Consiliul European a decis, în această săptămână, începerea negocierilor de aderare la UE pentru Republica Moldova și Ucraina. În același timp, Consiliul a mai acordat statutul de candidat Georgiei și a anunțat că va deschide negocierile cu Bosnia și Herțegovina, odată ce va fi atins gradul necesar de conformitate cu criteriile de aderare.
Deciziile liderilor europeni redeschid astfel dezbaterea privind procesul de extindere al UE, care, după aderarea Croației la UE în anul 2013, intrase într-o stare de oboseală.
În acest context, PRESShub a invitat-o la un dialog pe Oana Popescu Zamfir, director al think tank-ului specializat în politică externă Global Focus Center, pentru a explica cât de greu va fi pentru Republica Moldova și Ucraina să devină state membre UE de facto și de ce este importantă strategia europeană, din perspectivă securitară, de a se extinde atât către Est, cât și în regiunea Balcanilor.
PRESShub: Consiliul European a aprobat în această săptămâna începerea negocierilor de aderare la UE pentru Republica Moldova și Ucraina. Cum să interpretăm această decizie, este una istorică, este una de PR?
Oana Popescu Zamfir: Este o decizie istorică, pentru că dacă nu ar fi decis astfel, ar fi fost o greșeală istorică. Cu atât mai mult cu cât a existat o teamă: realmente, până în ultimul moment nu s-a știut dacă se va putea lua această decizie din cauza opoziției Ungariei.
Teama era că decizia va fi amânată pentru martie 2024, la următorul Consiliu European, numai că deja se intra în an electoral, iar agenda europeană este măcinată de agenda populist-naționalistă.
În plus, membrii actualei comisii se vor concentra pe alegerile de la ei din țară, iar șansele ar fi scăzut exponențial pentru martie.
Acum a fost o fereastră de oportunitate care, dacă era ratată, multe lucruri negative se puteau întâmpla, mai ales că situația din teren este realmente dificilă pentru Ucraina. În plus, Congresul american amână ajutorul financiar pentru Ucraina.
Se manifestă deja oboseala față de conflict în statele NATO, dacă nici această decizie nu se lua, ar fi fost un semnal politic extrem de prost.
Dacă vorbim de R. Moldova, după ce au făcut atât de multe eforturi, mult cumva peste capacitatea care ar fi fost de așteptat din partea lor să facă reforme, îi așteaptă niște ture grele de alegeri, în care nu va fi ușor pentru partidul aflat la guvernare să câștige.
Dacă nu le era dată nici această recompensă pentru eforturile lor, care să poată fi vândută publicului intern drept o victorie și o motivație de a continua, foarte greu îmi pot imagina cum ar fi arătat lucrurile.
Și la fel de important mi se par pare faptul că s-a acordat statutul de stat candidat Georgiei. Pentru că dacă ne concentram cu toții numai pe Ucraina și Moldova și echivalăm guvernul actual de la Tbilisi cu societatea georgiană, ar fi fost o foarte mare greșeală.
Am fi transmis semnalul că lăsăm Georgia definitiv în zona de influență a Rusiei, că nu avem capacitatea să ne angajăm dincolo de malul vestic al Mării Negre, că ne mobilizăm greu să susținem statele care manifestă cea mai puternică dorință de integrare.
Or, povestea Georgiei seamănă foarte mult cu povestea Moldovei.
Acum câțiva ani, sub Dodon și socialiști pro-ruși, Moldova era cu totul altă țară. Dar nu era, pentru că țările nu se schimbă radical în decurs de câțiva ani. Dacă vedem că astăzi există voință politică și capacitate instituțională în Moldova de a face progrese în direcția aderării, este pentru că acei muguri de europenism și de voință de reformă existau și acum câțiva ani, doar că ei nu se puteau vedea din cauza acelui guvern, iar în Georgia a exista mereu o majoritate clară pro-europeană.
În privința Georgiei a existat și o controversă geografică, din cauză că acest stat se întinde în partea de Est a Mării Negre, spre Asia. Până unde se întinde în fond Europa?
A prevalat, cred, argumentul geostrategic, cel care spune că Europa se întinde până acolo unde găsește state care sunt dispuse și doritoare să se alinieze cu Uniunea Europeană din punct de vedere al valorilor și intereselor de politică externă și de securitate.
