Cu degetul pe telefon, Oleg și Maria îmi arată: uite, ăsta a donat 10 euro, ăsta 50, dar sunt și unii care au dat 1.000. De doar câteva zile, cei doi adună bani pentru o dronă pe care o vor trimite unui prieten vechi de 18 ani, de-ai lui Oleg, până nu de mult cameraman, care acum luptă în prima linie, în Ucraina. Nimic anormal aici, chiar și bunica Irina, din banii ei de pensie, donează periodic.
Oleg Zabobolotnyi și Maria Konovalova sunt primii care au venit în România, plecând din Odesa încă din dimineața zilei de 24 februarie 2022, când a izbucnit războiul. În jurul unei mese din plastic alb, din curtea interioară a casei în care locuiesc temporar în Sibiu, aceștia povestesc cum au luat cu ei doar documentele, medicamentele și echipamentul foto-video al lui Oleg, fără să știe dacă e vorba de o situație de câteva zile, de luni sau ce-o să fie.
Sperau că un rucsac e suficient, dar după câteva luni departe de casă, de fiecare dată când cineva ajunge la Odesa, se roagă să le mai aducă un stativ, o lumină. Din fericire, pentru moment, locuința lor nu a fost spartă.
După o oprire de o noapte în Chișinău, cei doi au luat-o spre Sibiu, unde îi aștepta nașul lui Oleg, stabilit în România de mai bine de 30 de ani. „Am vorbit între noi și ne-am înțeles că e un loc bun și frumos, cel puțin pentru a sta aici până ne regrupăm”, povestește Maria.
„Shit has happened, dar noi trebuie să fim puternici”
De pe 4 martie, alături de cei doi au venit și doamna Irina, mama lui Oleg, și Alya, soția fratelui lui Oleg, cu cei trei copii, Victor (13 ani), Aleksey (17 ani) și Anna (8 ani). Bunicii Mariei au preferat să rămână în Ucraina. La fel și un frate al Alyei. Sunt fericiți că, cel puțin ei șapte, pot sta împreună chiar și într-o casă temporară.
„Shit has happened, dar noi trebuie să fim puternici”, zice Maria, care parcă a luat cuvântul pentru toată lumea.
Încearcă să vadă ceea ce se întâmplă ca pe o altă etapă din viața lor, iar studiile de psihologie o ajută. La începutul anului acesta, chiar înainte de izbucnirea războiului, Universitatea la care învață a organizat un curs special al departamentului, despre ce trebuie făcut, în caz de conflict armat.
„Acum 4 luni eram în panică, dar acum, înțeleg că totuși sunt în siguranță și trebuie să îmi încep viața într-o altă parte de lume. Sunt aici și trebuie să fac ceva”.
Maria nu a auzit bombe și nu a văzut rachete pe cer, însă, mai ales la început, când se trântea ceva sau apăreau zgomote puternice, se speria.
- Și acum se întâmplă asta?, o întreabă Oleg, ce o aude pentru prima oară.
- Da, uneori chiar și când plouă, mă trezesc și nu știu ce se întâmplă.
Oleg nu are astfel de probleme, însă în primele zile după ce a ajuns în România, recunoaște că era puțin anxios când vedea avioane pe cer. Nu știa ce se întâmplă, dacă e normal sau dacă s-a extins războiul, ce planuri au rușii, „poate plănuiesc să bombardeze toată Europa?”.
„Am nevoie de perspective și stabilitate”
În Ucraina, Oleg era cameraman. Deși și-a adus între timp mare parte din echipamentul de lucru, foarte puține sunt oportunitățile de muncă pe care le găsește aici. Doar ce a finalizat un proiect pentru fabrica Somarest, o serie de prezentări video, însă știe că un job project based nu îi va oferi niciodată stabilitatea de care are nevoie.
În plus, pentru a-și continua meseria, ar trebui să o ia de la început, să își creeze relații, să comunice cu oamenii, să-și facă reclamă, să găsească proiecte.
„Dacă ai nevoie vreodată de un fotograf…”, îmi spune, mai în glumă, mai în serios.
