Fiecare procesează în felul său recentul deznodământ vis-à-vis de aderarea la spațiul Schengen, exact așa cum o fac și eu, fară să am pretenția că știu mai multe. Și eu stau la cozile ne-Schengen când aterizez în Europa.
SUA nu este membră Schengen, deși teoretic ar putea să devină, căci în fond Islanda [care este membră] este separată de mare de blocul continental. Anyway – it is just a theoretical thought.
În plus, cum nu am pașaport românesc, aștept de fiecare dată la coada celor ne-Schengen, la fel ca toți cetățenii americani și canadieni.
Nu m-am simțit niciodată umilit de asta, de fapt nici nu mi-a trecut prin cap că ar trebui să mă simt umilit. Doar și nemții și francezii și austriecii și restul Schengen-ilor stau la o alta coadă decât stau eu când intră în SUA. Uneori coada mea este mai lentă, uneori a lor. De obicei a lor.
Am avut în vara lui 2019 o experiență interesantă într-o benzinărie la ieșirea din Austria spre Ungaria. Ne-am oprit să… și atunci am vrut să folosim prilejul ca să ne umplem sacoșele cu Mozartkugelns și alte dulciuri austriece.
Și ne-am comportat ca americanii, în sensul că am monopolizat tejgheaua benzinăriei fără să ne pese că mai sunt și alții [căci în SUA clientul ajuns la tejghea este stăpânul absolut, pe timp nelimitat ]. Și am comandat și aia, și aia și… we took our time. Nota totală a fost în jur de $150-$200 [mult peste ce cumpără unul la benzinărie], but that’s not the point.
Tipul de la tejghea, un austriac pe la 60 de ani, a greșit la calcul cu vreo 20 de euro. Când i-am spus asta, a devenit nervos, tot mai nervos … Ne-a luat vreo douăzeci de minute și nenumărate refaceri de adunări ca să-l convingem că a greșit. I-am spus că venim de la New York, că nu vrem să facem scandal, că 20 de euro nu ne fac nici mai bogați și nici mai săraci, atât doar că el a greșit la calcule.
Până la urma a acceptat și și-a cerut o mulțime de scuze. I-am spus că scuzele nu sunt necesare, că și eu aș fi putut greși la calcule cu asemenea clienți prost-crescuți ca noi, care pur și simplu te înnebunesc de cap. Apoi, ne-a zis că a fost și el la New York și că-i place America foarte mult, am dat mâna și that was that.
M-am simțit puțin nesigur pe mine în timpul disputei noastre, căci am început să cred că poate sunt eu cel care a greșit adunarea. Dar ca și la Amsterdam, nu m-am simțit deloc umilit, nici măcar pentru o secundă.
La fel cum nu m-am simțit umilit de întregul autocar de turiști spanioli, care pur și simplu ni s-au băgat în față, unul după altul [mie și băiatului meu de paișpe ani, pe-atunci ] într-un magazin de suveniruri din Cortina d’Ampezzo.
M-am enervat desigur, că și timpul nostru era prețios precum a lor, dar nu m-am simțit umilit. În final, am fost fericit – pentru că mi-am spus că lumea de acasă nu ar fi tăiat coada în fața unui copil ca fiu-meu, indiferent cât este de grăbită și de obosită. Nici măcar la New York.
Ce încerc să speculez eu aici este că toată volatilitatea asta emoțională din țară legată de „umilința austriacă”, toți acești nervi, n-ar exista dacă lumea nu ar fi așa de sensibilă la umilințe, iar senzitivitatea este produsă de umilințele cotidiene pe care le trăiesc în țară în interacțiunea lor cu statul și cu birocrația sa.
Unuia care este tratat cu respect 364 de zile pe an nu-i trece prin cap că cineva îl umilește și deci trebuie să fie revoltat în cele câteva momente când trece o graniță dus-întors.
Dimpotrivă, dacă este cazul, i-ar părea un pic rău pentru ineficiența altora – de exemplu, așa cum am simțit eu față de vameșii olandezi de pe aeroportul din Amsterdam, așteptând să ies din Schengen la coada imensă a celor ne-Schengen.
Nu mi-a trecut prin cap că olandezii mă umilesc, ci doar că sunt extrem de prost organizați în acel moment și că they badly need some training. Am simțit de fapt putină mândrie patriotică, pentru că pe aeroportul JFK cozile lungi sunt organizate astfel încât nu trebuie să-ți bați capul că cineva intră-n față sau îți suflă-n ceafă.
În Amsterdam, ne-am înghesuit atunci cu toții într-o imensă gloată de oameni de toate limbile.
Tânărul din Brazilia cu care m-am bulucit cot la cot o oarecare vreme prin haos a pierdut avionul. Însă totul a trecut, a devenit a water-fountain story, în nici un caz nu mi-a trecut prin cap că trebuie să mă simt umilit de olandezi.
Și pentru că procesez diferit întreaga situație legată de cozile din vămi și umilința pe care ar trebui s-o simt, sunt acum trist să văd puternica revărsare anti-Austria, ținând cont că există o asemenea tradiție austriacă și nemțească în general, mai ales în Banat și Bucovina [de unde vine soacra-mea, care se mândrește cu disciplina austriacă cu care a crescut], dar și-n Ardeal.
Mă gândesc, de exemplu, la orașe precum Alba Iulia [Karlsburg], dar și Orăștie [Bros] în județul meu natal.
