Discuția dintre Joe Biden și Xi Jinping a deschis pentru președintele chinez o oportunitate interesantă, aceea de a ocupa în mod oficial locul încă vacant de co-lider global.
Nu aceasta a fost intenția Statelor Unite, desigur, iar obiectivul principal și imediat pe care acestea îl aveau a fost probabil atins: nu vom vedea un veritabil sprijin chinez pentru războiul lui Putin în Ucraina. La fel de important, dincolo de evaluarea crizei, care în sine ar trebui să inhibe dorința oricui de a sprijini Rusia în aceste momente, nu a fost adresată o solicitare Chinei să inițieze demersuri diplomatice pentru medierea păcii. Acest lucru rezultă destul de limpede din declarațiile făcute de ambele părți după întâlnire.
China însă nu poate să fie ignorată în această criză și, de altfel, pe măsură ce războiul se prelungește, întrebările legate de acțiunile sale încep să se înmulțească. În primul rând pentru că implicarea sa activă de partea lui Vladimir Putin ar conduce la un conflict global cu urmări grave, dar și pentru că în mintea multora dintre optimiștii neatenți din această lume, cu ar fi domnul Borrell, a încolțit speranța într-o intervenție salvatoare din partea liderului Partidului Comunist Chinez.
În aceste context, efectul secundar al întâlnirii Biden-Xi ar putea fi o nouă ascensiune a Chinei în sistemul relațiilor internaționale. O posibilitate, dar nu o certitudine. Va utiliza Xi Jingping momentul sau îl va lăsa să treacă?
Informațiile pe care le avem despre lunga conversație americano-chineză, care a durat două ore, pot fi citite în declarații oficiale care se parcurg în cel mult zece minute, ceea ce înseamnă că foarte multe lucruri sunt trecute sub tăcere. Din câte înțelegem, subiectele au fost mai puțin variate decât cele de la summit-ul din noiembrie și s-au concentrat asupra priorităților momentului pentru fiecare parte.
China este îngrijorată de poziția unor oameni politici americani care au cerut recunoașterea Taiwan-ului ca stat independent, SUA sunt preocupate de faptul că pe față sau cu discreție China ar putea acționa financiar și militar în favoarea Moscovei. Fiecare parte a respins suspiciunile care o acuzau, ceea ce era de așteptat, dar publicul a fost lăsat cu impresia că declarațiile oficiale sunt incomplete.
De altfel ar fi de remarcat și o desincronizare substanțială între aceste declarații: Ministerul de Externe al Chinei a publicat propriul rezumat al discuțiilor cu două ore și jumătate înainte ca Statele Unite să ofere presei informații pe acest subiect. Este posibil ca acest decalaj să nu aibă o semnificație particulară, dar în contextul dat putem bănui că ascunde ceva mai mult.
Ceea ce pare destul de clar este faptul că partea chineză avea pregătită propria declarație în cea mai mare parte. De altfel unele informații privitoare la mersul conversației au ajuns în presa chineză chiar înainte de încheierea întrevederii. Având în vedere sistemul birocratic chinez și numărul de aprobări necesare înainte de a face un gest oficial, mai ales la acest nivel, este fizic imposibil ca textul comunicatului de presă să fi fost în întregime redactat după întâlnire și publicat numai o oră și jumătate mai târziu.
Ceea ce înseamnă că Xi nu avea nicio intenție să își modifice retorica privitoare la războiul din Ucraina și nici nu au apărut în discuție elemente care să îi busculeze, pentru moment, poziția. În principiu nu este un lucru rău, deoarece o Chină pasivă sau semi-pasivă este în momentul de față mai utilă Ucrainei și susținătorilor săi occidentali decât lui Vladimir Putin.
Încrederea este extrem de limitată
De ce a întârziat atât de mult declarația americană? Urmărind aceeași logică, putem presupune că discuția a adus elemente care au necesitat o analiză mai îndelungată din punctul de vedere al Statelor Unite.