Și dacă există astfel de state, ar fi o ratare majoră securitară și strategică pentru noi să nu încercăm să îi ținem aproape în contextul în care Rusia caută să câștige cât mai mult teren.
Tot din punct de vedere strategic, să încerci să securizezi malul vestic al Mării Negre, dar fără să faci același lucru și pe partea estică și fără să ai și o relație cât mai funcțională cu Turcia este o greșeală.
Bineînțeles, discuția este complicată, pentru că, iată, Turcia, teoretic este stat candidat, practic nu mai vorbim demult despre niciun fel de pas în direcția integrării Turciei în UE.
Revenind la procesul de extindere UE, după ce a aderat Croația, s-a discutat mult în UE despre efectul de oboseală asupra acestui proces. Crezi că este nevoie de o reformare a acestui proces de integrare, ca aderarea propriu-zisă să se întâmple mai rapid?
La acest moment, exact acesta este procesul de reflecție la nivel european și nu e unul care are o dată limită de rezolvare și nu e unul care o să se soluționeze foarte ușor.
Ce ar trebui să se întâmple ca un stat cu statut de candidat să nu devină membru UE peste 20 de ani, ci într-un interval de timp rezonabil?
În primul rând, ar trebui să avem decizie politică. Și îndrăzneală și claritate să înțelegem că suntem într-un moment crucial la nivel global.
Nu este obligatoriu ca Uniunea Europeană să fie un jucător strategic major.
Nu e obligatoriu să jucăm în aceeași ligă cu Statele Unite și China, dar este obligatoriu să fim capabili să ne apărăm interesele. Mai ales în scenariul negativ în care alegerile americane de anul viitor vin cu un rezultat care favorizează tabăra Trump, este foarte posibil să trebuiască să lucrăm în același timp la un scenariu în care suntem mult mai răspunzători de securitatea noastră decât este cazul în prezent.
Asta înseamnă că vom avea nevoie pur și simplu de voința politică să facem și lucruri care sunt dificile, pentru că n-a zis nimeni că procesul de extindere este simplu, nici de partea noastră, nici de partea statelor candidate.
Extinderea e un proces complicat, însă asta nu înseamnă că trebuie să renunțăm la cel mai eficient instrument de promovare a păcii pe continent. În același timp, mi se par grăitoare rezultatele sondajului think tank-ului European Council on Foreign Relations care arată că în acest moment extinderea se bucură de cea mai largă susținere în mulți ani, dar de cea mai scăzută disponibilitate politică în UE să facă pașii necesari în această direcție.
Pe de altă parte, ar mai fi nevoie să aibă loc și niște schimbări instituționale în interiorul Uniunii Europene, de pildă trecerea la vot cu majoritate calificată în loc de unanimitate, astfel încât țări ca Ungaria să nu mai poată să blocheze decizii cruciale sau să le transforme în ocazii de negociere ca la piață, pentru că, de fapt, asta este ceea ce face Orban.
S-a obișnuit să extragă beneficii în momente în care restul Uniunii Europene are nevoie de votul lui și deja suntem într-un fel de complicitate în a călca în picioare principiile și regulile Uniunii Europene.
Pentru a trece la decizie luată prin majoritate calificată, toate statele ar trebuie să voteze pentru această schimbare, or cine dorește să renunțe la puterea pe care i-o oferă veto-ul?
Exact. Mai există și varianta avansată de raportul franco-german. Este vorba despre propunerea grupului format din 12 experți francezi și germani, care au avut de făcut un raport despre cum anume ar trebui să ne pregătim pentru o reformă eficientă a procesului de extindere și care, în esență, s-au întors cumva la varianta președintelui Emmanuel Macron, cea referitoare la cercurile concentrice.
Acceptăm că există țări care vor să-și asume întregul set de obligații și de valori ale Uniunii Europene și vor să colaboreze de pe pozițiile astea.
Și există țări, cum e cazul Ungariei, de pildă, cum e din ce în ce mai mult cazul Austriei, care pare să înlocuiască Polonia treptat-treptat, care nu vor nici să accepte valorile în integralitatea lor, nici să își însușească regulile, vor să politizeze și să facă mult mai tranzacțională toată maniera de angajare cu restul statelor.
