„Nu poți, prin rugăciune, să nu mai fii gay”

Dacă ești creștin, poți fi gay? Dacă ești gay, mai ești creștin adevărat? Dar poți fi bun creștin, gay onest cu sinele și cetățean egal cu ceilalți?

Victor Ciobotaru are niște răspunsuri. În prezent, este activist LGBT, o față cunoscută în societatea românească, care vorbește deschis despre drepturile minorităților sexuale. În trecut, însă, visa să fie pastor într-o comunitate adventistă. A început să meargă singur la biserică, mai întâi cea Ortodoxă, apoi, de la 14 ani, la Biserica Adventistă de Ziua a Șaptea. Tot pe atunci conștientiza și că e altfel, e gay, ca nimeni altcineva din satul mic în care a crescut, la 40 de kilometri de Iași.

A rămas în sânul bisericii, unde a aflat că e greșit. Să fii homosexual e, fără tăgadă, un păcat. „Nu poți să acuzi pe cineva că identitatea lui, sub aspectul orientării sexuale, este păcat”, spune Victor acum. Atunci însă, i-a trimis o cerere lui Dumnezeu și l-a rugat să-l schimbe. I-a dat 10 ani să îi răspundă, a mers la Liceul Teologic Adventist din București, este licențiat în teologie pastorală, la Institutului Teologic Adventist de la Cernica. Urma să devină pastor, dar a renunțat. Nu poți, prin rugăciune, să nu mai fii gay.

S-a acceptat, s-a redescoperit, a început să iubească. În 2018, în timpul Referendumului de redefinire a familiei, Victor Ciobotaru și-a făcut coming-out-ul. Era modalitatea lui de a adăuga o voce nouă în conflictul care a pus din nou societatea pe două baricade, zicând că: poți fi creștin și gay. Acum, le oferă un spațiu sigur de discuții și înțelegere celor ca el, a pornit un grup de Facebook, Creștini Pro LGBT România, iar în cadrul Asociației Accept organizează grupuri de sprijin pentru cei care s-au aflat în situația lui: oameni de toate culorile religioase, cu o orientare non-heteronormativă.

De ce ai creat pagina de Facebook Creștini Pro LGBT din România – două identități care, la prima vedere, nu ar părea compatibile?

Există impresia asta, pentru că, discursul general pe care îl auzim în spațiul public plasează cele două identități ca fiind unele antagonice, ori nu e deloc așa. Grupul respectiv a apărut într-un moment în care, în spațiul public din România, valul de ură la adresa comunității LGBT era unul în creștere, pe fondul campaniei Coaliției pentru Familie, pentru promovarea așa-numitului Referendum pentru redefinirea familiei. Atunci au fost legitimate tot felul de opinii, care mai de care mai mizere și monumentale prin oribilitățile care s-au spus, de diverși actori publici, de la fețe bisericești, la politicieni. Și mulți își legitimau opiniile făcând referire la fibra creștinească a neamului românesc, mulți dintre ei probabil necitind măcar Biblia, neștiind la ce fac referire. Lucrurile care s-au spus atunci despre comunitatea LGBT, că persoanele gay sunt o amenințare la adresa familiei tradiționale, că vin și ne fură copiii…

Atunci am văzut că există golul acesta al vocilor celor care se consideră creștini, și la fel de legitim pentru ei este să aibă o opinie care nu e una homofobă. Am simțit că trebuie să se creeze un spațiu pentru toți cei care au o anumită identitate religioasă, dar care nu sunt homofobi. M-am gândit la a crea pagina asta de Facebook, Creștini Pro LGBT România, care să funcționeze ca un fel de safe space (nr: spațiu sigur), pentru toți cei care împărtășesc opinii pro-LGBT, pe care, până la urmă, eu le văd în esență profund creștine, care încurajează înțelegerea între oameni care nu propagă ura, care nu fac discriminări pe baza orientării sexuale sau pe baza identității de gen. Nici măcar nu ar trebui să fii creștin pentru asta.

Ți-a fost atacată pagina? Din ce motive?

