Una dintre năstrușniciile debitate de AUR în ultimele luni este crearea tribunalelor populare și a juriilor. Ca de obicei, nu au fantezie și este o ciorbă rusească reîncalzită. Dar ar fi de util de studiat genealogia ideii.
După 1947, a început în România o reconfigurarea a puterii judecătorești după model sovietic. Această copiere a modelului sovietric nu a fost chiar totală. Ca o dovadă, au funcționat – până la 1 ianuarie 1969 – Codul Penal şi Codul de Procedură Penală adoptate în timpul lui Carol al II-lea. Dar aceste coduri au fost schimbate radical prin infuzii de legislaţie sovietică.
Până în 1947, justiția noastră era organizată după model francez. În perioada 1947-1952 s–au petrecut două modificări importante, adică introducerea instituţiei asesorului popular şi restructurarea corpului magistraţilor de profesie.
Ideea călăuzitoare aparținea lui A.I. Vîşinski, idee conform căreia „dreptul este ansamblul de norme ce exprimă voinţa clasei dominante”.
Ministerul Justiţiei din acea perioadă arăta foarte clar că la redactarea unei hotărâri judecătoreşti instanţa trebuia să ia în considerare „situaţia materială şi socială” a celor judecaţi, mediul social din care proveneau şi educaţia.
Clădirea „justiţiei populare” a fost înfaptuită în mai multe etape în perioada 1944-1952, în timpul mandatelor lui Lucreţiu Pătrăşcanu, Avram Bunaciu şi Stelian Niţescu. În prima faz, între noiembrie 1944 și decembrie 1947, Lucreţiu Pătrăşcanu a pregătit viitoarele modificări instituţionale. El a condus epurarea masivă a magistraturii.
Această epurare oricum s–ar fi petrecut, dar în alte condiții, similar Italiei, Franței sau Germaniei.
În perioada 1945-1946 au funcționat Tribunalele Poporului, cu scopul teoretic de a judeca criminalii de război. Numai că s–au inspirat din modelul tribunalelor staliniste si naziste, fiind folosite de comuniști pentru eliminarea oricărei opoziții. Cele două instanțe extraordinare au funcționat la București și la Cluj, până în 28 iunie 1946.
Pe parcursul acestor procese vor ieși în evidență o serie de jurişti fideli noului regim, precum viitorul ministru al Justiţiei, Avram Bunaciu, sau viitorul președinte al Tribunalului Suprem, Alexandru Voitin.
Unul dintre cei mai feroci acuzatori publici a fost Alexandra Sidorovici, viitoarea soție a lui Silviu Brucan. Fratele ei, Teofil Sidorovici, a fost șeful Strajei Țării sub Carol al II–lea.
A doua etapă a avut loc în perioada 1947-1952. Decretul nr. 132 din 2 aprilie 1949, a creat un nou statut pentru judecătorii de carieră şi asesorii populari. Prin legile nr. 5, 6 şi 7 din 19 iunie 1952 puterea judecătorească era configurată după model sovietic.
Potrivit art. 11 al Legii nr. 5/1952 instanţele judecau cu un complet format dintr-un judecător şi doi asesori populari. Asesorii populari erau aleşi pe o perioadă de un an de zile la propunerea PMR, „a sfaturilor populare, a Confederaţiei Generale a Muncii” şi a altor organizaţii de masă sau cooperatiste. Cu alte cuvinte, numirea asesorilor populari se afla sub control politic.
O situaţie specială o aveau asesorii Tribunalului Capitalei care erau aleşi de Sfatul Popular al Capitalei, iar în cazul asesorilor Tribunalului Suprem alegerea era făcută de către Prezidiul Marii Adunări Naţionale. Asesorii populari beneficiau de o remuneraţie zilnică pe perioada mandatului.
Contrar prostiilor debitate de unii (c)analiști politici, este o mare diferență între jurați și asesorii populari. Jurații reprezintă vocea societății civile. Ei sunt trași la sorți, nu numiți politic.
Și în România am avut unele procese penale care erau judecate de jurați (curți cu juri). Ei nu făceau parte din completul de judecată. Jurații stabileau verdictul vinovat sau nevinovat, iar ulterior judecătorii profesioniști stabileau sențința.
Referitor la magistraţii militari, unii dintre ei și–au continuat activitatea până în anii 1949-1950.
Dacă magistrații civili au fost supuși unei epurări mult mai dure, regimul comunist a folosit o serie de persoane compromise pentru justificarea legală a represiunii politice, debarasându-se de ei când nu mai erau utili. Este o repetare a tacticii folosite de Carol al II–lea.