Astfel raportul franco-german avansează o propunere în care, în esență, spune: cine vrea să-și asume toate obligațiile va avea și toate drepturile și beneficiile, cine nu, va avea drepturi limitate.
Nu cred că se poate așa ceva. Cum poți schimba construcția juridică europeană, dacă ce ai semnat acele tratate de aderare la UE, ar trebui cumva anulate. Cum s-ar putea face acest lucru?
Toate aceste modificări se pot face cu schimbarea tratatelor sau fără schimbarea tratatelor. Unele se pot face fără schimbarea tratatelor, așa cum a fost introdus mecanismul de suspendare a fondurilor pentru țările care nu îndeplinesc condițiile privind statul de drept. Polonia, și Ungaria se găsesc în această situație.
La fel se poate merge mai departe, se poate eficientiza aplicarea articolului 7, care la fel, sancționează statele care au derapaje.
E o discuție complicată, însă este o discuție care are loc din ce în ce mai mult, pentru că sunt blocaje care nu se pot depăși altfel.
Niciuna dintre variante nu prezintă doar avantaje. Ori diluezi Uniunea Europeană în ansamblul ei, dar consolidezi nucleul, ori încerci să consolidezi toată Uniunea Europeană, dar va fi un proces extrem de dificil. Va costa foarte mulți bani tocmai ca să putem face acest lucru.
Ce ne spui despre experiența Balcani în acest proces lent al aderării la UE? Experiența lor nu e tocmai pozitivă.
Balcanii au văzut ce înseamnă să fii deja de 20 de ani pe drumul integrării europene și să nu ajungă nicăieri. În clipa de față, aceasta este drama în rândul pachetului de 10 state candidate, anume faptul că Ucraina și Moldova dovedesc multă voință și foarte mult entuziasm, dar nu au experiența reformelor și se află la începutul parcursului. Ele riscă să aibă o perspectivă prea optimistă privind propriul lor parcurs.
În acest timp, Balcanii sunt complet demotivați, au învățat că și dacă faci reforme și dacă nu faci, până la urmă Uniunea Europeană te recompensează sau nu, după cât de pregătită este ea să te primească și în funcție de cum avansează naționalismul în plan intern.
Astfel, balcanicii preferă să fie oportuniști, să joace la toate capetele.
E cazul Serbiei, spre exemplu. Luăm bani și de la China, și de la statele Golfului, și de la Turcia, și de la Rusia, și de la absolut toată lumea.
Vrem să luăm și de la Uniunea Europeană, dar rămânem ancorați în acest proces strict oportunist, cât să avem niște beneficii. Oarecum paradoxal, la acest moment, Albania bifează niște reforme pe care ceilalți nu le fac pentru că premierul Edi Rama, tot din oportunism, a înțeles că asta îi aduce beneficii concrete și de imagine, în timp ce Muntenegru, cea mai avansată țară pe drumul negocierilor și cu un guvern pro-european, încă nu face câteva reforme pentru statul de drept care le-ar putea aduce enorm de mulți bani.
Va costa foarte mulți bani tocmai ca să putem face acest lucru. Oarecum paradoxal, la acest moment, Albania a devenit acel stat din Balcani care să spargă gheața. Albania bifează niște reforme pe care ceilalți nu le bifează.
În restul Balcanilor, majoritatea statelor sunt încă blocate în a se plânge de faptul că nu li s-a dat, nu li s-a făcut, că Uniunea Europeană i-a nedreptățit, lucru care e perfect corect. Chiar așa li s-a întâmplat.
Doar că, atunci a fost un moment politic, altă situație este în prezent, în care există mult mai multă disponibilitate pentru extindere.
Cum vezi tu șansele Republicii Moldova și ale Ucrainei de integrare europeană, câtă vreme există Transnistria și câtă vreme există frontul de războiul cu Rusia?
De la deschiderea negocierilor până la închiderea lor, procesul poate să fie un drum lung, așa încât cred că cea mai bună strategie ar fi să înceapă să facă reformele cerute de UE, să se apropie de UE cât se poate de mult.
Și o să ne batem capul cu partea care ține de frontiere și de securitate atunci când o să ajungem acolo. Se iau deja în calcul diverse variante.