Cele mai multe atacuri contestă legitimitatea paginii, spunând că nu există creștini pro-LGBT, și sugerează schimbarea titlului, doar cu pro-LGBT. Consider că mesajele pe care le primesc vin de la oameni care au ochelari de cal, care nu văd lumea decât în alb-negru, creștin-homofob, tot ce nu este homofob, nu este creștin, dacă se integrează în tiparul homofob, înseamnă că e creștin adevărat, român autentic șamd. Ori cred că inclusiv în zona asta religioasă, spirituală, nuanțele sunt mult mai diverse. Da, sunt creștini homofobi. Înseamnă că asta este „creștinismul autentic”? Sunt creștini care nu au absolut nici o problemă cu persoanele LGBT, sunt ei mai puțin creștini? 

„Homofob” e chiar termenul folosit în discursul persoanelor de care vorbești? 

Ei spun că homofobia nici măcar nu există, dar nu trebuie să folosești termenul ca să fii homofob. Termenii pe care cei din zona religioasă îi folosesc împotriva persoanelor gay sunt, în principal, unii care au o rezonanță biblică, „sodomiști”.

Care este pericolul cel mai mare reprezentat de comunitatea LGBT, de ce există această îndârjire din partea unor persoane din zona religioasă? Ar fi „păcate” mai importante…

Homosexualitatea, orientarea sexuală a unei persoane nu este un păcat. Nu poți să acuzi pe cineva că identitatea lui, sub aspectul orientării sexuale, este păcat. Dar cred că îndârjirea asta pe care o vedem la unii dintre membrii diverselor denominațiuni din România este rezultatul, în mare parte, în opinia mea, al discursului care este promovat la nivel de Biserică. Discurs promovat în predici, discursul din învățăturile pe care preoții le transmit enoriașilor.

Vorbesc având în minte și experiența-mi proprie. Am trăit într-un mediu din ăsta, am cunoscut realitățile Bisericii Ortodoxe, realitățile Bisericii Adventiste la care m-am convertit și am trăit în cea mai mare parte, într-un mediu care era unul anti-gay. Periodic erau predici care vizau homosexualitatea, care includeau persoanele LGBT între cele care vor declanșa sfârșitul lumii. Ori eu am internalizat toate învățăturile respective, și asta mi-a afectat și imaginea de sine și momentul în care am decis să mă accept ca persoană gay. Dacă nu aș fi luat decizia care practic mi-a schimbat viața, aceea de a mă accepta ca persoană gay, care a fost cea mai importantă decizie a vieții mele de la finalul Facultății de Teologie, eu astăzi, probabil, aș fi fost una dintre persoanele violent homofobe, chiar dacă aș fi știut că sunt gay.

Cum te-ai desprins de învățăturile astea și ai făcut virajul spre acceptarea de sine?

Eu am fost o persoană spirituală de când eram foarte mic, nu erau credincioși ai mei, am început să merg de unul singur la biserică, mai întâi la Biserica Ortodoxă, mai apoi la cea Adventistă. Odată cu conștientizarea aplecării mele spre spiritualitate, pe măsură ce creșteam, deveneam conștient și de orientarea mea sexuală. Și am devenit conștient de orientarea mea sexuală înconjurat de toate aceste învățături profund homofobe. Nu am înțeles multă vreme de ce Dumnezeu, care nu ne vrea homosexuali, pentru că așa ni se spunea la biserică, că toți suntem heterosexuali și nu ne vrea homosexuali, dar dacă ești gay atunci te trimite în iad, ăsta ți-e finalul, de ce tocmai eu (n.r. eram gay). Pentru că nu mai întâlnisem, eram dintr-un sat uitat de lume, din Moșna, la vreo 40 de kilometri de Iași, eram prin anii 2000, nu mai întâlnisem persoane gay. Abia pe urmă, târziu, am văzut la televizor persoane gay care vorbeau despre sine ca persoană gay.

