O viață cât un roman. Viața lui Panait Istrati este un roman cel puțin la fel de captivant precum ceea ce a publicat în limba franceză scriitorul originar din balcanicul port al Brăilei, poarta de ieșire a Munteniei la Dunăre.
Stelian Tănase urmărește cu minuțiozitate acest traseu fascinant[1], oferindu-ne cea mai recentă monografie despre Panait Istrati, într-un ritm alert, cum a fost însăși viața lui Istrati, cu toate coborâșurile și suișurile ei. Uneori, autorul este atât de implicat, încât încearcă să descopere ceea ce ar fi putut Istrati simți într-o anumită situație sau alta. Ne vom referi doar la câteva dintre episoadele acestei vieți care s-a confruntat cu dilemele morale și ideologice ale secolului trecut, cel al totalitarismelor.
Perioada comunistă a lui Panait Istrati este una consistentă și foarte antiromânească. Devenit scriitor de mare succes în Franța, el a reluat tezele Kominternului prin care statul român interbelic era unul imperialist, polițienesc, burghez etc. Până la finalul vieții, el a făcut un fel de navetă între Franța și România. A revenit în România în 1924, acum celebru, și s-a oprit la Ploiești, un centru industrial major, unde clasa muncitorească era numeroasă (dar nu și unită). Siguranța îl urmărea îndeaproape și avea dreptate să o facă: „Comunistul Panait Istrati a sosit în oraș luni, 14 septembrie curent. A descins la Ploiești, la Costică Ionescu, zis Savantul, actual legător de cărți. În seara sosirii, a avut o întrevedere cu persoane de stânga cunoscute. A doua zi, s-a întâlnit cu militanții comuniști în locuința pictorului Voda. Scopul vizitei este să lege relațiuni strânse între comuniștii francezi și cei români”. Comuniștii aveau gusturi culinare fine, căci la 22 septembrie se organiza în capitala prahoveană un banchet la cel mai luxos restaurant din oraș. A ajuns și la Brăila, și la București. Conferința româno-sovietică de la Viena (27 martie-2 aprilie 1924) eșuând în mod previzibil, a dus la organizarea de către Moscova a rebeliunii de la Tatar Bunar (5-18 septembrie 1924), soldată cu un fiasco, prin intervenția decisă a armatei române. Cinci sute de simpatizanți comuniști au fost arestați și judecați la Chișinău între august – decembrie 1925. Mașinăria de propagandă bolșevică din vestul Europei a intrat în fibrilații.
Comuniștii pierduseră confruntarea militară, dar aveau apă la moara propagandei roșii. Istrati s-a desolidarizat de intervenția autorităților române. La 3 octombrie 1924, a plecat spre Paris. În vara anului 1925, a stat la vila lui H. Barbusse de pe Coasta de Azur, pregătind detaliile vizitei acestui vector sovietic în România. Din cele cinci sute de suspecți, numai 287 au fost găsiți vinovați și condamnați de justiția burghezo-moșierească. Toată Europa progresistă a vuit, iar intelectualii de stânga și-au manifestat sprijinul față de condamnați (Gorki, Louis Aragon, Shaw etc.). Istrati a revenit în capitala României în august 1925, iar Barbusse, șeful său, în noiembrie 1925, pentru a zugrăvi în culori cât mai sumbre situația. Constantin Bacalbașa l-a atacat violent și cu multă dreptate pe Barbusse.
Continuarea, în Revista22.ro
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
(Foto: Revista 22)
