3 ½ din 5 stele
N-aș putea preciza când a fost exact premiera. Cred că în vară. Nu-mi dau seama, pentru că, acum, n-am mai putut cumpăra bilete jos în sală, doar la etaj pentru că se recuperau spectacolele anulate. A fost un fel de pedeapsă pentru cei care în vară și-au cerut banii înapoi, cred. Oricum, la e-mailurile trimise pentru lămurire n-a răspuns nimeni, niciodată, deși am folosit adresele date de teatru.
Doar se auzise de proiect și gândul m-a dus la „Înșir`te mărgărite” de Victor Eftimiu, în adaptarea lui Dan Puric, de acum vreo zece ani. N-a fost o capodoperă, dar a avut câteva momente și imagini scenice rămase iconice. Acolo se mergea chiar pe poveste, nu era folosită ca pretext.
„Lexiconul amar” este un text nou scris de Sebastian-Vlad Popa și Laur Cavachi, având ca motor al acțiunii basmul lui Petre Ispirescu „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte”, folosit ca un fel de parabolă, în sensul că, ”Cuvântul” este tinerețea fără bă………. Viața e lexiconul, tezaurul de cuvinte. Amar, probabil pierdut. Suntem rătăciți printre cuvinte.
Ce mi-a trezit mai mult curiozitatea, în afară de regia semnată Silviu Purcărete, a fost prezența pe afiș a numelui unuia dintre autori, Sebastian – Vlad Popa. Tot cam acum zece ani, făcând parte din juriul de selecție UNITER pentru nominalizările anuale de premii (pentru câștigători e un alt juriu, pam-pam!), a fost semnatarul (alături de alți doi critici) unei epistole argument de selecție, care i-a făcut ”celebri” instant. Asta apropo de puterea cuvintelor. Nu am ce face, mă repet. Eu nu dau doi bani pe Uniter, iar așa cum e structurată e total nereprezentativă, am scris aici. Probabil, dacă ”argumentul” n-ar fi folosit un arsenal, un ”lexicon”, întreg de jigniri la adresa actorilor, regizorilor și, atenție!, a publicului!!!, ceea ce a dat, firesc, naștere unei scrisori publice din partea actriței Emilia Popescu adresată Uniter și președintelui de atunci, Ion Caramitru, pentru a cere explicații, nici nu s-ar fi aflat de numele său/lor. Câinii latră, ursul merge, principiu ancestral care funcționează la noi. Întâmplător, a fost un an, în care Silviu Purcărete a primit două nominalizări. Într-un fel, normal. Nu poți ignora un spectacol marca Purcărete. Nici nu s-a întâmplat. Deși, la Andrei Șerban s-a putut.
Și, iată! Un spectacol regizat de Silviu Purcărete, scris de cel (unul dintre autori) care semna pe acea infamă zdreanță de hârtie, adică, pixela pe net, mai bine spus, motivându-și selecțiile prin „vitalitatea expresivă si ideatică a creatorilor de a depăși stereotipiile teatralității ca formă de complicitate gregară între artist si public, forța prin care spectacolul dramatic se manifestă ca dimensiune autonomă față de prestigiul textului literar, ceea ce, de altfel, este de mult subînțeles si rareori înțeles”. Sigur, nu sună ca „Demitizarea exhaustivă și relațional caducă. Incongruența fenomenologică și introspectiv cromatică” (Mefisto– Nea Tomiță), așa că, până și noi putem deduce părerea lui musiu Popa despre capacitatea publicului de a pricepe ce vede. De înțeles nu se pune problema, de-aia făcea dânsul nominalizările. Detalii aici .
Am să mă deconspir și atrag atenția că nu cred în scriitorii/dramaturgii de acest gen.
Cum, în alt caz, nu mă va convinge nimeni că, unul care a făcut-o „tzoapă, pline de fitze, nesimțită… de la mă-ta de-acasă” pe olimpica Ana Maria Brânză va avea vreodată ceva de comunicat ca scriitor/dramaturg sau că are vreun drept să fie montat pe bani publici în vreun teatru.
Liviu Cavachi, al doilea autor, este scriitor.
Textul e, într-un fel, un apel la păstrarea tezaurului lexical care ne definește, ne hrănește, ne potolește setea, ne ține în viață, ne împrietenește, ne împerechează, ne naște, generează tot. Inteligentă ideea. Nu știu căruia dintre cei doi autori i-a aparținut. Condiția umană este Condiția cuvântului. O reinterpretare generoasă, demnă de Ispirescu. Și, deja, Călătoria lui Făt Frumos devine Călătoria cuvântului în lume și cum, în căutarea eternității, de fapt, își pierde sensurile și puterile pe drum. Drumul fiind timpul, generațiile. Imbecilizarea, modificarea semantică atacată de woke și corectitudinea politică, sau invers, în viziunea sumară a autorilor. O odă închinată puterii cuvântului materializată în această odisee. Ulise, James Joyce, sună cunoscut?
