E 8 dimineața și copilul trebuie să asiste online la ora de economie. Are laptopul așezat strategic la căpătâi, lângă pernă. Alarma sună, copilul deschide laptopul, se loghează pe aplicația Zoom, închide camera video, pune ora pe mut și se culcă la loc. Doarme liniștit până la ora următoare, când trebuie să și mănânce ceva, deci procedează la fel și cu ora de matematică, în timp ce-și prepară singur micul dejun. La ora de limba și literatura română termină de văzut filmul de seara trecută și poartă un dialog, tot online, cu prietena. Totul se termină după amiază, când se simte deja obosit de atâta dute-vino între nevoile fizice și mediul virtual. Se numește “școala online” și s-a inventat în pandemie, ca o alternativă sigură pentru educație.
În ultimul an, copiii din România au fost obligați să se adapteze la acest mod de a învăța, deși toată lumea, de la părinți la profesori, știe că perioada aceasta va lăsa urme profunde pe întregul lor viitor. Pierderea contactului sănătos cu școala, disoluția vieții sociale și cantitatea de materie pe care o pot evita mai ușor, toți acești factori își vor pune, cu siguranță, pecetea, asupra viitorului acestor copii ai pandemiei.
Mai mult, perioada este dificilă și pentru cadrele didactice, care s-au adaptat, poate mai greu decât elevii, la solicitările și provocările online-ului. Unii dintre ei au învățat abia acum să utilizeze Internetul, iar alții încă se luptă cu ei înșiși pentru a rămâne cadre didactice într-o lume cu totul și cu totul diferită ce aceea pe care ei o cunoșteau…
“Problema noastră când suntem în online este că suntem în concurență cu tot ce le oferă lor online-ul”
Lidia Mîrzac este profesor de limba și literatura română la Colegiul Silvic “Bucovina” din Câmpulung Moldovenesc. Catedra îi este a doua natură, predă din anul 1988, iar în acești ani a contribuit la formarea destinelor a mii de copii, care și acum își aduc aminte de profesoara lor de română, care i-a învățat să fie buni în tot ceea ce fac, creativi în tot ceea ce visează și riguroși în tot ceea ce-și propun.
Pandemia a speriat-o pe profesoara de limba și literatura română, nu pentru că era vorba despre un virus foarte agresiv, ci pentru că a fost nevoită să învețe repede condițiile predării online.
Lidia Mîrzac a învățat să folosească aplicația Zoom de la elevii ei de clasa a 12-a, iar ulterior ea și-a perfecționat, învățând în fiecare zi, o tactică proprie de a face orele online mai atrăgătoare pentru elevii ei decât orice fel de alt conținut pe care ei l-ar fi putut găsi pe Internet, determinându-i să trișeze și să nu mai fie atenți la ore.
“În martie am intrat în perioada aceasta de învățământ online, perioadă care m-a speriat inițial, cred că cel mai rău a fost atunci, când s-a spus că nu e obligatorie prezența elevilor. Că intră cine vrea, cine poate, nu le punem note, absențe și ei au luat școala online ca pe o chestiune facultativă și asta ne-a dăunat foarte mult în prima parte a pandemiei. Deci perioada aceea a fost doar una în care copilul a ținut legătura permanent cu noi, nu atât bazat pe programa școlară, pentru că noi a trebuit să reluăm toată partea aceea de materie.
Pe mine, inițial m-a speriat foarte tare situația. Eu sunt născută în 1963, am pus prima oară mâna pe calculator la 40 de ani, am învățat singură, pentru că, atunci când am făcut eu școala nu se făcea informatică și am învățat singură. Inițial, m-am speriat, apoi mi-am spus că trebuie să fac și a fost o perioadă destul de interesantă, pentru că m-am apucat să învăț, ca atunci când eram în primii ani de învățământ.
Prima mea lecție pe Zoom a fost cu elevele de la clasa a 12-a G în pandemie, așa am învățat eu să lucrez pe Zoom și am învățat ușor, ușor. Dar, pentru mine, lecția în online însemna să intru pe Zoom și să predau ca și cum aș fi fost în clasă. Ulterior, am descoperit facilitățile internetului. E clar că elevii nu au avut în timpul școlii online și nu au nici acum aceeași implicare. Problema noastră când suntem în online este că suntem în concurență cu tot ce le oferă lor online-ul. Ora mea în online trebuie să fie atât de interesantă și să îl aducă acolo, încât el să nu se uite, în timp ce îl văd eu, la filmul pe care nu terminase să-l vadă înainte de a începe ora. Pentru că ei și la școală sunt mereu cu telefoanele în mână și trebuie să le captezi atenția.
