satului și nu ne vedeam decât de sărbători sau la muncile câmpului, când familia se aduna la matcă să își ajute părinții.
Provin dintr-o familie relativ unită în jurul bunicilor, a unchilor și mătușilor. Tatăl meu avea patru surori, măritate în același sat, conform obiceiului. Bunica insista să urmez modelul familial și să îmi aleg partenerul din sat sau în cel mai rău caz să nu fie mai departe de Craiova.
Craiova era limita lumii ei cunoscute, frontiera extremă, dincolo de care urma necunoscutul. Craiova era pentru noi un loc mitic, iar Ilie a ales în mod firesc să se instaleze acolo.
Ilie era un om fundamental bun, vesel, generos, ceea ce era oarecum o raritate printre bărbații familiei, în general indivizi severi, care credeau în educația spartană, respect față de tradiții, prioritatea bărbatului, supunerea copiilor, muncă și sacrificiu.
Ilie era excepția de la regulă. În general primea învățăturile și morala severă a familiei în tăcere, dar cu un surîs șăgalnic în colțul gurii. În fond, lumea astea se rezuma la mai mult. Un individ are dreptul să aleagă, iar el o știa deja.
Nouă ne-a trebuit mai mult să o aflăm. În copilărie, eu am crescut în casa lor. Sora lui mai mică, Cornelia, mi-a fost ca o mamă; de altfel îi și ziceam mamă, iar cînd se întâlnea cu băieții îmi șoptea să nu-i mai zic așa. Ilie era singurul văr care se juca cu mine, care îmi făcea capriciile și care mă asculta.
Despre el, toată lumea din familie povestea numai anecdote. Cea mai cunoscută era reacția lui la certurile tatălui, când îi inspecta carnetul cu note catastrofale: „De ce ai luat notele astea?”, întreba el. „Păi ce, eu le-am luat ? Ei mi le-au dat”, răspundea Ilie inocent.
O altă atitudine legendară era că nu fugea de pedeapsă. Ilie încasa bătaia părintească cu stoicism și resemnare. Iar mama lui, înduioșată, îi zicea: „De ce stai să te bat? De ce nu fugi?”
După căsătorie, Ilie a avut trei băieți. Care erau, „unrully” ca să zic așa, greu de strunit. Cred că atunci cînd ești tată de băieți, ai două opțiuni: ori ești foarte sever, ori foarte bun. Ori îi bați de îi snopești, ori îi lași în plata dômnului. Ilie a ales calea din urmă.
Cei trei băieți care ridicau casa în sus în copilărie au ales o cale bună, devenind cu toți indivizi minunați, ceea ce pentru noi, femeile casei, era greu de imaginat. Acum că sunt bunică de doi nepoți înțeleg mai bine încercarea prin care trece o familie cu băieții.
Cei doi năzdrăvani ai mei sunt XXX unrully. În mod instinctiv, cei mici sar etapele, urmează exemplul celor mari, dar în ce este mai îndrăzneț, activ, dezorganizat mod. Cei mari beneficiază de o atenție și educație sporită, cei mici ajung într-o familie deja epuizată de atâta dădăcit.
Pentru mezini, modelul sunt frații mai mari, în jocuri, țipete, violență. Nu e de mirare că atunci când ai trei băieți, trebuie să ai nervii tari și să te protejezi. Ilie a ales calea bună ca tată de băieți. Nu îi certa, nu îi bătea, iar când i se raportau nefăcutele băieților, râdea.
De multe ori am condamnat patriarhatul satului românesc, atitudinea condescendă, autoritatea bărbatului asupra femeii.
Numai că societatea românească are multe cazuri de Ilie. Bărbați care acordă o încredere și o admirație firească, naturală, soției, mamei, verișoarei.
Ilie își trăgea probabil comportamentul din cea a bunicului nostru Petre. Cu câteva zile înainte de moartea lui Ilie, verișoara mea Cornelia mi-a trimit o poză cu bunicul. Alături îmi scria: „A fost omul cel mai bun. Niciodată nu ne certa, nu ne bătea”. O aveam în schimb pe bunica, cea care nu ne ierta un gest, un cuvânt, o fustă prea scurtă, un râs prea zgomotos.
Bunica era jandarmul familiei: severă, excesiv de muncitoare, autoritară cu copiii, nemiloasă cu slăbiciunile.
Lui Ilie nu îi plăcea școala. Bătăile pe care le încasa adesea nu au reușit să i-o facă mai simpatică. În general, familia lua la cunoștință că de multe ori Ilie nici nu ajungea în clasă. Pleca dimineața de acasă, ascundea ghiozdanul undeva în câmp și se juca până la ora întoarcerii.
Notele reflectau acest statut de oaie neagră, mai ales dacă îl comparai cu cei doi frați, discimplinați, ambițioși. Primele mele cărți au fost cele primite de ei ca premii la școală.
Mai târziu, Ilie a devenit electrician, o meserie care bătea de departe pe cea a intelectualilor de noi.
A fi electrician venea cu privilegii și respect. La noi în casă, lumea îl aștepta pe Ilie ca pe un binefăcător, să ne repare prizele arse. Ilie era și cel care ne făcea comisioanele la oraș: un ceas de reparat, baterii noi la radioul portativ, becuri noi.
Ilie nu știa să zică nu, și oricât de mult dura până să răspundă la o cerere, într-o bună zi sosea cu obiectul promis, dar și cu șurubelnița în buzunar. Ilie era un salvator pentru mama, într-o casă unde femeile făceau cam totul, inclusiv lucruri la care nu se pricepeau.
Mama schimba siguranțele arse, repara reșoul, cârpacea găurile din garduri. Ilie o scutea cel puțin de partea electrică; Ilei o învățase chiar o mică șmecherie, cum să blocheze contorul electric, dar asta e o altă poveste.
Ilie era un bărbat frumos. Nu prea înalt, dar bine făcut. Prin anii 80, epoca adolescenței lui, se purtau cămăși mulate și înflorate, pantaloni extrem de evazați, mustață și par lung. Bunicii și părinții erau oripilați.
Bunicul Petre i-l dădea ca exemplu de tunsoare pe Ceaușescu. Nici mai mult, nici mai puțin. Ceaușescu era singurul model oficial pentru bunicul meu, hrănit cu cele cîteva ore de propagandă la televizor.
Numai că, în stilul lui specific, Ilie rămânea teflon la critici și sugestii. Pe ascuns, își comanda pantaloni tot mai evazați, își cresta mustața cu mândrie, iar chica îi ajungea la umeri. Eu și Cornelia îl priveam cu admirație, sau poate numai eu, când pleca duminica în sat, la fete, după ce își turna o sticlă de parfum pe cămașă.
Cu Ilie dispare o lume. Lumea copilăriei noastre, lumea satului. Trecutul nostru se modifică, devine mai îngust. Viitorul mai sumbru. La înmormântarea lui Ilie, fiecare din noi se întreabă cine va fi următorul?
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
