Cât de norocos să fii ca în doar o lună să vezi La Traviata, de Giuseppe Verdi, și Lucia di Lammermoor, de Gaetano Donizetti, având-o în rolurile Violettei și Luciei pe soprana Adela Zaharia, voce definitorie a deceniului pentru aceste personaje! Despre rolul Violettei de la Deutche Oper Berlin citiți aici. Am preferat să deschid articolul cu un citat dintr-o recenzie semnată de Yehya Alazem, pentru InterClassical – opera & classical music aici, pentru că eu, tot scriind despre opere în care cântă Adela Zaharia, pe bună dreptate, și îmi asum, pot fi subiectivă. Citatul complet sună așa: „Am auzit multe Lucii în ultimul deceniu, dar acum a fost prima dată când am stat numai pe marginea scaunului în timpul scenei nebuniei. O interpretare care m-a dus înapoi cu 60 de ani, la epoca de aur a operei.”
Totul s-a petrecut la Opera bavareză din Munchen. Deci, m-am întors la locul faptei (sic!).
Pentru Adela Zaharia, rolul Luciei este cu atât mai emblematic, cu cât, se știe, cu celebra arie „Il dolce suono” a câștigat concursul Operalia, în 2017, și datorită acestei interpretări soprana a fost invitată s-o cânte și în premiera Marinei Abramović, Cele 7 morți ale Mariei Callas.
După ce, anul trecut v-am descris Lucia de la Berlin, a venit rândul Munchen-ului. Ce să spun, recunosc, nu mă mai satur. Dacă cineva se întreabă, dar nu e tot la fel? Ei bine, aici e frumusețea: nu e nimic la fel. În plus, după ce vezi interpretări și montări diferite, îți dai seama și de faptul că interpretările sunt influențate de viziunile regizorale. Spre bine sau rău. Sau poate e doar o impresie. Nu știu să răspund, doar simt.
Producția de la Munchen e în al doilea cincinal, însă palpită de viață. Regizoarea poloneză Barbara Wysocka plasează acțiunea Luciei di Lammermoor în America anilor 50 și 60, am putea în loc de Lucia să o rebotezăm Lucy. Ceea ce, nici n-ar fi forțat ținând cont că Donizetti și-a ales povestea inspirat de romanul lui Walter Scott, The Bride of Lammermoor.
Walter Scott spune povestea tristă a Luciei Ashton care s-a logodit cu Edgardo Ravenswood, un inamic fatal al clanului Ashton. Fratele ei, Enrico, o presează să se căsătorească cu Lord Arturo, căsătorie care îi va salva situația financiară precară. O scrisoare falsificată este folosită pentru a o convinge pe Lucia că Edgardo este infidel. Aceasta semnează cu inima frântă contractul de căsătorie. Dar, inevitabilul se produce. Își ucide proaspătul soț în noaptea nunții într-un acces de nebunie. Iar evenimentele ulterioare se rostogolesc în același tragic sens.
În ultimul timp, am observat că regizorii preferă actualizarea epocilor cu noul clasic, cel al anilor 50-60. În recenzia cu premiera Toscăi, Puccini, de aici, relatam că acțiunea este plasată tot în acei ani, dar iconografic este legată de Pasolini, și ca un tribut adus prieteniei sale cu Callas. (aici)
Prima imagine care ne întâmpină este ruina unei foste săli de bal, de dans, cumva, mi-a revenit în minte filmul lui Pollack, Și caii se împușcă, nu-i așa? unde pe fundal tronează scris mare Ashton, ca proprietar al locului (în locul unei firme luminoase). Este o imagine depresivă, dar e esența poveștii. Năruirea viselor, life termination. În acest cenușiu (gri-negru), parcursul simbolistic gândit de regizoare/scenograf (Barbara Hanicka)/costumier (Julia Kornacka) este foarte bine scos în evidență. Există și o derogare temporală, un flash back chiar la deschiderea narațiunii, o procesiune funerară.
O fetiță blondă îmbrăcată în alb acaparează avanscena pe parcursul uverturii, în timp ce, un cortegiu îndoliat se vede în fundal, în drum spre o înmormântare sau un priveghi. Un pian răsturnat, mai mult țăndări, îți spune că muzica, mai exact, veselia, a murit. Fetița ține în mână un pistol. Este micuța Lucia care își prefigurează destinul crud. Și începe acțiunea. Enrico și Normanno elaborează un plan pentru a o forța pe Lucia să se căsătorească în interesul familiei Ashton.
Pentru scena fântânii, trimiterea e făcută de un tablou. Edgardo, un fel de noul James Dean, după ținută, vine pe scenă la volanul unui Cadillac care rulează în marșarier.
Prima parte se încheie cu scena nunții. Birourile sunt mutate și îndepărtate. Scaune tapițate din catifea roșie sunt așezate pentru ceremonie.
În partea a doua, intrăm în același loc, dar mult mai deteriorat.
Imaginea fetei apare proiectată pe video de mai multe ori, martor al dramei.