Eu sunt profesor mai de modă veche, în sensul că există reguli. Am citit împreună cu ei legile, că ei am obiceiul ăsta, și am constatat că nu șcria nicăieri că este interzis ca profesorul să-i ceară copilului să dea drumul la cameră și, până la urmă, le-am dat de făcut un text argumentative în care să justifice dacă trebuie să dăm drumul la cameră sau nu, iar ei singuri au ajuns la concluzia că e mai bine așa. Și copii sunt ca țara, și profesorii sunt ca țara, unii vor, alții nu vor, unii se implică, alții nu se implică. ”, ne-a mărturisit profesoara Lidia Mîrzac.
“Anul acesta este pierdut emoțional”
Trecând peste dificultățile efective ale predării online, trebuie spus că elevii din clasele terminale, care au avut ghinionul să prindă pandemia de coronavirus nu vor avea unele experiențe esențiale din socializarea școlară. Și aici vorbim despre baluri, banchete sau simpla socializare și învățare împreună. În plus, mediul online știrbește creativitatea și diminuează afectele.
“Cred că anul acesta este pierdut emoțional. Copiii simt nevoia să relaționeze. Eu am clasa a 12-a, iar fetele îmi spuneau: “Doamna dirigintă, dar noi nu o să facem banchet! Când voiam să relaționăm mai bine…” Deci este un an pierdut din punct de vedere emoțional, mai ales pentru clasele terminale, pierd niște experiențe. Și probabil că și din punctul de vedere al materiei, unii au pierdut. Cred că nici pentru sănătate nu a fost cel mai bun lucru, nu e nici pentru noi ușor, eu pentru șase ore lucrez toată ziua. Nu este cea mai fericită situație. Eu stau 12 ore în fiecare zi și lucrez pentru școală. Dar copiii au nevoie de școală și sperăm să nu mai țină foarte mult și să ne vedem la școală curând în condiții absolut normale. Pentru că așa cum au fost înainte de a intra total în online a fost anormal…
Îmi lipsesc proiectele pe care le făceam cu elevii, în care îi antrenam și în care puteau să uite de rigorile programei, de bacalaureat și să devină creativi, să-și dezvolte spiritul critic, să-și folosească stilul propriu de învățare și să se bucure. Școala în online le-a luat bucuria de a lucra împreună, de a negocia soluții, de a se aduna pentru un proiect, la unul acasă și de a pune la punct detaliile proiectelor. Îmi lipsesc proiectele și emoția lor. Îmi lipsesc ghidușiile și faptul că nu îi mai avem mereu sub ochi pentru a le spune „yesss, ai fost genial” sau ” iasta nu se poate , maijestate”. Cred că prin învățământul online am pierdut mult din ceea ce numim educație, nu instrucție, pentru că nu mai avem timp. Orele se scurg mult mai repede ți nu avem timp.”, ne-a mai spus Lidia Mîrzac.
“Sunt câteva măsuri care mi se par nefericite, și una dintre ele e cea de închidere a școlilor”
Cu ani în urmă, Oana Ursache era profesor de literatură comparată la Universitatea din Suceava. Apoi a decis să dea un concurs pentru a ocupa un post de lector de limba română la Universitatea din Alicante, Spania. Astăzi, ea este profesor de limba română la Universitatea din Granada și a simțit, la rândul ei, dificultatea învățământului online, dar nu în aceeași măsură cu alți profesori din România. Oana povestește că în Spania, copiii primesc tablete din ciclul primar și sunt obișnuiți să folosească device-urile și tehnologia modernă în procesul de învățare. Dar perioada pandemiei este una presantă și pentru cadrele didactice din mediul universitare.
Trebuie precizat, însă, faptul că în Spania școlile au rămas deschise, cu prezențe redusă în sală, cu distanțare, cu mască și cu gel de mâini pe fiecare bancă, cu măsuri riguroase de igienă și cu geamul deschis pe tot parcursul orelor. E drept că și sudul Spaniei în perioada asta nu e tocmai geros, dar chiar și așa copiilor le este frig.
“Mai este și incomoditatea de a vorbi din spatele măștii, inhalând practic propriul aer expirat, ceea ce pe mine una m-a golit de puteri după două cursuri unul după altul. La universitate se practică și formula profesorului care dă orele din aulă, fără mască, cu microfon, la un număr redus de studenți prezenți (30%) astfel putând recrea atmosfera academică. Ceilalți studenți urmăresc de acasă cursul și pot participa cu video dacă au de adresat întrebări. Aceste 3 grupuri de studenți se rotesc între ele.”, arată Oana Ursache.