Ceea ce auzisem spunându-se despre homosexualitate, că ești greșit, că trebuie să te schimbi ca să devii asemenea ca toți ceilalți, conform planului lui Dumnezeu, am internalizat și am crezut că, dacă o sa fiu suficient de credincios, dacă o să mă rog, Dumnezeu o să mă transforme în heterosexual. Ba i-am dat și o mână de ajutor, am intrat în tot felul de relații (n.r. cu femei), cu bune intenții, încercând să devin heterosexual.

„Can you pray away the gay?” (poți, prin rugăciune, să nu mai fii gay?)

Mi-am dat seama că, dacă eu intru ascunzând aspectul ăsta esențial despre mine oamenilor din jur, voi ajunge fie să duc o viață dublă, fie o viață complet ipocrită și toate valorile alea pe care eu le apreciam și le-am găsit în biserică, cum ar fi să fii autentic față de tine însuți, față de Dumnezeu, față de semeni, să îi înveți pe oameni să fie onești în relație unii cu ceilalți, toate valorile astea pe care eu le-am pus pe un piedestal se dărâmau. Pentru că eu aș fi intrat în pastorație ascunzând oamenilor un adevăr esențial despre mine.

Știa cineva, în perioada aia, despre orientarea ta sexuală?

Nu, nu a știu absolut nimeni despre asta. Orientarea mea sexuală, pe tot parcursul liceului, care a fost tot un liceu teologic adventist, aici în București, a fost cel mai bine păstrat secret al meu. Eram conștient că, date fiind toate pozițiile alea, toate predicile virulente anti-gay, odată ce s-ar afla despre mine lucrul ăsta, șansele mele de a fi pastor într-o biserică ar dispărea. Nu a fost o decizie deloc ușoară (nr. să renunț la preoție), ci foarte dificilă, pentru că eu am făcut eforturi imense ca să fac acele studii de teologie. Facultatea de Teologie e o facultate privată, eu munceam în fiecare vară ca să-mi plătesc taxele, care nu erau unele mici, luând în considerare posibilitățile mele și ale familiei mele. Mai existau și întrebările din partea oamenilor care nu înțelegeau de ce am renunțat la teologie, pentru că nu le puteam spune adevăratul motiv, știți sunt gay.

Care a fost parcursul de la momentul în care te-ai acceptat tu pe sine, ai renunțat la pastorat, până când ți-ai dat seama că nu există neapărat un conflict între cele două identități, cea religioasă și cea sexuală?

Înainte de a lua decizia de a renunța a fost o perioadă cruntă, am avut cea mai neagră depresie. Odată cu decizia a venit și eliberarea, chiar dacă nu aveam perspective, era totul mai ușor, mă acceptasem, eram liber. După asta, primul pas a fost să încep să cunosc alte persoane gay. Până atunci, imaginea pe care o aveam despre persoanele gay și inclusiv despre mine era una deformată, mult modelată de ceea ce auzisem eu la predicile din biserică. Persoanele gay erau strict reduse la aspectul atracției sexuale și atât. Eu nu puteam să mă imaginez, la momentul respectiv, ca fiind o ființă capabilă să se îndrăgostească de un alt bărbat, să trăiască, să își întemeieze o familie cu alt bărbat. Astea erau limitele pe care le aveam, pentru că așa eram setat.

Aveam să descopăr că persoanele LGBT sunt persoane extraordinare a căror viață nu se învârte strict în zona cu cine mă culc sau cu cine fac sex. Sunt persoane care au aceleași nevoi, de afecțiune, de atracție, de a iubi. Și, dincolo de asta, sunt implicate în toate acțiunile ca ceilalți oameni. De asta, când l-am întâlnit pe partenerul meu și aveam să mă îndrăgostesc, a fost total neplanificat. S-a întâmplat în 2015. Aia a fost ca o nouă redescoperire de sine, ca o mare revelație pentru mine, când am început să-mi dau seama că m-am îndrăgostit și că iubesc un bărbat. De atunci am început să vorbesc deschis despre mine, mai întâi prietenilor apropiați, apoi la locul de muncă, treptat am început să-mi fac coming-out-ul față de familie, iar în 2018, în perioada Referendumului pentru familie mi-am făcut coming-out-ul public.

Cum a fost primită această mărturisire a ta?