Desigur a folosi ”corpul” basmului lui Petre Ispirescu e, în sine, genial. Având numeroase semnificații și, în același timp, fiind un suport scenic foarte ofertant.
Scenariul nu e sclipitor. Nu s-a ridicat nici pe de parte la înălțimea scopului, nici măcar a basmului, doar dacă n-a fost o capcană în a dovedi „complicitatea gregară între artist si public”, pentru că acesta a râs tot la câteva glume de autobază. Sau poate domnul și-a schimbat viziunea. Acum este de cealaltă parte a baricadei. Are pasaje frumoase și coerente, dar per total, nimic definitiv. În plus, basmul a suferit o corecție drastică pe vremea lui Ceaușescu, apropo de „când va face plopul pere și răchita micșunele”, folosită, acum, peiorativ de autori. Există posibilitatea ca aceștia să fi trăit în altă țară sau să le pese chiar numai de cuvinte, chiar și atunci când leagă textul de teme actuale, sociale sau politice.
Însă, indiferent de condiții, Silviu Purcărete știe ce să facă. Să completez citând din același „argument”, montarea și-a depășit în calitate textul. Ironic, nu? Știe să-și pună amprenta pe scenă și în mintea spectatorului. Cam cu formația preferată de creatori, scenografie Dragoș Buhagiar și muzica Vasile Șirli, aș fi vrut să știu cine a făcut costumele și machiajul, foarte reușite, în stil baroc decadent, alături de prezența pianului pe scenă, și sub același slogan: o scenă goală face cât o mie de cuvinte, cu actorii de la Odeon, despre care am tot scris pentru că merită, maestrul îmbracă un ”schelet” cu multă carne.
Claudiu Bleonț ca actor invitat, Unchiașul, din cum se vede de la mine, liderul generației sale, deși, culmea nu așa de folosit precum alții, e superb. Totul curge firesc, nimic forțat. Se vede rasa de actor înnăscut. Nu se repetă, nu și-a creat stereotipii. Îl descopăr de fiecare dată. Nu mi-a dat senzația că, ca în multe alte cazuri, am văzut un spectacol, le-am văzut pe toate. Și mai ales, știe să te facă să-l asculți, pentru că știe să încarce chiar replicile slabe.
Citește și: O nouă zi în paradis cu Alina Cojocaru
Eduard Trifa și Niko Beker, doi dintre preferații mei din tânăra generație, aș zice chiar protejați, poartă sub veșminte, sau nu, exact inocența, înțelepciunea și drama tinerilor exploratori. Și pe Trifa încă mi-e dor să-l revăd în Hamlet, care nu înțeleg de ce a dispărut din programul Odeon. Nu apucasem să-l văd decât de trei ori.
Ruxanda Maniu, împărăteasa, al cărei rol scurt, dar foarte important în deschidere pentru că setează atmosfera întregului spectacol, întotdeauna mă fascinează. Nici n-aș putea preciza de ce. Mă ia cu totul.
În roluri episodice, bine conturate scenic și interpretativ susținute la superlativ, Virginia Rogin-Gheonoaia și cuplul Ionuț Chivu – Cristoph și Ioan Batinaș– Von Locknow, practic reflexia cuplului Făt Frumos/Calul pe drumul de întoarcere. Ionel Mihăilescu cel din rolurile de bătrân. Hâtru, simpatic, naiv.
Între acestea, scenele de ansamblu și grupurile, Scorpiile și Zânele, întregesc spectacolul adăugându-i nuanțe și asigurându-i ritmul.
În rest spectacolul a avut toate ingredientele purcăretiene. Muzică, intrări șoc, mișcare scenică intensă, fantastic.
Întreaga distribuție și informații aici
Ceea ce rămâne cu semn de întrebare, s-ar putea numai pentru mine, de unde sau de ce sonorizare pentru voci. Nu e că ar fi muzică tot timpul și trebuie să se audă peste, sau musical. Sala nu e mare să zici că se pierde vocea în neant. În fine, probabil, sonorizarea va deveni norma.
O atmosferă bitter-sweet, o performanță actoricească solidă, un text cu câteva sclipiri, dar mai multe momente forțate și umor ieftin, o regie care nu dă greș.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
