Se discută zilele acestea de către vedete politice crescute la sânul statului eșuat despre inutilitatea studiului Holocaustului în școli. Miza este ca tânăra generație să uite pentru a permite ascensiunea la putere a extremiștilor.
Holocaustul nu este despre Poporul Ales, ci despre oameni care au fost considerați din motive arbitrare „suboameni”. Iar dezumanizarea a permis eliminarea fizică a unor ființe umane doar pentru că politicienii fanfaroni au decis că unii oameni nu mai sunt oameni, ci doar bunuri proprietatea statului cu care statul poate face ce vrea.
Anna Frank a fost o fetiță ca oricare alta, care nu visa să conducă „universul cosmic” sau să lupte pentru a subjuga dacii liberi. Cei care citesc jurnalul ei văd o ființa umană pentru care ocupația nazistă a însemnat sfârșitul copilăriei și drumul către lagărul în care a murit. Cei interesați să vadă ce înseamnă să trăiești în cușcă pot vizita muzeul din Amsterdam, unde pot înțelege ce înseamnă să nu îți mai aparții și să îți aștepți sfârșitul.
Dacă cei care așteaptă să fie executați în unele state americane au avut dreptul să se apere, Anna și familia sa au fost condamnați la moarte din momentul în care Hitler a ajuns să dezumanizeze ființe umane prin compararea celor considerați vinovați de înfrângerea Germaniei în Primul Război Mondial cu șobolanii. Iar Licuriciul cel Mare din acel moment a servit ca model de inspirație și pentru cetele de fani care au purces și ei la uciderea unor ființe umane doar pentru că aveau o altă religie și pentru că erau o țintă sigură și vulnerabilă.
Cei care au murit în lagăre nu au avut unde să fugă, nu au avut vreo șansă și au fost vânați doar pentru ca un om bolnav cu probleme de dinamică sexuală să se mențină la putere.
Și totuși, Anna rămâne în inima noastră pentru că povestea ei poate fi a oricăruia dintre noi. Oricare ființa umană, la un moment dat, ar putea să fie considerată de către lideri politici mesianici insuficient de perfectă pentru rasa ce ar trebui să stăpânească Grădina Maicii Domnului.
Oricare dintre noi ar putea ajunge să se ascundă în locuința unui prieten și să fie vândut de către un fanatic care ar pune mai presus de o viață umană argintul oferit de către viitoarele trupe de asalt cu icoana conducătorului suprem în suflet. Dacă uităm greșelile majore din istorie le vom repeta.
Și atunci când ajungem să o uităm pe Anna, sacrificiul și efortul ei de a ne lăsa un jurnal în care să ne avertizeze despre pericolul „banalității răului” au fost în van și devenim complici cu cei care au omorât oamrni cu aceeași ușurință cu care își pun lapte în cafea în fiecare dimineață.
Să înveți despre Holocaust înseamnă să refuzi să permiți prin tot ceea ce faci ca alți oameni să sufere așa cum a suferit Anna. Atunci când uităm, cei care au murit pentru ca noi să învățăm o lecție esențială de viață mor din nou. În desenul animat „Coco” cei care trec la cele veșnice nu dispar dacă noi nu îi uităm și ne gândim la ei așa cum ei ar fi dorit să fie prezenți în memoria noastră.
Anna ne-ar fi cântat dacă ar fi avut ocazia „chiar dacă trebuie să spun la revedere, nu mă uita”.
