Conectarea cu lumea culturală internațională este una din marile victorii obținute în 1989. Iar aceasta a venit la pachet cu șansa de a fi alături de cei mai mari artiști români acolo unde contează, unde valoarea e cea mai prețuite. Momente unice trăite acolo unde se scrie istoria.
Unul dintre ele, cel mai recent, la Londra, locul unde istoria și cultura au cote maxime. Reînființarea unei companii faimoase de balet, London Ciy Ballet, mi-a prilejuit reîntâlnirea cu legendara noastră balerină Alina Cojocaru.
În 1978, Harold King, celebrul coreograf și, ulterior, director, înființează ceea ce avea să devină una dintre cele mai importante companii de balet ale vremii, London City Ballet. Însăși mișcarea de dans și balet trecea prin transformări mari la nivelul de forme și filozofii. Apariția unei trupe robuste, balet de cameră, cu invitați împrospăta climatul artistic londonez de la acea vreme. Din 1983 (până în 1996), Prințesa Diana oferă patronajul său și se implică activ în promovarea companiei.
În 1996, compania se închide, evident, pe motive de zbateri financiare. Christopher Marney, un legendar dansator, fost director artistic la Joffrey Ballet Studio Company(Chicago), și-a propus să reînvie brandul, istoria care a marcat multe dintre figurile importante ale zilelor noastre. În plus, e și o motivație de a face ceva pentru public. Turneele trupei aduc mai aproape emoția dansului celor care, altfel, s-ar putea să nu aibă ocazia să o experimenteze niciodată.
Prin urmare, Marney a pus în lucru un program pentru relansare a cărui filozofie corespunde cu misiunea și valorile dintotdeauna ale companiei. Prețuim și facem cunoscut trecutul, dăm valoare și potențăm prezentul.
Programul de relansare, intitulat simbolic Resurgence, a avut ca invitată principală pe Alina Cojocaru.
Alegerile pentru program au evidențiat exact orientarea de care vorbeam. Chiar dacă nu le descriu în ordine.
În preambul s-a proiectat un filmuleț cu imagini de arhivă marcând începutul drumului LCB. Mai târziu a urmat un film cu multe secvențe cu Prințesa Diana.
Deschiderea a fost dată Larina Waltz (Valsul Larinei), coregraf Ashley Page. Chiar dacă datează din 1993, este un clasic în cel mai pur stil, și așa a fost și dansat. Muzica aleasă, fragmente din Evgheni Oneghin de Ceaikovski, nu putea decât eleva momentul. Cu provocatoare pas de deux-uri, dar și cu salturi și zboruri ce făceau să se miște aerul. Arthur Wille, unul dintre dansatori, a ”explodat” în aer, pur și simplu.
În categoria ”oldies but goldies”, un Kenneth MacMillan din 1966, a fost din Concerto, a doua mișcare. Un clasic pas de deux pe muzica lui Șostakovici, Concertul de pian nr.2. O declarație de dragoste pentru grația și finețea liniilor din mișcările baletului clasic.
Citește și: O pre-deschidere surpriză a stagiunii ONB!
Din pachetul serii n-au lipsit creațiile contemporane.
În prima parte, o coregrafie semnată Arielle Smith. Este una din noile stele ale coregrafiei mondiale. În 2022 a câștigat premiul Olivier pentru dans și coregrafie cu programul Jolly Folly, realizat pentru English National Ballet. Providențial, sau nu, în program dansează și Francesca Velicu, cea care luase, în 2018, același premiu pentru rolul Chosen One din Rite of Spring de Pina Bausch. Programul poate fi vizionat aici.
Five Dances, muzica John Adams, poartă aceeași amprentă. O marcă. Estetică, plăcere de a vedea mișcări virtuozice și inventive, îmbinând ritmurile cu formele de ansamblu și o încântare cromatică. O atmosferă de bucurie, momente care degajă multă energie.
Cel de-al doilea moment contemporan este chiar creația lui Marney, Eve. Este acea Evă, pe care o știm cu toții, dar n-o cunoaște nimeni. Este întotdeauna un nou tărâm de explorat. Aerul suprarealist degajat, designul de lumini, costumele, mi-au adus minte de anumite secvențe iconice din montarea lui Phelim McDermott, opera Akhnaten de Philip Glass. La fel de obsedant. Senzație dată și de muzica Jennie Muskett. Suntem martorii relației cu sau rolul șarpelui în legătura cu Eva. Într-o călătorie senzuală și captivantă, pentru ca, în final, Adam și Eva să părăsească scena pe vârful unui grup statuar într-o imagine devenită emblematică instant.
Nu întâmplător am lăsat la final momentul Alinei.
Alina Cojocaru este balerina despre care presa străină spunea că face ca fiecare mișcare să capete semnificație, alăturând-o grupului exclusivist al celor mai mari 12 balerine din toate timpurile, între Pavlova, Plisetskaia, Guillem etc.
Balada, muzica Fauré, este creația lui Kenneth MacMillan, readusă la viață după aproape 50 de ani. Este un altfel de MacMillan, cel puțin vizavi din ce se dansează acum. Inspirația și tema baletului i-au fost insuflate de întâlnirea cu cea care avea să îi fie viitoare soție, Deborah. Momentele acelea de incertitudine, înflăcărare, dorință, energii nebănuite care apar atunci când fluturii încep să umble prin stomac. Sunt patru dansatori, trei bărbați și o femeie. Totul începe de la o întâlnire pentru un banal joc de cărți. De aici încep să se dezvolte relațiile cu fiecare dintre ei, ea salutând progresul fiecăruia în parte. Și totul începe să devină complicat, tensionat. Succesiunea mișcărilor se intensifică, momentele se fluidizează, trecerea de la solo-uri la duete și grup curge ca paginile unui roman romantic. Nota este una lirică, descriind situații de viață, introspectând sentimente și psihologii. Alina Cojocaru și Alejandro Virelles, Joseph Taylor și Nicholas Vavrečka sunt protagoniștii unui regal vizual. Într-un decor alb, costume albe, masa de joc albă, ascensiunile, piruetele, ridicările devin exact urmele pensulei pe canavaua artistului. Ele dispar și apar altele. Un efect halucinant dat în primul rând de Cojocaru a cărei imponderabilitate pământeană chiar dacă n-a fost omologată, cu siguranță ea există. Fiecare întindere sau atingere a brațelor, a mâinilor, pare că nu implică nici un efort, iar pe măsură ce timpul se scurge parcă simți că te atinge pe tine. Relația lui Alina cu MacMillan e de cursă lungă, ea fiind una din interpretele cele mai cotate și căutate ale ultimelor două decenii în lucrări ca Manon sau Mayerling. Și nu numai. Dar știam, orice spectacol în care o vezi, e o nouă zi petrecută în paradis.
Între timp, reamintesc, tot la Londra, o puteți vedea pe Francesca Velicu în rolul titular din baletul Giselle, coregrafia Akram Khan, în data de 21 și 27 septembrie, ENB la Sadler s Wells. Nu pierdeți vremea cu altceva. Vă veți oferi o amintire pentru o viață.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Foto: @photography_byash)