Timișoara modernă [Temesburg ] a fost construită practic de austrieci, care, zice legenda locului, au ridicat Fabrica de bere [în 1719] înainte să construiască prima biserica. Wilhelm Mühle, Franz Niemetz și Beno Agatsy au creat Parcul rozelor.
Citește și: Ioan Stanomir: Dacă Rusia câștigă, Europa de Est poate fi folosită ca monedă de schimb
Concertele de orgă sunt la catedrala catolică din Piața Unirii [Domplatz], pe care fostul primar Robu a insistat s-o repietruiască cu piatra cubică de pe vremea imperiului.
Celebrele piane Petrof s-au construit până la unire la Timișoara, unde a fost o sucursala a firmei.
Universitatea Babeș-Bolyai din Cluj folosește clădirile universității Franz Josef, care apoi s-a mutat la Szeged. Însă clădirile și o parte din profesorii universității imperiale au rămas la Cluj.
În Banat și-n Ardeal a existat întotdeauna o tradiție puternică, o înclinare culturală spre cele nemțești, nu spre cele franțuzești, ca-n restul țării. Eu am învățat la secția germană până la liceu, când am trecut la secția română, dar aș fi continuat cu siguranță în germană dacă ar fi fost liceu german în Hunedoara.
Limba mea internă a fost germana până la vreo 15-16 ani. Nici acum nu știu în românește anumiți termeni din gimnaziu. Am avut în fiecare zi o oră de literatura germană, ore de gramatică și le-am învățat cântecele și dansurile. Ador precizia germană, inclusiv punctualitatea și modul cum își ține cuvântul dat.
Foștii mei colegi sunt în Germania și Austria, dar sunt convins că încă sunt legați sufletește de satele săsești și șvăbești și locurile din Ardeal.
De aceea, sunt trist să văd că toată tradiția și cultura germană din istoria Banatului și a Ardealului se pare că s-a cam șters în întregime. Încă mai există casele nemțești în Sibiu, Sighișoară, Făgăraș, Brașov și-n satele din jur, mai există castelul Bran, dar spiritul nemțesc a dispărut în neant.
Bănui că mulți se întreabă despre ce naiba scriu aici, însă eu am în mintea mea imaginea și emoțiile pe care le-am trăit la Allgemeine Schule Nummer 7, pe Genossin [sic!] Karoline Bandenburg, învățătoarea noastră, și pe toți colegii mei nemți din clasa de-atunci, și mă scarpin în cap…
Ca să nu zic că europarlamentarul Siegfrid Mureșan este băiatul doamnei profesoare de germană Helga Mureșan, pe care am avut-o la liceu în Hunedoara. Ess ist eine kleine Welt.
În disputa mea din benzinăria austriacă [când aș fi putut să mă răstesc și eu, etc. etc. ] m-a ajutat experiența mea de la școala germană și faptul că am știut că nemții sunt crescuți să fie extrem de preciși, maximum de preciși și că Ein Mann, ein Wort nu este doar o inscripție pe un T-shirt.
Cred că vânzătorul devenise la un moment supărat pe el însuși pentru că greșise. Tipul s-a relaxat când a văzut că nu sunt pus pe scandal… Pe undeva, eu nu am nevoie ca Herr Fritz de la Timișoara să vorbească în germană pe înțelesul celor de la radio-ul din Bayern. Încă mai suntem din ăștia ca mine care am crescut între un milion de sași și șvabi în Banat și Ardeal.
Și așa, continui să mă scarpin în cap pentru că președintele este etnic saș, cu limba maternă germană, crescut în cultura germană.
Și să nu-nțelegi cum procesează nemții viața, ca să-i liniștești și să-i reassure atunci când au dubii față de ceva… mi se pare pur și simplu absurd. Cred că domnul Iohannis este sincer când vorbește de România lucrului bine făcut.
Sunt convins că este un tip al lucrului bine făcut. Doar că a face un lucru bine la nivel de societate este complet diferit, iar acolo Herr Professor pur și simplu nu are habar.
It is simple like that. Președinția este o pălărie mult prea mare pentru dânsul.
Neadmiterea în Schengen nu este sfârșitul lumii, let’s face it. Nu înseamnă că mâine nu va fi o zi, una bună chiar. Nu înseamnă că X nu-și poate sufleca mânecile la șapte dimineața, apucându-se de treabă sau că Y nu-și poate pune la culcare copilul în pace și liniște.
Sfârșitul lumii este în Ucraina, unde rachete rusești cad în capul unor oameni nevinovați, obligați să stea în întuneric și frig.
But my essential point este că fără încredere unii în alții, UE nu valorează două cepe degerate. Este doar o chestiune de timp până devine o carcasă goală ca NATO, care fără SUA ar fi fost de mult doar un steag pe perete.
Ce se întâmplă acum, toate nevricalele ridicole și puerile pornite și întreținute de câțiva politicieni [prea lași să-și admită impostura] și de câțiva jurnaliști și televizuni [care pescuiesc în ape tulburi], poate distruge pe termen lung încrederea lumii în UE, dar mai ales poate crea impresia falsă că alte popoare sunt rău intenționate.
Tot circul ăsta mediatic trebuie să înceteze pentru că statul la coada în vămi [pe cât de incomfortabil pe atât de benign] să nu degenereze în ceva mult mai vicios. Pentru generația părinților mei, cu nu chiar așa de mult în urmă, Occidentul a fost o fată morgana: tata nu a putut vizita Viena nici măcar pentru o singură zi, ce să mai vorbim să treacă granița fără pașaport?
Urmăriți PressHUB și pe Google News