Există așteptarea tacită că Moldova va reuși să reintegreze Transnistria, lucru care pare mult mai fezabil în momentul acesta, decât părea înainte de începerea războiului din Ucraina.
Când zicem Transnistria, spunem de fapt un mix de interese locale corupte, oligarhice, cu o oarecare vasalitate față de Moscova. Numai că acea vasalitate este fragilă, cei care vor să facă bani preferă pacea oferită de europeni.
Faptul că Transnistria a fost inclusă în acordul de asociere cu UE, deci transnistrenii au putut face comerț și cu UE, le-a arătat că este mai bine să beneficiezi de aceste condiții, decât doar de alianța cu Rusia, care nu mai are bani pentru Transnistria în prezent.
Citește și: Ce șanse are Republica Moldova să devină membră a UE până în 2030
În plus, moldovenii contează pe faptul că Ucraina, în momentul în care va negocia o soluție de pace, nu va tolera în coasta ei trupe rusești pe teritoriul Transnistriei. Va fi o negociere la pachet, indiferent care va fi soluția finală.
În ce privește Ucraina, la fel, sperăm că se va termina cu un acord care să delimiteze într-un fel granițele, că va fi mai favorabil sau mai puțin favorabil Ucrainei, e o discuție în sine.
Dar scenariul care ar complica procesul de aderare ar fi înghețarea conflictului, rămânerea Ucrainei sub ocupație militară străină.
Altfel, în orice altă configurație se va putea avansa cu procesul de aderare, mai simplu sau mai complicat. De pildă, tot ca să vorbim de Transnistria, dacă guvernul, oricare va fi el la momentul acela, va reintegra Transnistria, asta înseamnă că transnistrenii care astăzi votează în număr destul de mic în alegerile din Moldova, pur și simplu din lipsă de interes, vor avea atunci posibilitatea să o facă mult mai simplu (acum trebuie să treacă Nistru ca să vină și să voteze, în momentul reintegrării Transnistriei în Moldova, vor putea vota la ei acasă).
În acele condiții, există riscul real ca orice guvern care reintegrează Transnistria în Moldova să schimbe harta electorală a țării pentru ani și ani de zile și să piardă puterea în primele alegeri care vin în favoarea pro-rușilor.
Faptul că Transnistria va fi reintegrată într-o Republică Moldova cu aspirații europene nu înseamnă neapărat că ei își vor schimba simpatiile pro-ruse și vor vota neapărat niște forțe democratice.
Astfel se caută soluții, inclusiv unele temporare, un fel de perioadă de tranziție au mai existat în Balcani niște precedente juridice, care să permită ca odată reintegrarea făcută, eventual să se suspende pentru 10 ani sau o perioadă oarecare, dreptul de vot în alegerile naționale rămânând doar în alegerile locale.
Chiar dacă pare destul de dur ca și condiționalitate, pentru că neagă niște drepturi constituționale, nu prea există altă variantă în care să poți să ai și reintegrare, și pace socială.
Dar suntem încă departe, deocamdată moldovenii ar trebui să se concentreze să facă reformele cerute de UE.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
Tãrile doritoare dispuse de a intra in UE inca nu sunt in cunostinta de cauza cu privire la coruptia din Uniunea in frunte cu von dér Lion, Éva Kálli si ceilalti, cu directia liberalo neo-marxistã progresistã care vrea sã desfiinteze suveranitatea statelor, sã impunã ideológia sexistã in locul normalitãtii, cu subordonarea majoritãtii unor grupãri care nu se simt bine cu ce le-a dat natura, cu crearea haosului prin aducerea in Európa a persoanelor care cu toate ca nu sunt de acord cu principiile civilizatiei europene ajung incet incet sã ne domine, prin distrugerea simtului de securitate, a bunastarii create in timp, dupa al doilea razboi mondial!! Apãratorii Europei crestine din Evul mediu cred cã s-ar învârti in mormânt dacã sr vedea cum Európa incepe sa se destrsme.Dintr-un concept de Europã a bunãstãrii economico sociala, continent al pãcii ajungem sa fim obedienti Americii, intretinatori al unui razboi cu care nu avem nimic in comun!