Au fost diverse mesaje. Unele care mă înfierau, care mă diabolizau, de la oameni complet necunoscuți și de la foști colegi de la Facultatea de Teologie. Am primit inclusiv amenințări cu bătaia, să-mi vină mintea la cap, de la oameni cu valori creștine. Ceea ce mi-a adus satisfacție au fost mesajele de susținere de la oameni din biserica care, în momentul în care a aflat de poziția mea, a luat decizia de a mă exclude oficial, spunând că nu pot fi membru și homosexual, o poziție evident anti-gay.

Dincolo de asta, cel mai emoționant a fost faptul că mi-au scris tineri din comunitatea LGBT care trăiesc în mediile astea religioase și care nu-și auziseră povestea spusă de cineva, nimeni nu vorbea de experiențele lor. Și care spuneau, știi, sunt gay, trăiesc în biserica asta, nu știu ce să fac. Sau, uite, eu m-am regăsit în povestea ta. Sau părinți care îmi spuneau, știi, copilul meu este gay, nu pot să vorbesc cu nimeni de la biserică, mi-ar plăcea să vorbim sau să te pun în contact cu copilul meu. De la femei gay care plecaseră din România, în negare, care intraseră în relații heterosexuale în care nu se regăseau și care s-au acceptat în momentul în care s-au îndrăgostit și care au reușit să-și împace atât identitatea lor religioasă, cât și orientarea sexuală, tineri din comunitatea LGBT care mi-au scris să îmi ceară sfatul ce ar trebui să facă.

Cum ai reușit tu să îți împaci orientarea sexuală cu credința?

La momentul din 2011, la final de facultate, în care am luat decizia de a mă accepta, pentru că e mai important să fiu eu însumi, în care nu mă înțelegeam pe deplin ca persoană gay, ci mă acceptasem doar sub aspectul ăsta al orientării, atracției sexuale și atât, am avut nevoie să rup orice legătură cu zona religioasă, cu trecutul ăla care îmi făcuse atât de mult rău, care mi-a răpit atât de multe posibile experiențe, trăiri, care m-a făcut să am o relație cu mine însumi foarte complicată, de negare, de ură, de neînțelegere.

Pe măsură ce eu m-am descoperit pe mine însumi, mi-am dat seama că sunt creat la fel ca toți ceilalți și am avut bucuria să întâlnesc persoane LGBT, atât din România, cât și din Europa, Africa, America, care își asumau o identitate ca aparținând din comunitatea LGBT, dar fiind în același timp și LGBT persons of faith (persoane LGBT credincioase). Erau persoane LGBT creștine, care mergeau la biserică, care făceau parte din grupuri care le acceptau, care reușiseră să își integreze spiritualitatea, religia ca fiind parte din identitatea lor curentă. Nu trebuiau să facă o separație între cele două, vorbeau despre persoana lor într-un mod foarte complex, și despre orientarea sexuală, și despre identitatea de gen, și despre spiritualitatea lor.

Am rezonat foarte mult cu aceste persoane și mi-am dat seama că, de fapt, ruperea legăturii cu zona credinței e un act la fel de forțat și de nedrept pe cât a fost înainte să îmi neg orientarea sexuală. Mi-am dat seama că ambele sunt parte din cine sunt eu și negarea oricărui aspect din identitatea mea e o mare nedreptate pe care o fac ființei mele.

După coming-out-ul tău, ai fost exclus din biserica adventistă. Practic, ce a însemnat asta pentru tine, cum s-a produs această excludere?

Eu mi-am făcut coming-out-ul public, am vorbit despre mine și Florin (nr: partenerul de viață), am apărut în niște articole. În Biserica Adventistă există un registru al membrilor în comunitatea locală, iar eu figuram în catastifele Institutului Teologic Adventist de la Cernica (Universitatea Adventus, în prezent), pe care îl lăsasem în urmă în 2011. Mi-a scris noul pastor, m-a invitat la o întâlnire de comitet. Eu mă așteptam la o reacție, nu a fost o surpriză, însă am vrut să aud de la ei, cu subiect și predicat, motivul pentru care sunt chemat la acea întâlnire.