Evident că a existat și un acord cu privire la ceea ce se poate comunica sau nu, dar decalajul orar ne arată că administrația americană a preferat să verifice respectarea acordului de către interlocutori. Prin urmare, încrederea este extrem de limitată, ceea ce nu ne poate surprinde. Dacă au existat cu adevărat și subiecte nemărturisite (încă) vom deduce numai din evoluția ulterioară a lucrurilor.
Un indiciu care poate fi sugestiv este faptul că Xi Jinping a fost acompaniat la întâlnire nu numai de către ministrul de externe, așa cum era de așteptat, ci și de unul dintre cei mai de încredere consilieri ai săi, Liu He.
Oficial, acesta este vice-prim-ministru, dar dincolo de poziția guvernamentală, precum și de cea din partid (membru al Biroului Politic), lucrul cel mai important este faptul că acest economist cu masterat la Harvard este un apropiat al lui Xi, are o relație personală cu acesta încă din perioada primului mandat prezidențial și este principalul colaborator al președintelui chinez în privința politicii economice. Începând din 2018 portofoliul său a fost extins pentru a include relațiile economice cu SUA și UE, ceea ce l-a adus în 2019 și în poziția de negociator al unui nou tratat comercial cu Statele Unite.
Ce caută în aceste discuții un tehnocrat economist? Prezența sa sugerează că aluzia lui Xi Jinping la “problemele” create de administrația Trump în relația dintre cele două state nu era, în fapt, legată de problema Taiwan-ului, așa cum apare în comunicatul de presă, ci de problema barierelor comerciale impuse Chinei în ultimii trei ani.
Cu o țintă de creștere a PIB-ului de numai 5,5%, cea mai mică din ultimii treizeci de ani, cu efectele încă departe de a fi decontate ale pandemiei, la care acum se vor adăuga dificultățile economice provocate de războiul din Ucraina, președintele Xi Jingping are nevoie de încheierea războiului economic cu SUA mai mult decât de ocuparea fără sens a Taiwanului. Dacă acest subiect a fost discutat în întâlnirea din 18 martie fără îndoială că nu a fost soluționat. Menținerea retoricii oficiale în limitele fixate deja la ședința Consiliului de Securitate al ONU de la începutul războiului arată că nu s-a făcut niciun progres.
Preluarea controlului asupra mai multor platforme comerciale pe internet
Pe de altă parte, prudența declarațiilor și aluzia la subiectul restricțiilor comerciale indică existența unor interese chineze mult mai mari decât menajarea “prieteniei” cu Putin. Este bine cunoscut, de altfel, faptul că interesele economice ale Chinei în Occident depășesc cu mult pe cele pe care le are în Rusia.
Aceste interese ar aduce mai mult profit, de exemplu, dacă anumite companii tehnologice, inclusiv Huawei, nu ar mai suferi de pe urma boicotului statelor NATO. Succesul tehno-naționalismului pe care mizează politica economică a președintelui Xi depinde de acceptarea tehnologiei 5G propusă de companiile chineze, în care statul a investit enorm.
Deja din 2019 directivele mergeau în sensul dezvoltării sectoarelor de computer clouding și smart cities, dar progresele au fost foarte mici atât din cauza pandemiei cât și din cauza faptului că țările occidentale au preferat să ocolească ofertele venite din partea companiilor chineze din cauza problemelor de securitate pe care le ridică.
Liu He, care are în subordine Comitetul pentru Stabilitate Financiară și Dezvoltare, s-a aflat chiar în inima acestei politici atât din motive oficiale cât, mai ales, datorită încrederii personale pe care i-o acordă Xi Jinping. Între cele mai cunoscute operațiuni ale sale se numără preluarea controlului asupra mai multor platforme comerciale pe internet, inclusiv Alibaba a grupului Ant, dar și JD.com și altele de același tip.
Motivele par să fie complexe: forța financiară a unora dintre acestea, considerată excesivă (grupul Ant ar fi ajuns să valoreze 300 de bilioane de dolari dacă nu ar fi fost oprit de Comitetul lui Liu, adică mai mult decât orice bancă din China); iritarea personală a președintelui Xi față de libertățile de opinie ale proprietarului grupului Ant; extinderea la celelalte platforme a reglementărilor din 2021 indică însă că un motiv major îl reprezintă controlul datelor personale ale clienților. Nu trebuie să uităm că tehno-naționalismul chinez este inseparabil de tehno-autoritarism.
