„Sub Neofeudalism, caracterul politic direct al societății se reafirmă. Instituțiile financiare globale și platformele tehnologice digitale utilizează creditul pentru a redistribui bogăția de la cei mai săraci din lume la cei mai bogați. Statele naționale promovează și protejează anumite corporații private. Puterea politică se exercită cu și ca putere economică, nu numai prin impozitare, ci și amenzi, drepturi de sechestru, confiscări de active, licențe, brevete, jurisdicții și frontiere. În același timp, puterea economică îi protejează pe cei care o exercită de rigorile legilor statului. Zece la sută din bogăția globală este acumulată în conturi off-shore pentru a evita impozitarea.” (Jodi Dean. „Neofeudalism: Sfarsitul Capitalismului”)
Undeva la granița Angliei: O doamnă de origine romă, cu lacrimi în ochi, se apropie de doamnă înaltă cu mască albastră: „Dați-ne drumul acasă!”, zise cu sufletul frânt, acoperindu-și fața cu palmele într-un gest reflex al durerii. Strigătul ei…e strigătul din ochii întregului grup. Șoferi, copii, bătrâni, femei însărcinate se uită cu disperare spre bariera închisă. Greu să fi ghicit cu un an înainte că libertățile pe care le luam ca garantate pot dispărea atât de ușor… „Nu ține de noi, doamnă dragă, noi am venit doar să aducem niște apă. Și noi avem copii, să știți!”, „Apă ne trebuie? Dați-ne drumul acasă!”. „Am mort acasă”, zice o altă doamnă în haină de iarnă verde, tot plângând. „Are fratele mort acasă”, confirmă un bărbat lângă ea. „Trebuie să-mi iau rămas bun de la el”. „Nu ține de noi, ține de autorități – engleze, franceze”. Oameni supărați, încruntați… Au liber câteva zile de la lucru, poate singurele zile libere din anul ăsta – mai ales daca lucrează la negru. „Trebuie să ieșim acolo, să ne dea drumul”, se aude de undeva din fundal. Mulți nu mai au altă șansă să își vadă familia curând – și pentru familie au plecat, să facă bani pentru copii, să le facă o casă, un rost…
Democrația, așa cum e înțeleasă de omul simplu, a început să se devalorizeze încet încet în favoarea unei doctrine, unei noi orânduiri politice „post-liberale”, cum o numesc de multe ori vesticii – o orânduire al cărei curs pare fi foarte diferit de așteptările celor două ramuri mari ale politicii, stânga sau dreapta. Neo-feudalismul, care a început să-și scoață colții în ultimele decade, nu a fost niciodată mai agresiv ca în mijlocul epidemiei de COVID-19.
Un sistem feudal este un sistem organizațional în care există o ierahie rigidă, care stratifică societatea într-o piramidă. Un grup mic de oameni (uneori doar un rege) stă la vârful piramidei, înconjurat de ideologi, în trecut în majoritate clerici – convingând oamenii că această ordine socială vine chiar de la Dumnezeu. Sub ei, următoarea clasa socială: aristocrația, sângele albastru – fericiții care au avut norocul să se nască într-o familie bogată, care au moștenit averi. Să ne amintim de Picketty: averea celor 1% crește mai repede decât economia. Aceasta clasă socială e urmată de categoria mai numeroasă de luptători (cavaleri), care servesc nobilii oferind protecție și sunt foarte bine retribuiți. Sub ei, vine clasa micilor comercianți și a fermierilor – oarecum independenți, muncind pentru putere să producă bunuri pentru care sunt plătiți. La baza piramidei stau săracii, șerbii. Aceștia din urma sunt exploatați pentru muncă, nu câștigă aproape nimic, și nu au nici un fel de putere să influențeze legile.