Oana Ursache spune că pandemie a surprins-o “cum i-or fi surprins pe europeni izbucnirea Primului Război Mondial. Sau poate chiar mai mult, ținând cont de faptul că acest tip de situație am fi putut-o întâlni în scenariile proaste de Hollywood, care promovau temele distopice ale apocalipsei.”
În același timp, ea mărturisește că la Universitatea din Granada se fac pregătiri pentru digitalizarea unor cursuri cu mult înainte de pandemie, așa că trecerea la școala online nu a fost la fel de abruptă ca pentru cadrele didactice din România.
“În 4 ani profesorii de aici au digitalizat 20% din componența unui curs, un doar în ceea ce privește predarea, ci și în ceea ce privește evaluarea. Am învățat acum 3 ani să mergem cu bicicleta digitală, și noi și studenții noștri. Copiii de aici primesc tablete în ciclul primar și sunt deja obișnuiți să folosească mediul online în relație cu procesele de învățare predare. Sigur că nu aveam conturi de Zoom, nu știam să folosim toate platformele. Doar că am suferit mai mult frustrarea de a face acest tip de învățământ nu ca alegere personală, ci ca formă de supraviețuire.”, susține Oana Ursache.
Despre România, de care a rămas extrem de apropiată, însă, crede că lucrurile stau mult mai rău.
“Din punctul meu de vedere, în România vorbim despre 30 de ani de generații pierdute din punct de vedere educațional. În rezumat, școala nu îi pregătește pe elevi pentru lumea în care vor trăi, ci pentru lumea din care vin profesorii lor, care este pe veci pierdută. Am mai povestit cu durere că atunci când se pregăteau copiii mei pentru examenul de Bacalaureat, eram și eu și mama mea uluite că programa școlară la limba română este – cu prea mici diferențe – cea pe care am urmat-o și eu și mama.
România are o mare problemă de comunicare. Între toată lumea și toată lumea, pe verticală și pe orizontală. Administrația nu comunică populației, sau dacă o face o face neinspirat, prin campanii care nu ajung la oameni. Aici sunt foarte de acord că societatea românească are parte de o comunicare alienată: vorbim, dar mesajele par că nici nu pleacă de la noi, atât de densă e pătura care ne separă ca indivizi. Nu ne ascultăm, nici măcar nu ne auzim, e un dialog al surzilor în care toată lumea strigă la toată lumea. Nu există mesaje, există doar urlete.
Cred că măsurile au fost în mare parte obligatorii, dar foarte prost comunicate către populație. Au mai fost și ezitările autorităților care au știrbit încrederea și-așa la pământ a oamenilor în instituțiile care îi conduc.
Sunt câteva măsuri care mi se pare nefericite: cea de închidere a școlilor. Pe de altă parte înțeleg că la modul în care au reacționat oamenii la normele sociale impuse de pandemie, la buluceala părinților la poarta școlii, la masca agățată de urechi și pusă sub barbă, probabil că altă alternativă nu prea aveam.
Reacțiile autorităților au părut lipsite de profesionalism, păreau că iau decizii după ureche, instituțiile păreau paralizate de frică. De aici și neîncrederea în cei care fac aceste norme și iau aceste decizii, altoită pe un dispreț mult mai vechi față de legiuitorii și administratorii acestei țări. De fapt, minirevoltele astea individuale, formele astea triste de manifestare a libertății (libertatea de a nu purta mască, de pildă) sunt tocmai reacții la deciziile autorităților. Sunt forme de a înfrunta legea, pentru că nu ai încredere în legiuitor.”, remarcă profesorul universitar.
“Pe lângă faptul că nimeni nu știa mare lucru, aveam și cadre didactice care aveau telefoane cu butoane”
Reli Pavel este profesor de biologie la Școala Gimnazială nr 1 din Dobrotești, Teleorman. E cadru didactic de 15 ani și are realmente o pasiune pentru tehnologie. Ca un fel de întâmplare fericită, ea a absolvit chiar înainte de pandemie cursurile unui masterat în tehnologii didactice asistate de calculator.
E și director la școala menționată, dar, în pandemie a fost forțată de împrejurări să joace și un rol de informatician al școlii, pentru că școala nu avea oricum postul acesta în organigramă.
În ciuda pregătirii, practica a fost foarte dificilă, pentru că, în primul rând, cadrele didactice nu erau pregătite pentru pandemie și pentru noile reguli impuse de școala online.
“La începutul pandemiei, cele mai multe cadre didactice nu erau învățate cu tehnologia. Eu am simțit o nebunie. Anul trecut eu am terminat, ca o ironie a sorții, un master pe tehnologii didactice asistate de calculator. Mă simțeam pregătită în așa ceva, eu folosesc o tablă interactivă. Dar totul a fost anapoda pentru că nimeni pe noi nu ne-a pregătit pentru așa ceva, nimeni n-a preconizat o chestiune de genul ăsta, deși ar fi trebuit. Și cu toate că eu chiar aveam pregătire, mi-a fost extraordinar de greu. În primul rând am început eu singură pe Zoom, am stat nopți întregi pe tutorial și am învățat singură. Dar la țară e mai greu.