Acolo unde Vladimir Putin încearcă să folosească forța brută ca mijloc de control, Xi Jinping pare până acum să prefere mijloace economice și tehnologice. Ar fi foarte logic ca, profitând de războiul în stilul secolelor trecute pe care îl duce Putin contra Ucrainei, Xi Jinping să încerce să profite pentru a face progrese într-un alt tip de război, mult mai actual și mai eficient. Nu este de mirare că președintele Biden nu i-a cerut în mod direct să se implice într-o mediere a păcii. Prețul riscă să fie mult prea mare.
Dincolo de isteria pro-Putin a naționaliștilor radicali chinezi există în societatea chineză, mai ales în rândul elitelor, voci care ar dori să vadă China angajată în soluționarea crizei ucrainene.
Terenul pe care își are baza de putere una dintre facțiunile cele mai puternice din interiorul PCC
La începutul lunii martie, la mai puțin de două săptămâni de la începerea războiului, un cunoscut cercetător, președinte al unuia dintre cele mai importante think-tank-uri din Shanghai, profesorul Hu Wei, a scandalizat polii naționaliști din rețelele chineze de socializare pe internet sugerând că Putin va pierde războiul și că ar fi bine pentru China să acționeze pentru a opri aventura militară a acestuia.
Argumentele sale sunt comune cu ale multor alți analiști europeni, americani, asiatici, care consideră că o implicare activă în oprirea pe căi diplomatice a lui Putin ar ridica statutul internațional al Chinei la nivelul de superputere egală cu Statele Unite.
Hu indică, de asemenea că, procedând astfel, China va rezolva și dificultățile din relația cu SUA, recuperând avântul comercial și economic de care are nevoie. Ideile în sine nu sunt departe de cele ale oricărui observator lucid și logic al realității internaționale. Dar faptul că vin din partea unui important personaj din sfera înaltă a gândirii politice chineze, mai ales de la Shanghai, adaugă o semnificație suplimentară acestei teorii.
Shanghai nu este numai cel mai bogat oraș al Chinei, are și un loc particular în funcționarea Partidului Comunist Chinez și, implicit, a statului chinez în ultimele patru decenii. Acesta este terenul pe care își are baza de putere una dintre facțiunile cele mai puternice din interiorul PCC, cunoscută chiar sub denumirea de clanul Shanghai.
Compusă din notabili ai partidului care și-au propulsat cariera trecând pe aici, gruparea a fost în anii 1990 condusă de președintele Jiang Zemin și a condus țara în prima perioadă a „miracolului economic” chinez. Politica lor a favorizat dezvoltarea estului Chinei, acolo unde se află cele mai moderne și mai bogate centre urbane.
Succesorul lui Jian, Hu Jintao, venea dintr-o altă grupare, cea a liderilor promovați din rândul organizației de tineret și era exponentul unor interese legate mai ales de China profundă, în dezvoltarea căreia a investit cu precădere.
Xi Jinping, care a ajuns în fruntea partidului după o perioadă în care funcționase la Shanghai, a fost inițial perceput ca făcând parte din clanul condus altădată de Jian Zemin, precum și din gruparea „moștenitorilor”, urmașii primei generații de lideri comuniști. Unii analiști ai vieții politice chineze au crezut chiar că se poate vedea aici un fel de rotativă la guvernare între facțiunile interne, sub umbrela principiului conducerii colective introdus de Deng Xiaoping.
Această ipoteză a fost însă anulată de acțiunile politice ale lui Xi care, fie prin epurarea unor lideri din toate facțiunile acuzați de corupție, fie prin promovarea neașteptată și contra-cutumiară a unor apropiați ai săi, a reușit să își alcătuiască propria facțiune, astăzi majoritară în Biroul Politic. Îi putem cântări eficacitatea observând că partizanii săi ocupau 20% din locurile din Biroul Politic în timpul primului său mandat, dar au ajuns să ocupe 60% dintre locuri în timpul celui de al doilea mandat.