A încercat și la fabricile din județ. „Dar ce fac cu un salariu de 500 de euro, când chiriile la o casă care să ne acomodeze pe toți ajung la 1000 de euro sau mai mult?”, se întreabă acesta.
„Mi-ar fi imposibil să închiriez o casă, e ireal. Ar trebui să lucrăm toți, luăm și copiii”, face haz de necaz Oleg. Pentru doar ei doi, el și Maria, un apartament cu chirie de 200 de euro ar putea fi o opțiune, însă nu e suficient, când ai o familie mare.
Deocamdată, li s-a spus că pot sta pe termen lung în casa în care locuiesc. Sau, cel puțin, cât funcționează programul 50/20 în România, prin care persoanele care găzduiesc sau pun la dispoziție spațiu de locuit pentru refugiații ucraineni sunt plătite cu 50 de lei pe zi, pentru acomodarea unei persoane, și cu 20 de lei pe zi de persoană, pentru mese.
Oleg se mai gândește și să caute un loc de muncă rapid, poate ca bucătar sau ospătar. Joburi, mai degrabă, pentru începători, dar și dacă găsește unul și se descurcă cu limba, tot îi rămân unele întrebări: să aleagă un job care îi aduce bani rapid, la final de lună, dar care e slab calitativ? Sau să se obișnuiască cu ideea că o ia de la capăt într-o țară nouă și să caute un job pe termen lung?
„Sunt întrebări mari. Am nevoie de perspective și stabilitate”.
Cu toate acestea, e optimist. Zice că nu îi e dificil să trăiască în Sibiu, are un loc bun în care locuiește cu familia și mașină pentru a se deplasa. Dificil e abia când se gândește la viitor și la cum o să arate viața lor apoi, după Sibiu. „Nu știm dacă ne putem întoarce în Ucraina. Dacă nu, unde mergem?”, se întreabă acesta.
Pentru Maria, situația locului de muncă e o idee mai ușoară. A reușit să-și păstreze jobul de social media manager, chiar dacă mai are un singur proiect la care lucrează, din patru, cât avea înainte de izbucnirea conflictului. Cu toate acestea, știe că are nevoie de o sursă de venit mai consistentă, iar pentru ea, bariera de limbaj e cel mai mare impediment.
Nu poate fi psiholog aici, căci nu poate vorbi cu români în română. Iar jobul de specialist social media, pe care îl practica în limba natală în Ucraina, l-ar putea face și în engleză, însă crede că nu cunoaște limba la nivelul la care ar trebui, pentru această poziție.
Până una alta, e încă studentă la Psihologie, căci după primele două săptămâni de confuzie și teamă, de după izbucnirea războiului, s-au regrupat și au reînceput cursurile, chiar dacă unii profesori sunt în Canada, Germania sau au rămas în Odesa.
- Asta pentru că profesorii nu pot merge în afara, zice Oleg.
- De ce?, întreabă Maria.
- Pentru că nu au bani.
Da, adevărat, e de acord și Maria, pentru care, școala online a venit ca o mană cerească. Odesa e mare, iar cursurile au loc, în mod normal, în clădiri din diferite locuri ale orașului, ceea ce ar fi ținut-o mereu pe drumuri. Alya însă, nu poate fi de acord.
Anna e în clasa I, Viktor e în a 8-a, Aleksey e în a 10-a, iar mama ar prefera ca cei mici să învețe într-o comunitate, unde să aibă și prieteni. Speră că guvernul va aranja situația învățământului, iar cei trei vor putea merge la școală aici.
Citește și: Băile Homorod, în paragină după ce s-au investit 10 milioane de euro din bani europeni
Bunica Irina învață engleza, pentru că o ajută să nu se gândească la nimic rău
Bunica Irina, care se deplasează în scaun cu rotile, ar vrea să se retragă la umbră, însă engleza discutată la masă o atrage și vrea să spună, cu cuvintele ei, cum e viața aici, la Sibiu. „E un loc nou, o țară nouă, oameni noi. Cei din jurul ei sunt toți tineri. Ustensilele de bucătărie cu care era obișnuită nu mai sunt aici. Are masă aici, dar nu e masa ei”, i-o ia înainte Oleg. „All right for me”, intervine doamne Irina.