Era chiar în perioada cu referendumul, eram emoțional, apăsat de alte chestiuni atunci și nu am mers la întâlnirea respectivă, cu toate că ar fi meritat. Ce am putut să fac a fost să trimit o scrisoare deschisă către comitetul bisericii, chiar în ziua în care ei trebuiau să ia voturi pentru excludere. Era o scrisoare de conștientizare a nedreptății pe care o fac, nu doar față de mine, dar față de tinerii din biserică care asistă la astfel de puneri la colț, de excluderi pe baza orientării sexuale.

Cunoști personal oameni din biserică care sunt gay?

Sigur, aveam în minte inclusiv persoane pe care le cunoșteam când am scris scrisoarea. Atunci când eram eu la liceu, la nivel de Europa s-a făcut un studiu, un chestionar anonim în care erau și întrebări legate de orientarea sexuală. Știam pe atunci că sunt gay, dar eram atât de paranoic, îmi era teamă că dacă voi completa că, da, sunt gay, cineva o să dea de urma chestionarului.

Îmi era teamă de orice ar fi putut să ducă la o aflare a faptului că eu sunt gay. Pentru că nu puteam nici să completez cu „nu”, pentru că nu puteam să completez că eu sunt heterosexual, am ales opțiunea cu „nu știu/nu sunt sigur”. Am luat calea de mijloc, îmi liniștea și conștiința că am fost onest într-o oarecare măsură, dar în cazul în care cineva ar fi zis, de ce ai completat așa, aș fi zis că din greșeală. Era planul meu. Rezultatul studiului respectiv arăta că un anumit procent, undeva la 6% din tinerii din Biserica Adventistă, se identifică ca fiind persoane non-heterosexuale. Și eram și eu între ăia.

Odată cu scrisoarea ai trimis și o invitație la dialog.

Cum ar trebui să arate o astfel de dezbatere ca ea să fie, într-adevăr, constructivă? 

Ar trebui să fie una care să pornească de la premiza umanității tuturor oamenilor. Pentru că, dacă eu, ca persoană LGBT merg într-o astfel de dezbatere, în care mi s-a pus din start eticheta de – și o să folosesc expresia pe care am auzit-o la unul din profesorii mei de la Teologie și care a fost foarte dureroasă atunci, – eticheta de „bestie care ucide cu pasiune pe alții ca el”, asta era imaginea despre persoanele gay, pe care o transmiteau unei întregi generații de viitori pastori, eu nu pot spune că discuția respectivă va fi una constructivă.

La o astfel de dezbatere sau confruntare, care sunt principalele argumente pe care le aduc susținătorii și reprezentanții din cadrul bisericii? Cum le-ai răspunde?

Poate cel mai cunoscut dintre ele este cel al Sodomei și Gomorei. Nici nu trebuie să fii o persoană religioasă, să ai treabă cu biserica, ca să știi despre ce e vorba. Când auzi de Sodoma și Gomora știi că e ceva legat de LGBT. Ei bine, istoria respectivă e una în mod eronat, tendențios interpretată ca fiind despre persoanele gay. Nu există absolut niciun indiciu în Biblie, în privința interpretării respectivului pasaj ca fiind despre homosexualitate.

Un alt argument adus împotriva căsătoriei și drepturilor persoanelor gay de a fi o familie, e faptul că Dumnezeu a creat un bărbat și o femeie și atunci Dumnezeu a creat doar pe Adam și pe Eva. Dacă Dumnezeu ar fi vrut să ofere drepturi egale sau ar fi creat homosexualii, familia gay, ar fi creat doi Adam sau două Eve. Astea sunt deja puerile argumentele, dar sunt întâlnite.

Ce strategie adopți când te întâlnești și discuți cu oameni care au deja o părere fundamentată, care nu doresc să pornească neapărat un dialog? Îți e teamă vreodată?

Nu am strategii de a începe dialoguri cu persoane fundamentaliste sau extremiste. Da, ele au devenit mult mai vocale, mai vizibile în ultima vreme. În online nu îmi e teamă. Dar în perioada referendumului au fost momente foarte tensionate când mi-a fost teamă inclusiv că o să merg pe stradă și o să mă trezesc atacat de cineva. Când am primit amenințări destul de explicite că o să fiu bătut.