Acesta, când a văzut că mulți legionari erau achitați de jurii, a dispus ca aceștia să fie judecați de instanțele militare, care acționau la ordinele sale.
Între 1944 și 1952 a fost pusă în aplicare și o politică de selecţie şi pregătire a unor noi cadre. Astfel au fost înfiinţate şcolile juridice de scurtă durată de la Bucureşti, Cluj şi Iaşi, prin Decretul nr. 297 din 29 octombrie 1948. Acestea trebuiau să ofere o educație juridică sumară persoanelor venite din rândul muncitorilor şi selecţionate de partid, pentru a fi promovate în munca din justiţie.
După opt luni de studii, cursanţii primeau o diplomă care le oferea dreptul a se angaja în orice profesie juridică, inclusiv în magistratură. La o şedinţă a Biroului Politic din 7 octombrie 1948, se arăta că exista un necesar de 2.500 de magistraţi şi de 1.600 de grefieri.
Ulterior, s–a ajuns la concluzia că două semestre nu sunt suficiente pentru asimilarea unor noţiuni de bază privind profesia de magistrat. Ca efect, au fost înfiinţate, în 6 octombrie 1952, şcolile juridice de doi ani de la Bucureşti şi Cluj. Erau de preferat cadrele cu o pregătire sumară pentru că erau mai receptive în asimilarea ideologiei marxist–leniniste.
Cunoaşterea amanunțită a procedurilor şi a legislaţiei nu erau o prioritate, cel mai important criteriu pentru selectarea şi promovarea magistraţilor fiind originea socială şi măsura în care se aplica în actul de justiţie „lupta de clasă”.
Referitor la selecţia studenţilor facultăţilor de drept şi a cursanţilor şcolilor speciale, erau favorizaţi muncitorii sau persoanele cu origine muncitorească. În acest sens au fost emise o serie de acte legislative privind favorizarea acestor categorii pentru accederea în învăţământul superior.
După cum se poate vedea, puterea judecătorească, datorită importanței sale, a fost supusă unui control politic aproape total. Dacă ne gândim la magistrații formați de acele facultăți muncitorești, să ne întrebăm și până când au activat și ce poziții au ocupat.
Sau câți din copiii lor sunt și acum în sistem. Ne putem imagina că din asemenea părinți au ieșit urmași asemenea lor. La unii este evident după comportament. De mici au fost crescuți cu ideea că lor totul li se cuvine. Este mentalitatea clanurilor mafiote.
Nu degeaba mulți din sistem s–au simțit ofensați când, în 2006, Monica Macovei, ministrul Jusțitiei de atunci, i–a obligat pe toți magistrații să își declare rudele cu alte profesii juridice.
Este foarte evident că la noi magistratura este controlată nu neapărat politic, ci de dinastii juridice, care se căsătoresc numai între ei, asemenea familiilor regale și nobiliare.
Nu putem vorbi despre reforma codurilor când, în perioada 2008–2010, unul din cei care au lucrat la Codul Penal a fost magistrat militar în anii 50–60, când a trimis oameni la moarte și la Canal.
Ideea Laurei Vicol, cu ajutorii de judecător, seamănă mult cu asesorii populari din anii 50. Sursa e aceeași, Rusia. Nu se prea învață din istorie. O extremă o atrage pe cealaltă Excesul de corectitudine politică și de progresism duce la apariția unor mișcări gen AUR sau a unor lideri demagogi și populiști.
Pe de altă parte, dacă nu ești de acord cu unele excese ale stângii, ești fascist. Să ne gândim că stânga europeană a fost multă vreme reticentă în a pune pe picior de egalitate comunismul și nazismul. Pe un asemenea fond a putut și Rusia să propage dezinformări și să își câstige adepți, cu bani sau cu lipsă de creier. Iar la noi ne dau lecții de moralitate apostolii stalinismului și urmașii lor.
Ca să concluzionăm, și în ceea ce privește justiția asistăm la un regres. Dar nu numai un regres față de acum 10 ani, ci și o tentativă de întoarcere la anii stalinismului, ceea ce este mult mai grav.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
- „Judecătorul e condamnat când vinovatul e achitat.” – Publilius Syrus
- „De obicei, călăul arborează masca justiţiei.” – Stanislaw Jerzy Lec
- „S-a scris legea după ce nu mai erau judecători.” – Nicolae Iorga
- „Dacă nu menţinem justiţia, justiţia nu ne va menţine pe noi.” – Francis Bacon
- „Justiţia nu e în folosul judecătorului, ci al judecatului.” – Michel de Montaigne