Lucia, o femeie stilată, este puternică, sfidează regulile familiei, se luptă cu tradiția, dar nu se poate opune destinului într-o lume supusă potențaților masculini. Ținutele Luciei sunt glamuroase, culminând cu cea finală, ba, mai mult, față de scenele nebuniei clasice, aici Lucia nu mai sfârșește într-o baltă de sânge. Sângele îl regăsim doar pe bărbați. Ei sunt cei răspunzători de tot ce se întâmplă. Sângele e pe mâinile lor.
Proiecțiile, luminile și devastarea peisajului sunt tot atâtea trimiteri la miezul dramei. Leitmotivele se regăsesc în liantul povestirii. Și aici, unul este hârtia, epistola, care în iconoteca operei clasice este cauzatoare de drame. Poate, cu mai puțin appealing pentru generația pixelilor. Scrisorile. Mesagerele iubirii, scrise dar neprimite. Scrisoarea falsă. Documente și facturi arătând falimentul familiei Ashton. Și ucigașul contract de căsătorie al Luciei cu Arturo, rupt în bucăți, bucăți pe care Edgardo le împrăștie în văzduh în timpul confruntării cu Enrico.
O regie superbă, nu numai din punctul de vedere al înțelegerii narațiunii, ci, și stilistic, mișcare scenică, logică, dar mai ales prin punerea montării în slujba cântăreților și a muzicii.
Domnul Donizetti poate să fie ultrafericit. Dirijorul Aziz Shokhakimov nu că a dirijat magistral orchestra bavareză, pur și simplu a făcut regie muzicală. Încă din fosă, muzica se „proiecta” în cadre pline de bogăție și detalii acustice pe care nu le auzi în fiecare zi, transmiteau energie, culminând, cel puțin pentru mine, că nu mai auzisem, cu înlocuirea acompaniamentului uzual, de flaut, din scena nebuniei cu Armonica de sticlă. Așa cum solicitase chiar Donizetti. Așa cum știți, face duet cu acutele sopranei. Hello! Mai aveam puțin și simțeam că ating candelabrul. Uau!
Adela Zaharia este din „filmul” Luciei. Alura, înfățișarea romantică sunt în setul genetic. Iar talentul său actoricesc o transformă din personaj în însăși eroina lui Donizetti. Acum, în imaginarea polonezei și interpretarea româncei, Lucia a devenit și mai tulburătoare, durerea sa și mai insuportabilă. Și, da, faptul că se aduce montarea mai aproape de vizualul normă al zilei, temporal, figurativ sau abstract, induce o creștere a temperaturii emoționale. Sunt mult mai multe circuite conectate. Imagini care îți aduc aminte de alte imagini, alte emoții. La mine funcționează.
Extraordinarul său arsenal tehnic și-a spus încă odată cuvântul. Călătoria e însoțită de acel timbru inconfundabil, cu care doar câteva soprane se pot lăuda astăzi, și coloratura care te catapultează, fără avertizare, în tărâmuri dintr-o altă lume. Siguranța, dar mai ales căldura și claritatea înaltelor te înfioară, pianisimi de poveste îți opresc respirația.
Cel puțin în partea a doua, cu arii consecutive, sticked staged, intensitatea emoțională a pus stăpânire pe sală. Se simțea cum publicul încerca să se depresurizeze prin aplauzele furtunoase la arii. N-ar fi vrut să întrerupă magia, dar totul se dezvolta instinctiv. Ar fi ținut-o să cânte încontinuu.
O prezență inconfundabilă în duete și ansambluri. Întotdeauna aduce acel plus valoric care înnobilează. Și totul într-un firesc dezarmant.
Xabier Anduaga are carismă. Iar rolul lui Edgardo i se potrivește. Are acel rafinament interpretativ cu posibilități tehnice ce îi permit variate exprimări emoționale. Ca și acum. Un rol care cere o abordare extinsă, de la romantic la dramatic. Există o chimie sonoră cu Lucia și toate celelalte personaje. Fără efort, tenorul spaniol îi împrumută lui Edgardo, prin modulațiile sale vocale, ceva din virilitatea toreadorului și căldura soarelui Spaniei.
Baritonul Vladislav Sulimsky , Enrico, posedă un volum mare, poate nu atât de nuanțat cum îmi doream, dar credibil și bine punctat. Surpriza, pentru mine, a fost basul Riccardo Fassi. O interpretare superbă a personajului său Raimondo. Tenorul Samuel Stopford, în rolul lui Lord Arturo, fără a avea o partitură extinsă, și-a lăsat amprenta. Natalie Lewis, în personajul Alisei, a fost emoționantă și în simbioză reușită cu Lucia, prefațând frumos aria acesteia, „Regnava nel silenzio”. Tenorul Zachary Rioux în rolul lui Normanno, o voce frumoasă aleasă inteligent în contextul timbral al distribuției.
Și un cor excepțional. O mare plăcere și încântare auditivă, să nu mai adaug și mișcarea scenică, o întreagă coregrafie.
Multă frumusețe din care mă pot hrăni, cel puțin, până data viitoare!
Detalii aici
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