Eu în momentul în care am invitat biserica la dialog aveam în minte să transmit mesajul că există și oamenii aceștia în biserică și nu îi puteți ignora. Da, sigur că îi puteți ignora, da ei tot există. Ideea e să-ți spui punctul de vedere, nu neapărat să schimbi, că schimbările nu se produc peste noapte.

Din perspectiva ta, care e atitudinea dominantă din partea minorităților sexuale față de biserică, în general?

Dinspre comunitatea LGBT ce se vede, mai degrabă, este reacția de auto-apărare. Când ești într-una atacat, când se aruncă cu fumigene, cu icoane, cu apă sfințită, am înlocuit pietrele cu apă sfințită, că dacă s-ar putea… E o amenințare, e un atac, e tot un abuz care trebuie tratat ca atare.

Crezi că dacă mai multe persoane ar îndrăzni să-și facă coming-out-ul și să vorbească despre orientarea lor, ar forța Biserica să-și regândească poziția?

Nu se poate vorbi de forțare, cât despre a contribui la o schimbare. Fiecare asumare publică, fiecare luare de poziție, fie de-o parte sau de alta, influențează o schimbare. Cred că o asumare din partea cât mai multor oameni și o deschidere spre dialog ar împinge biserica să participe măcar la dialog.

E foarte complicat să-ți faci coming-out-ul când vii dintr-un asemenea mediu, în care ai fost demonizat tot timpul. Dar, dincolo de așteptările astea din partea LGBT de a-și face coming-out-ul ca să contribuie la o schimbare, ceea ce mai poate influența este și poziția persoanelor heterosexuale, a membrilor bisericii heterosexuali care nu consideră că homofobia e o valoare creștină și să ia poziție ca atare, să aducă în discuție.

Tu organizezi un grup de sprijin pentru creștini în spațiul Accept. Cine vine la ele, în ce mod se sprijină oamenii care vin acolo?

Practic e o întâlnire cu un serviciu religios incluziv, spiritual mai degrabă, cu diverse simboluri creștine. Am avut, la un moment dat, și participanți musulmani. Nu e nimeni exclus, e loc pentru toată lumea, însă pentru că majoritatea celor care iau parte sunt creștini, predominante sunt simbolurile creștine. Se citește biblia în cheie queer, pasaje ale bibliei interpretate din prisma teologiei queer. Are loc un fel de împărtășanie, tot simbolică, ne rugăm împreună, uneori se cântă.

Cât de realist e să te aștepți la un astfel de accept din partea bisericii, la o astfel de schimbare?

Nu știu în cât timp s-ar putea produce o astfel de schimbare, în România, să vedem biserici care să accepte. Cu siguranță e posibil, societatea a evoluat și evoluează în continuare și a evoluat și comunitatea LGBT.

Eu am terminat Masterul Politici, Gen și Minorități, de la SNSPA, cu câțiva ani în urmă, și lucrarea mea de cercetare a fost despre identitățile spirituale și religioase din comunitatea LGBT din România.

Am făcut interviuri cu persoane din comunitate. Aveam să descopăr, cu o mare surpriză și plăcere în același timp, că persoanele din comunitate pur și simplu au găsit propriile lor modalități, fără să facă parte dintr-un grup organizat, fără să aibă parte de sprijin, au găsit propriul drum în a-și reconcilia orientarea sexuală și identitatea de gen cu convingerile spirituale. Au trecut singure printr-un proces de reinterpretare a discursului predominant pe care îl auzeau în jur, au pus singure sub semnul întrebării acele versete care le condamnă identitatea, au trecut prin propriul filtru tot ceea ce auzeau ca fiind în conflict cu privire la propria persoană și, în final, au ajuns la situația asta în care au devenit împăcați cu ei înșiși, își trăiesc spiritualitatea, orientarea sexuală, sunt implicați în relații, iubesc etc.

Procesul ăsta există și e organic, se întâmplă la nivelul comunității.