S-a întâmplat să mă uit într-una din sâmbetele recente la meciul de fotbal Bayern Munchen – Leipzig din Bundesliga. Prin minutul şaptezeci, a intrat Thomas Muller. Văzându-l acum la sfârşit de carieră, am început să mă gândesc cât de fain trebuie să fi fost să fii Thomas Muller în viaţă.
De loc din Bavaria, a jucat o viaţă întreagă printre bavarezii săi, la Bayern. Nu a trebuit să plece nicăieri, nici la Real, nici la Manchester City. Nu a fost nevoit să meargă altundeva pentru performanţe stelare: a câştigat două Ligi ale campionilor şi un campionat mondial cu ai săi.
Nici nu a simţit nevoia să plece pentru bani. I-a avut din plin exact acolo unde s-a născut. Pe scurt – a avut bafta ca locul său natal să-i ofere din plin oportunităţile prin care să-şi împlinească înzecit talentul şi munca. Totul, printre ai lui.
Indiferent cum şi cât raţionalizam, există destulă tragedie când trebuie să alegi între locul pe Pământ unde te-a pus viaţa şi un alt loc, unde crezi că-ţi poţi împlini visele. Thomas Muller nu a avut de făcut o asemenea alegere şi de aceea cred că este un băftos.
Însă eu şi atâţia alţii ca mine am trebuit să încercăm să rezolvăm această ghicitoare. Şi am ales să încercăm să ne realizăm menirea în viaţa printre alţii.
Din orice unghi am privi şi oricât optimism turnăm peste situaţie, cu toate experienţele de viaţă noi trăite şi toate culturile nemaiauzite cu care am intrat în contact, există totuşi o doză de eşec când decizi să-ţi iei lumea-n cap pentru că nu mai poţi s-o scoţi la capăt printre ai tăi. Este un eşec al individului şi un eşec al colectivului.
Unul din numerele din ianuarie ale The New York Times Book Review a făcut recenzia cărţii “În Praise of Failure: Four Lessons în Humility” a domnului Costică Bradatan. Este filosof și profesor la Texas Tech în Lubbock, acolo unde şi-a luat doctoratul în Istoria artei şi colaboratoarea mea, Niloofar.
Aşa că, instinctiv, mă întreb dacă Niloofar îl cunoaşte. Am văzut că profesorul Bradatan a mai publicat o carte, “Dying for Ideas: The Dangerous Lives of the Philosophers”, şi nu pot să nu-mi spun că dansul scrie exact despre ce cred că trebuie să scrie cineva care vine din România: respectiv despre eşec şi încăpăţânarea de a muri pentru un crez, o idee, atunci când vezi că eşecul te pândeşte.
Cele două teme mi se par esenţa lumii noastre: eşecul cu care suntem predestinaţi când ne naştem şi soluţia prin care ne zbatem încăpăţânaţi să-l neutralizăm. Că atunci când încă mai dăm din picioare, deşi avem ambii umeri ţintuiţi la pământ.
Eşecul continuu este ceea ce societatea românească încearcă să proceseze mental prin mijloace tot mai convolute şi mai cotidiene: miştocăreala naivă la orice este nou sau neobişnuit, ţipetele „patriotice” ale politicienilor de la Bruxelles, aruncarea vinei în spatele austriecilor pentru proiectele eşuate, plagiatele găsite şi negăsite, „analizele” aiuristice de la România TV, Realitatea şi celelalte, PSD, PNL, AUR, UDMR şi restul politicului, secvenţa de cârmaci de la Ceauşescu până la Iohannis, şi nu în ultimul rând comunul „Las’ că ştim noi, nu ne învaţă tu pe noi”.
Profesorul Bradatan menţionează în carte o altă expresie ca mostra a eşecului predestinat şi cimentat în psihologia colectivă: „Aşa a fost să fie”.
Eşecul este substratul invariant de sute şi sute de ani pe care-l găsim până şi în folclor: în proiectul ingineresc al meşterului Manole, căruia îi cadea-n cap biserica în fiecare noapte… până a găsit pe cineva să moară pentru ideea lui.
Culmea laşităţii masculine, zicem în ziua de astăzi, n’est ce pas? Măcar să fi murit el pentru ideea sa. Dar ce vină a avut săraca Ana? Pot specula că Gigel-ul de astăzi nu este altcineva decât urmaşul în linie dreaptă a lui Manole, absolvenţi ai aceleiaşi şcoli de meserii pentru inşi cu două mâini stângi.
Şi asta mă aduce la a doua temă din scrierile profesorului Bradatan: ideea că în contextul eşecului generalizat şi permanent, tot ce – mai – poţi face este doar să mori pentru ideea în care crezi şi care te defineşte.
Bine spus, professore Bradatan. Ţi-am cumpărat cartea şi o voi cumpăra şi pe prima, şi nu doar atât, dar am să le şi citesc din scoarţă-n scoarţă.
Artiştii, gânditorii şi intelectualii de astăzi se ocupă din păcate de o herghelie de cai verzi pe pereţi, dar mai ales despre cum să-i imite pe alţii din afară. Asta-i face să fie extrem de comuni şi neinteresanţi în contextul universal, când tot ce avem este eşecul nostru şi încăpăţânarea unora din noi de a muri pentru o idee.
