Zilele acestea mi – a fost dat să văd o trăznaie a noilor aleși. Doamna președintă a Senatului a repus pe tapet problema unicameralismului, un populism landsat de Traian Băsescu în 2009, pentru a – i maximiza șansele la alegerile prezidențiale. Nici Traian Băsescu, nici doamna Paliu nu înțeleg consecințele.
Doamna Paliu probabil că urmează perceptele stângii franceze. Domnul Băsescu a făcut asta în 2009 cu un scop bine definit. Probabil un scop e și acum.
După cum îmi spunea un bun prieten jurnalust, în cazul unui parlament unicameral, avantajat e PSD, pentru că șe mișcă mai repede. Un parlament unicameral este mai bun pentru un președinte cu tendințe autoritare. Unii vor de acum să înceapă campania pentru prezidențiale. Și s – au înțeles bine cu PSD în trecut când au fost la guvernare ca tehnocrați.
Legislativul românesc a fost unicameral numai între 1947 – 1989. Era Marea Adunare Națională, sau “ marea cu cele mai multe epave “, conform unui banc de atunci.
Unii ideologi de atunci vorbeau despre unicitatea puterii în stat. Tot socialism francez e și pe aici.
Pentru o astfel de măsură e necesară revizuirea Constituției, ceea ce e cam greu în actuaul context politic,
Reducerea numărului de parlamentari pare a fi o soluție mai indicată. Dar să începem cu unele date statistice și să lăsăm populismele și heirupismele.
În Constituția din 1923 numărul de deputați și senatori nu era fixat prin texte constituționale (nu mai era precizată nici durata mandatului deputaților și senatorilor). Noile texte constituționale prevedeau că o lege electorală urma să fixeze numărul de deputați și senatori din fiecare județ. Câte un senator în fiecare județ era ales în mod indirect, adică prin votul consilierilor locali și județeni. Ambele camere aveau un mandat de 4 ani.
Constituția din 1938 consacra un mandat de 5 ani pentru deputați și 6 ani pentru senatori. Senatul se reînnoia la fiecare 2 ani cu o treime.
După 1989, normal ar fi fost revenirea la tradițiile constituționale de până în 1938.
Dar și în 1991 și în 2003 a rezultat un bicameralism șchiop, cele două camere având atribuții aproape identice.
Bicameralismul este eficient când îmbină reprezentarea teritorială cu reprezentarea funcțională.
În prezent, din punct de vedere practic, nu există prea multe diferenţe între cele două Camere parlamentare.
Din acest motiv, se impune o diferenţiere din punctul de vedere al modului de alegere, al duratei mandatului şi al atribuţiilor. Cea mai bună soluţie ar ca Senatul să aibă un mandat de 6 ani, iar Camera Deputaţilor de 5 ani, o treime din Senat reînnoindu-se la fiecare 2 ani.
În acest mod se evită şi paralizarea activităţilor parlamentare pe timp de câteva luni la fiecare 4 ani. Pentru a se asigura un echilibru şi din punctul de vedere al modalităţilor de scrutin, Camera Deputaţilor poate aleasă pe baza scrutinului de listă sau uninominal, iar Senatul prin votul consilierilor locali și județeni.
Din punctul de vedere al numărului aleşilor, Senatul ar putea avea același număr de senatori din fiecare județ, iar Camera Deputaţilor un număr de deputaţi proporţional cu populaţia fiecărui judeţ.
Şedinţele comune ale celor două Camere parlamentare ar trebui să e o excepţie, Referitor la diferenţierea mai clară a atribuţiilor celor două Camere, cea mai bună soluţie ar ca prima Cameră sesizată să e Camera Deputaţilor, iar Senatul să e Camera decizională, pentru a se evita întârzierea procesului legislativ şi a se asigura predicabilitatea acestuia.
Un exemplu bun este Polonia, tot republică semiprezidențială.
În Seim (camera inferioară) sunt trei lecturi. La prima lectură se anunţă titlul proiectului de lege și justificarea proiectului. Se dezbat principiile generale, inițiatorul trebuind să răspundă întrebărilor cu privire la acest subiect. Proiectul este trimis comisiei de specialitate, unde propunerea este adoptată, respinsă sau se formulează amendamente.
La a doua lectură se dezbate raportul comisiei și se pot formula alte amendamente de către inițiator, cel puțin 15 deputați, de către un lider de grup sau de Guvern. Proiectul este retrimis la comisie, unde se decide admiterea sau respingerea în bloc. La a treia lectură, plenul decide prin majoritate simplă asupra admiterii/repingerii și a amendamentelor.
Proiectul este trimis Senatului (camera superioară), unde întâi este analizat în comisia de specialitate, iar apoi este votat în plen. Proiectul venit de la Seim este adoptat, respins sau adoptat cu amendamente.
Dacă Senatul nu respinge proiectul sau nu formulează amendamente în 30 de zile, proiectul este adoptat tacit.
În cazul respingerii sau formulării de amendamente, proiectul se întoarce la Seim. Acesta poate trece peste decizia camerei superioare cu votul majorității absolute, în prezența a cel puțin jumătate din numărul total al deputaților.
În caz contrar, amendamentele Senatului se consideră integral adoptate, sau respectiv proiectul de lege este respins defnitiv.