Eu sunt director, dar sunt și singurul posibil informatician din școală, chiar dacă noi nu aveam postul ăsta. Deci, pe lângă faptul că nimeni nu știa mare lucru, aveam și cadre didactice care aveau telefoane cu butoane. Și orice ar zice lumea, titularii sunt oameni care se respectă. Îmi spunea învățătoarea copilului meu că ea nu poate să meargă în fața copiilor și să nu știe ce să facă. Și a fost greu. Și vreau să spun că încă sunt destule cadre didactice acum nepregătite. Un profesor de chimie care n-a folosit calculatorul decât să facă un document în Word are dificultăți în a folosi aplicații online. Dar interacțiunea e zero. Profesorul e obișnuit să predea ca pe vremea noastră. Dar noi nu aveam acces la atâta informație.”, ne-a declarat Reli Pavel.
Copiii, spre deosebire de profesori, n-au întâmpinat atâtea probleme în utilizarea tehnologiei, dar asta n-a făcut situația cu nimic mai bună. Pentru că, deși vorbim despre o cunoaștere intuitivă a tinerei generații pentru tehnologie, în realitate accesul la informație nu garantează și înțelepciunea de a selecta și folosi ceea ce e cu adevărat util.
Astfel s-a ajuns ca aproape jumătate dintr-o clasă de liceu din Teleorman să nu știe cum se trimite un mail. Așa că până la digitalizare eficientă mai e încă un drum foarte lung de parcurs.
“Copiii au în sânge tehnica, o prind intuitiv. Și ce am făcut eu? Am făcut tutoriale pentru profesori. Sunt și manualele digitale în care chiar găsești informație. Iar tu, ca profesor, dacă îi dai link-ul, îl deschide. Copiii intuiesc, eu vreau să le explic, așa cum fac cu profesorii, ei deja făceau înaintea mea. A fost o surpriză pentru mine. Eu cred că, dintr-un anumit punct de vedere, putem vorbi despre o generație pierdută. Ei oricum petreceau mult timp în online cu jocuri și altele și înainte de pandemie, acum ei sunt obligați să stea și mai mult în online și asta nu poate fi sănătos din niciun punct de vedere.
Marea mea problemă este că unii nu interacționează și uneori pui întrebarea și vezi că nimeni nu răspunde, pentru că acea cameră de laptop, telefon sau tabletă e închisă și rar ai în jur de douăzeci de elevi cu camera pornită. Legea e de așa natură încât le permite să stea cu camera închisă. Și sunt copii care nu fac altceva decât să stea pe jocuri sau să doarmă. Se loghează, închide camera și profesorul nu știe nimic. Și asta se întâmplă la gimnaziu, nu vreau să știu ce se întâmplă la liceu. Într-o clasă de liceu, deși s-a făcut informatică, 50% nu știu să trimită corect un mail, nu știu să scrie în Word sau să facă un tabel. E păcat, într-adevăr ei sunt nativi digital, dar nu știu să selecteze informațiile. Au acces la informație, la orice informație, dar nu știu să selecteze ce e relevant pentru ei.”, a mai spus Reli Pavel.
Școala online este un concept care, în esență, ar fi avut toate premisele pentru a funcționa. Dar, înainte de toate, era necesară o pregătire atât tehnică pentru cadrele didactice, cât și una emoțională pentru elevi. Din păcate, cele două condiții nu au fost întrunite aproape nicăieri în România și majoritatea copiilor vor avea probleme de adaptare în viitor, pentru că o parte din pregătirea lor școlară a fost profund afectată.
Dacă adăugăm la asta pierderea unor experiențe din spectrul socializării, precum banchetele sau balurile pentru clasele terminale sau pentru boboci, atunci putem înțelege de ce “copiii pandemiei” vor avea multe să ne reproșeze mai târziu…
Acest articol a fost publicat pe PressHUB în cadrul proiectului
“COVID-19 FactsNotFake -The Emergency Newsroom. Infodemic Lie Detector”, un proiect Freedom House Romania, în parteneriat cu Trinitas TV, Radio Trinitas, Ziarul Lumina și Agenția de Știri Basilica, finanțat de Ambasada Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord în România.
Informațiile prezentate nu reprezintă poziția oficială a Ambasadei Marii Britanii. Întreaga răspundere asupra corectitudinii și coerenței informațiilor prezentate revine autorului.