Criza ucraineană complică planurile
Prin urmare Xi a reușit să își asigure o majoritate compusă din proprii fideli, conectați personal cu el în diverse moduri. Nu a ajuns încă să monopolizeze puterea. Poate că la alcătuirea următorului Birou Politic, la finalul acestui an, va atinge o astfel de performanță, anunțată deja de faptul că a impus renunțarea la limita de mandate, a rescris principiile politice ale partidului și s-a pus pe sine însuși în centrul noii doctrine.
Criza ucraineană, venită după extrem de dificila perioadă a pandemiei, îi complică planurile și nu își poate permite să comită erori, nici să lase necontrolate vocile care propun politici alternative, mai ales dacă vin din cercuri conectate cu vechile clanuri dominante ale partidului.
Nu este de mirare că articolul profesorului Hu a fost deja cenzurat în China, după o campanie de linșaj pe internet. Totuși, de ce nu cred Xi și apropiații săi că o acțiune diplomatică îndrăzneață, prin care să îl oprească pe Putin și să salveze lumea de al treilea război mondial nu ar fi în avantajul Chinei?
De ce ar eluda șansa de a arăta ce înseamnă leadership-ul mondial pe care și-l doresc atât de mult și de care sunt obsedate think-tank-urile și rețelele de socializare chineze? De ce nu ar profita de ocazia de a deveni preferații opiniei publice mondiale, tot mai îngrozită de efectele războiului și de posibilitatea extinderii acestuia?
Iată câteva răspunsuri posibile:
- Abandonarea deschisă a lui Putin, în sensul contrazicerii ideilor și analizei strategice anti-occidentale a acestuia, ar însemna o distanțare față de teoria pe care liderii chinezi o promovează ei înșiși. În ultimele zile, inclusiv după conversația dintre Biden și Xi, responsabili chinezi au explicat foarte clar că în opinia lor SUA și NATO sunt vinovate de nevrozele lui Putin și, prin urmare, de război.
- Un demers prin care să îl convingă pe Putin să renunțe la război ar însemna recunoașterea publică a realității din Ucraina, inclusiv a faptului că președintele Xi a fost înșelat de bunul său prieten și prins în capcana unor gesturi publice care sunt greu de explicat. Ar trebui ca Xi Jinping să spună adevărul, să recunoască faptul că a căzut în plasa lui Putin și a fost utilizat ca paravan, dar adevărul nu se împacă bine cu profilul unui lider autoritar, cu atât mai puțin cu cel al unui autocrat așa cum se pregătește să devină președintele chinez. Adevărul ar însemna în acest caz slăbiciune, iar slăbiciunea înseamnă dezastru mai ales într-un sistem autoritar în care există facțiuni concurente mereu dispuse să comploteze.
- Xi Jinping știe că nu poate să îl convingă pe Putin, iar o încercare eșuată l-ar expune politic mult prea mult, atât în politica internă cât și în cea internațională. Această a treia ipoteză merită o discuție mai aprofundată.
Cine să îl înțeleagă mai bine pe Putin decât Xi? Sunt prea numeroase coincidențele biografice din viața celor doi pentru ca să nu genereze cel puțin o bună intuiție a psihologiei celuilalt: amândoi au avut o copilărie dificilă (deși Xi era fiul unui notabil al partidului, familia lui a suferit în timpul revoluției culturale); au fost mult timp supuși regulilor unei birocrații dominatoare, ale cărei trepte le-au urcat cu multă strădanie; odată ajunși în vârful piramidei au simțit că nu aveau destulă putere și se aflau încă sub controlul altora, ca atare au folosit pârghiile statului pentru a-și elimina rivalii personali; fiecare și-a confecționat o ideologie personală, compusă din fragmente reinterpretate și recombinate ale unor tradiții politice mai vechi.
Există însă și diferențe importante, care sunt mai importante decât asemănările. Cea pe care aș considera-o cu deosebire semnificativă ține de mijloacele utilizate. Eliminarea rivalilor este un exemplu: Xi s-a folosit de o campanie calculată de epurare a corupției, acompaniată de o motivație doctrinară și propagandistică complexă.