Interesant este că președintele Poloniei paote cere numai Seimului rediscutarea unui proeiect de lege. Este necesar votul a 3/5 din cei prezenți, cu un quorum de jumătate din numărul total al deputaților. Dacă nu se întrunesc aceste cerințe, proiectul este respins definitiv.
Motivul principal și îngust de a opta pentru un Parlament unicameral este argumentul mercantil al reduceriicheltuielilor. Adepții parlamentului unicameral consideră că acesta reduce costurile de funcționare, iar procesullegislativ este mai concentrat, legile fiind adoptate mai rapid.
Unicameralismul, din pacate, este folosit astazi în mod populist în contextul unei foarte proaste imagini a legislativului și a perceptiei publice despre corupția clasei politice, fără o analiză a avantajelor și dezavantajelor.
Existența unui echilibru și a unei verificări între cele două camere poate asigura o calitate mai bună a legilor adoptate. Legile sunt de fapt și concilierea unor interese particulare diverse.
Din unicul punct de vedere al eficienței procesului legislativ, un parlamant unicameral este mai bun decât unulbicameral. Ar fi corect și din punct de vedere științific, dar nu poate fi valabil în planul realității și culturii politiceromânești. Avem aici lupta majoritate – minoritate.
Când guvernul dispune de o majoritate puternică, legislativulva reflecta politica guvernamentală indiferent dacă este unicameral sau bicameral.
În cazul unui regim semiprezidențial, tendința automată a acestui tip de regim politic este personalizarea excesivăa puterii politice în contextul prezidențializării regimului. Este situația majorității președinților români, a luiAndrejz Duda în Polonia, Emanuel Macron în Franța, etc.
Existența unui Senat care să nu poată fi dizolvat de catrepresedinte (cum e în Franța) ar permite evitarea dezechilibrului de putere în avantajul șefului statului.
Studiile și practica reliefează foarte clar că bicameralismul este mai potrivit pentru consolidarea democrației, fiindcea mai utilizată în statele bogate ale lumii.
Parlamentele și – au menținut maim ult o funcție de control politic asupra Executivului decât una de legiferare.
Modul în care funcționează parlamentele depinde de modul de funcționare al partidelor politice. Dacă partidelepolitice sunt democratice și își indeplinesc funcțiile lor de bază, ca efect Parlamentul este puternic si respectat.
Conform unui studiu al Senatului francez, bicameralismul este adoptat de cele mai bogate state ale lumii. Dacăluăm primele 15 state care au cel mai mare PIB pe cap de locuitor, doar China și Coreea de Sud au un parlamentunicameral.
În 2015, la nivel mondial, 40 % din state aveau parlamente unicamerale, iar 60 % bicamerale.
În Uniunea Europeană, 12 state au parlamente bicamerale și 15 unicamerale.
Majoritatea statelor cu un parlament unicameral sunt relativ mici ca suprafață și populație (Luxemburg, Malta, Grecia, Slovenia, Slovacia, Estonia, Letonia).
Statele federale sau puternic descentralizate au legislative bicamerale, iar statele puternic centralizate sau cu un grad mai redus de descentralizare au parlamente unicamerale.
Putem spune în concluzie care sunt avantajele bicameralismului.
Puterea se concentrează mai bine într – un parlament unicameral, pentru că nu există două Camere care se vor limita reciproc să devină abuzive sau să sprijine un regim autoritar.
Calitatea legiferării se poate diminua, deoarece o singură Cameră se pronunța asupra unui proiect de lege fără a exista controlul din partea unei a doua Camere.
Controlul asupra Executivului poate scădea, dacă partidele sunt slabe si liderii guvernamentali puternici.
Dacă se urmărește extinderea dreptului la autonomie locală și accentuarea procesului de descentralizare, unicameralismul elimină șansa comunităților locale de a fi reprezentate în Parlament.
În condițiile unei a doua camere, nu se va bloca activitatea parlamentară în caz de alegeri sau de dizolvare a celeilalte camere.
În 2003 a apărut din nefericire la noi prevederea constituțională conform căreia se putea adopta tacit un proiect de lege sau propunere legislativă în cazul în care trecea o anumită perioadă de la data depunerii la prima Camerăsesizată. O asemenea dispoziție ar trebui eliminată, deoarece duce mai mult spre unicameralism și inactivitate.
Teoria și practica instituțională a statelor democratice evidențiază că bicameralismul este mai indicat pentru consolidarea democrației decât unicameralismul. Ar trebui să avem un bicameralism asimetric, unde o Cameră săaibă competențe de legiferare și control, iar a doua Cameră să aibă un rol ponderator.
”Orice reformă, oricât ar fi ea de necesară, va fi exagerată de minţile slabe şi va necesita ea însăşi o reformare. ” – Samuel Taylor Coleridge
”Politica este paradisul palavragiilor cu limba ascuţită. ” – George Bernard Shaw
”Politica este o coardă, care se rupe dacă o întinzi prea mult. ” – Napoleon Bonaparte
”Avem un public larg care în general este ignorant referitor la afacerile publice și înclinat să asculte lozinci simpliste debitate de candidați care apar de nicăieri, nu au trecut, dar au gura plină de lozinci ”
― Zbigniew Brzezinski