Într-un asemenea sistem, mișcarea între diferite clase sociale, între diferite straturi ale piramidei, este aproape imposibilă. Joel Kotkin, în „Venirea Neo-Feudalismului”, un avertisment pentru clasa mijlocie, explică cum noile structuri sociale alunecă încet-încet către formele medievale. La vârful piramidei sunt două noi categorii – foștii clerici în era medievală sunt acum intelectualii zilei, jurnaliști, actori, universitari, învârtind informația, „spinners” cum le spun americanii – noii propagandiști. Noua aristocrație e formată din oligarhi care încet încet cumulează bunăstarea întregului grup și controlează informația, protejați de poliție și servicii secrete (cavalerii). Sub ei se află un strat de mici profesioniști și micii proprietari de afaceri și ferme, storși de marile corporații. Urmează în piramida socială, în numere îngrijorător de mari pentru că o țară să se poată numi „civilizată”, noua clasă a șerbilor – oamenii mult prea saraci și care își vând puterea de munca pe aproape nimic. Un grup de oameni care nu au aproape nimic în proprietate și care supraviețuiesc doar prin servicii pentru oamenii din clasa de sus. În acest grup găsim bucătarii, bonele, șoferii, muncitorii zilieri în ferme sau construcții. Kotkin ne spune că acest nou dar vechi edificiu social se bazeza pe două coloane de suport: 1. Disconectarea elitei (intelectuale și materiale) de nevoile populației. 2. Inegalitatea distribuției veniturilor între clase sociale.
Să nu ne mai mirăm deci că, pentru a înțelege cruzimea prezentului, opiniile elitei intelectuale curente nu ne ajuta mult – membrii acestei elite sunt în mare parte doar ideologii noii ordini sociale, clericii din vremurile feudale. Trebuie să ne întoarcem la cei ce au înțeles feudalismul, durerea omului prizonier al unui sistem, pentru a înțelege disperarea femeii care plânge azi la graniță. Chiar și Machiavelli, în analizele sale asupra sistemului feudal, scria că nu există un act mai oribil decât să dezrădăcinezi oamenii – metaforic asta înseamnă aproape a-i trata ca pe animale. Comentând despre Filip Macedon, care își muta șerbii din provincie în provincie, în funcție de unde vroia să-i puna la treabă, Machiavelli simțea că această cruzime inumană e împotriva legilor firii și că asemenea lucruri „sunt excesiv de crude, și respinse de orice comunitate, nu doar de cea creștină, de orice comunitate umană”. Regele sau nobilul care face astfel de lucruri (nb să dezrădăcineze oamenii mutându-i la lucru în alte părți) ar trebui să fie disprețuit de toată lumea, zicea Machiavelli în sfaturile sale pentru prinț. Feudalismul este un sistem în care „statul oferă o modalitate legală, ordonată, sistematică de prăduire a proprietății producătorilor; menține în certitudine, siguranță și relativ pașnic modul de viață al castei parazitare din societate” (Murray Rothbard). Nu ne mai mirăm deci că, la fel ca acum 500 de ani, noii prinți încearcă să domine construindu-și oligarhii economice, comerțul și mineritul timpurilor vechi fiind înlocuit acum de tehnologie și e-commerce. La fel ca atunci, familiile privilegiate „se preocupă de controlul situației politice pentru a profita de fondurile publice, pentru a reduce taxele, obține împrumuturi preferențiale, pentru a e stabili relații internationale privilegiate, sau chiar pentru a aranja monopolii prin misiuni oficiale și cu ajutorul papei și al regilor” (Vittore Branca). Familia modernă de’Medici nu mai numește papi, regine sau duci de Florența, ci își trimite beizadelele și amantele în parlament sau chiar la Bruxelles.
Un procent din populație conduce și restul de nouăzeci și nouă simte gustul metalic al neofeudalismului. Trebuie să ne opunem unei ordini sociale în care este posibil pentru un om, care de multe ori nu face absolut nimic, să acumuleze o avere de sute de milioane de dolari, miliarde chiar, când zeci de milioane de bărbați și femei muncesc fară pauză doar ca să asigure supraviețuirea lor și a copiilor. Femeia plângând de la graniță, blocată departe de copii ei de sărbători, este de fapt un martir – oamenii jertfiți de greșelile noastre.
Nu vom avea o Nouă Renaștere, să înlocuiască Neofeudalismul, până când nu le vom spăla picioarele cu mâinile noastre acestor oameni uitați și uneori disprețuiți, acestor oameni de care unii râd. Ne cerem iertare, doamnă de la graniță – n-ați făcut nimic greșit, nu meritați să fiți ținută departe de copiii dvs. Societatea este aceea care a eșuat, care v-a trădat. Și atunci când a trebuit să vă dezrădăcinați pentru a munci decent, ca și atunci când v-a oprit să vă vedeți copiii.