Cele două sunt invariantul nostru de-alungul generaţiilor, a fost soluţia supravieţuirii. „Capul plecat, sabia nu-l taie” şi „ramură ce se îndoaie, nu se rupe”. Unii îi zic reziliență – deşi ce altceva poţi face în afară de a te scula în fiecare dimineaţă din pat şi să încerci să supravieţuieşti zilei cu cât mai puţină suferinţa şi nervi?
Desigur, avem eşecul individual şi colectiv cu veşnicele remedieri: băutura, nevrozele tăcute, certurile, uitarea, neimplicarea, ignorarea, dezamăgirile şi visurile neîmplinite, mai nou emigrarea, şi desigur soluţia la eşec când ştii că nu îl vei depăşii, respectiv să mori pentru ideal.
Nu sunt specialist în istoria lor, dar am impresia că eşecul este şi tema altora, de exemplu a maghiarilor sau a polonezilor. În opinia mea, maghiarii încă încearcă să proceseze dezastrul lor la Mohacs şi cinci sute de ani nu le-au fost suficienţi.
Iar polonezii, dispariţia statului lor în urma partiţiilor.
Ambele au fost super-puteri şi super-culturi europene, care au fost doborâte însă de otomani şi de occidentali şi de ruşi, în cazul polonezilor.
Eşecul, mai precis – evitarea miraculoasă a lui împotriva tuturor obstacolelor şi a prezicerilor, este baza super-eroilor americani.
Însă lucrurile sunt aici mai nuanţate în opinia mea: într-adevăr Batman & Co. au apărut ca un strigăt al opiniei publice împotriva criminalităţii rampante în marile oraşe, de exemplu New York City. Au fost una din supape, imaginaţia artiştilor despre miracolul instantaneu pe care un astfel de super-erou l-ar face.
Ulterior, administraţia şi poliţia – reală – a oraşelor, inclusiv în New York City, au curăţat criminalitatea. Nu a mai fost nevoie de super-eroi. Eşecul iniţial este doar pretextul care declanşează forţa individuală şi colectivă capabilă să elimine orice pericol şi greutate.
De aceea, eu văd eşecul românesc un pic altfel decât pe cel american – îl văd ca pe o trăsătură colectivă aşa de înrădăcinată încât nici nu mai ştim că există, este pur şi simplu parte din noi şi din cotidian.
Este ceea ce a creat perspectiva fatalistă asupra vieţii, nevoia de a-ţi construi întotdeauna soluţia pornind de la faptul că lucrurile vor lua turnură rea, vorba „să sufli şi-n iaurt” [şi care aici provoacă întotdeauna un hohot de râs, încât am ajuns s-o spun ca pe o glumă, nu un adevăr], şi nu în ultimul rând înţelepciunea cotidiană „mă sacrific pentru copiii mei că lor să le fie mai bine”.
Obsesia optimistă că măcar copiii o vor duce mai bine.
Categoric, eşecul nu este o temă pe care cineva s-o rezolve într-o carte, însă îmi place că profesorul Bradatan se uită în direcţia care trebuie. Studiul eşecului este o temă excelentă, deşi fugim de el ca dracu’ de tămâie.
Autorul afirmă că eşecul este necesar pentru a ne menţine umili, modeşti. Într-adevăr, succesul poate fi văzut ca primul pas al drumului spre eşec. Însă modestia este nu doar ceea ce ne ţine ancoraţi în realitatea înconjurătoare, vaccinul împotriva turnului de fildeş, dar şi şansa de a nu absolutiza punctul nostru de vedere, şi de a avea în ultimă instanţă oportunitatea de a ne dezvolta.
Este o idee cu care am rezonat întotdeauna, poate şi pentru că am crescut într-o familie modestă din Ardeal, pentru care „lauda de sine nu miroase-a bine”. To beat your own drum, aşa de la modă în zilele noastre mai ales de când cu social media şi restul, a fost ceva pur şi simplu de neimaginat în lumea din care vin.
Singurul reproş pe care-l am la adresa cărţii este că sunt momente când îşi pierde focus-ul, adică discuţia eşecului, deviind spre anecdote şi întâmplări drăguţe dar distractive.
Cu mulţi ani în urmă, pe vremea când încă făceam parte din Asociaţia Ad-Astra, cineva de-acolo m-a întrebat dacă pot sugera o temă de cercetare academică, în care cei din ţara ar avea un avantaj faţă de cei din afară.
Am zis imediat: studiul ştiinţific al corupţiei, poate şi pentru că în acea vreme eram preocupat de teoria jocului şi de felul în care corupţia poate fi încurajată sau oprită de anumite decizii.
Nu cred că cineva m-a luat în serios, deşi cred că studiul corupţiei rămâne o temă foarte actuală, la care adaug acum şi tema studiului eşecului şi a oportunităţilor pe care el le poate aduce individului şi colectivităţii.
În fine, deşi nelegat de ce încerc să scriu acum, mi se pare interesant că domnul profesor se defineşte exact cum mă definesc şi eu: „Romanian-born American …”, adică nu Romanian-American, American-Romanian sau alte combinaţii de provenienţe etnice.
Aş fi curios de ce? Să fie oare speranţa noastră de a încerca să ne separă de eşec? Bătrânii însă ne-au transmis că nu scăpăm vreodata de ceea ce ne este frică, aşa că „It is what it is”, vorba prin care raţionalizam eşecul în America.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