Nu numai că a fost utilizat sistemul de justiție, dar Xi a căutat să fundamenteze campania evocând principiile legismului antic, asociind ideea de intoleranță față de încălcarea legii cu cea de forță a statului/națiunii. Pe de altă parte a procedat cu multă prudență politică, asigurând un bun echilibru între victime, astfel încât clanul Shanghai, cel al liderilor proveniți din organizația de tineret și armata să fie aproximativ egal reprezentate printre acuzați. Putin, însă, a recurs rareori la lege, preferând metode mult mai directe și brutale, inclusiv asasinatul.
La o altă scară, pe o altă scenă, cea a relațiilor internaționale, diferența este încă și mai evidentă (cel puțin până acum): Xi folosește pârghii financiare și tehnologice, Putin forța brută (înainte de Ucraina să nu uităm de Cecenia, Georgia, Siria, sau de aventurile faimoasei companii Wagner în Africa). Această diferență se oglindește și în ideologiile respective. Xi este promotorul tehno-naționalismului, pe care îl combină cu o reformă de coloratură autocratică a doctrinei moștenite de la Deng Xiaoping, asociind în felul acesta modelul maoist cu tehnologiile de avangardă.
Putin caută inspirație exclusiv în trecut, singura noutate pe care o aduce este maniera în care combină idei specifice unor realități care în istorie s-au anulat reciproc: imperialismul țarist cu logica sovietică a războiului rece și a zonelor de influență, la care adaugă metodele de control ale KGB-ului. Desigur, nu ne putem baza pe aceste observații pentru a fi siguri că Xi nu va apela la rândul său la agresiunea militară, dar pentru moment pare că este mai degrabă bine servit de alte metode.
Este foarte probabil, așadar, ca Xi Jinping, înțelegând psihologia lui Putin, să știe că nu are mijloace prin care să îl convingă. Nu îi poate oferi un ajutor economic decisiv deoarece ar risca prea multe pierderi în alte direcții și în felul acesta și-ar slăbi una dintre sursele sale esențiale de putere, în China și în afara acesteia. Nu îi poate oferi ajutor militar în mod deschis, pentru că ar fi în contradicție cu principiile pe care le proclamă (diplomație, suveranitate etc.) și ar ieși din tradiția neintervenției în zone de conflict.
În plus, nu îi poate oferi tehnologie chineză de ultimă generație, din motive ușor de înțeles. Nu vrea să îl ostilizeze pe Putin, așadar nu îl poate amenința sau șantaja. Nu îl poate convinge prin folosirea unor argumente umanitare, pentru că nici Xi nici Putin nu înțeleg astfel de argumente.
Amândoi sunt devotați principiului criminal al sacrificării altora în numele unui „bine superior”, așadar nu pot fi convinși de un argument în care știu că interlocutorul nu crede. Pe scurt, Xi nu are niciun ascendent asupra lui Putin în acest context.
Ce-i de făcut? Președintele Xi și apropiații săi nu pot să nu sesizeze că nu mai pot continua foarte mult timp pe linia adoptată la începutul războiului. Trebuie să iasă din blocaj și din ideile fixe pe care le afișează de trei săptămâni și să miște într-o direcție, preferabil o direcție aducătoare de avantaje.
Dacă își dorește să progreseze pe scena internațională, ba chiar să se apropie de realizarea unei ambiții care până de curând părea utopică, anume modificarea sistemului guvernanței mondiale, China trebuie să folosească criza ucraineană.
Utilizarea unei rachete hipersonice evocă un principiu de bază în strategia chineză
Fereastra de oportunitate nu va mai rămâne mult timp deschisă, pentru că sub presiunea agresiunii ruse occidentul se raliază sub leadership-ul american iar China ratează un moment istoric. Este așadar probabil că va încerca să iasă din imobilism, dar rămâne de văzut în ce fel și cu ce preț.
Având în vedere slăbiciunea arătată de Putin, care se înglodează într-un război absurd și cu final dezastruos în Ucraina, este de presupus că un politician calculat ca Xi Jingping, înconjurat de camarila sa compusă din activiști și tehnocrați ambițioși, competenți și fără scrupule, nu va alege tabăra pierzătoare.
Ultima demonstrație a lu Putin, utilizarea unei rachete hipersonice, evocă un principiu de bază în strategia chineză: să pari slab când ești puternic, să pari puternic atunci când ești slab. Conform acestei logici, chiar în absența unor informații (deși nu este cazul) orice politician sau militar chinez poate să estimeze că Putin încearcă să proiecteze o forță pe care nu o are.
Pe de altă parte, prețul pe care Xi îl poate cere de la Statele Unite, cel mai probabil eliminarea măsurilor adoptate de administrația Trump și încetarea “războiului economic” este foarte mare și nu-i deloc sigur că președintele Biden este dispus să îl plătească. Criza ucraineană va reașeza sistemul internațional, Statele Unite știu foarte bine, așadar nu pot permite ca această reașezare să se facă în favoarea autoritarismelor.
O idee care a apărut în urma scandalului provocat de articolul profesorului Hu sugerează o altă cale, care ne privește îndeaproape. Un articol apărut în 15 martie, așadar înainte de discuția Biden-Xi, indică o cale prin care China să evite o ruptură declarată cu prietenul Putin, folosindu-se de Uniunea Europeană.
Autorul, care face parte din aceleași cercuri de studii politice din Shanghai, indică țările UE ca fiind susceptibile să accepte un parteneriat cu China în scopul derulării unei operațiuni diplomatice care să aducă pacea între Rusia și Ucraina. Teoria lui se bazează pe faptul că țările europene ar avea interese și perspective diferite de cele ale Statelor Unite asupra realității relațiilor internaționale.
Nu uită nici să menționeze faptul că decidenții europeni sunt “pragmatici” și ar putea să considere că interesele lor se pot alinia cu cele ale Chinei. Mai ales Germania și Franța sunt indicate ca partenere într-o astfel de întreprindere diplomatică.
Desigur, regăsim aici estimarea favorită a analiștilor politici chinezi, cu privire la Europa: neomogenă (ceea ce nu este total neadevărat), preferând pacea kantiană competiției care domină stilul politicii internaționale americane (aici ar fi mai multe de discutat, dar oricum Putin a trezit la realitate aceste vise de pace) și ușor de dezbinat datorită diferențelor dintre interesele naționale (din păcate incapacitatea UE de a completa seria sancțiunilor contra lui Putin confirmă această idee).
Cu alte cuvinte, Europa este percepută ca fiind o achiziție mai ieftină, mai ușor de dobândit și de purtat în carul de paradă al unui mare succes diplomatic chinez. Lectura acestor teorii ne aduce din nou aminte de bezelele domnului Borell adresate Chinei, iar gândul este foarte supărător. Realitatea este că pericolul ca Ucraina să piardă războiul, sau ca Putin să treacă de pragul rațiunii ultime și să atace NATO sunt perspective amenințătoare, de care trebuie să ne temem.
Dar la fel de periculoasă este și o pace proastă. Iar o pace în care Europa și China să fie “partenere” pentru a aranja viitorul continentului nostru discutând cu Rusia nu poate să fie decât aducătoare de necazuri.
Evident, pentru moment nu se poate pune problema unor asemene aranjamente. Dar acest scenariu, care pornește de la cântărirea unor caracteristici ale Uniunii Europene pe care autoritariștii le consideră slăbiciuni de care se poate profita, arată încă odată de ce europenii și Statele Unite trebuie să fie mai coordonați decât oricând.
Cât despre fereastra de oportunitate prin care China poate să acceadă la un rol superior în sistemul internațional, vom vedea dacă Xi Jinping o va utiliza la timp sau ne va face favoarea de a amâna. Așa cum este adevărat că pentru China orice final va avea criza ucraineană va aduce un profit, tot atât de adevărat este că un final în care China să nu aibă o contribuție directă este preferabil pentru Europa.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