Apoi se scuză că nu are o engleză prea bună.
Zice că mai știe cam 2-300 de cuvinte poate, de când studia la școală, cu mai bine de 50 de ani în urmă, însă, de când e război și a ajuns într-o țară străină, a decis să învețe iar. „Pentru că e interesant pentru mine și mă ajută să nu mă gândesc la ceva rău, la Putin, la copiii mei, la familia mea, la țara mea, la alte țări”.
Doamna Irina leagă încet cuvintele, dar clar și corect și ne mirăm, căci „vorbești mai bine decât mine”, râde Oleg. În fiecare zi, vorbește cu prietenii de acasă, despre ce se întâmplă aici, ce se mai întâmplă la ei, ce mai zic știrile pe care le citește pe telefon.
Donează din pensia ei pentru armata ucraineană și cunoaște chiar și oameni din Nagorno-Karabakh care donează. Iar Oleg și Maria, cu doar câteva zile în urmă, au început o strângere de fonduri online, pentru a cumpăra o dronă cerută de un prieten vechi de-ai lui Oleg, și el cameraman, cu care lucra cândva împreună. Acum, prietenul luptă în linia întâi, pe front.
Nu prea vorbește despre lucrurile astea cu ceilalți ucraineni veniți la Sibiu. Comunică cu ei mai mult online, pe un chat pe Telegram, unde sunt înscriși în jur de 1200 de oameni, însă acolo preferă să comunice mai mult chestii de rutină, nu de război.
Maria vrea însă să vorbească despre război, întrucât încă întâlnește oameni în România, care o mai întreabă dacă e real.
„Și vreau să explic că Herson e ocupat. Că în Nikolaev oamenii nu am electricitate și apă și mâncare. Că prețurile produselor în Herson au crescut uriaș. Că oamenii nu mai au locuri de muncă, că soldații ruși sunt încă acolo”, spune aceasta, aprinzându-și o țigare.
Vrea să spună asta tuturor, mai puțin prietenilor ruși pe care îi avea cândva. La început, a încercat să le explice, când aceștia îi trimiteau mesaje cu „să fii puternică!”.
Însă apoi îi ziceau să aibă și răbdare, că soldații ruși vor veni și îi vor salva. De atunci, le-a mai transmis doar un „«Fuck off, voi nu înțelegeți ce se întâmplă în țara mea și nu vreau să mai vorbesc cu voi». Am încercat să le explic, dar e imposibil”, spune Maria.
Oleg povestește că are prieteni ruși care înțeleg situația așa cum e ea de fapt, care vor să ajute și chiar donează pentru armata ucraineană. „Dar sunt și alții care îmi zic, «hmm, e bine, că voi aveți fasciști acolo și trebuie scăpat de ei». Care fasciști?, zic eu”, se întreabă Oleg, ridicând mâinile spre cer.
A vorbit rusa toată viața, dar acum zice că se gândește bine ce limbă să folosească. Știe că, la nivel individual, prieteniile ucrainenilor cu rușii poate se vor păstra, „însă la nivel de țară, mereu ne vom aminti ce au făcut”.
Citește și: INTERVIU Majoritatea părinților nu au avut parte de educație sexuală corectă
Zaporojie-Sibiu, o mașină, cinci oameni, 10 zile
Cu o săptămână înainte, încă o parte din familia lui Oleg a venit la Sibiu. Au plecat din Zaporojie, cinci în mașină, iar drumul a durat zece zile. Pentru a evita zonele cele mai periculoase, aceștia au mers mai întâi în Crimeea, apoi în Rusia, apoi au ocolit prin Letonia și Polonia. O poveste ce, cu câteva zile în urmă era traumatică, dar acum, a devenit o mică anecdotă în familia lui Oleg.
Sunt povești pe care își permit să le spună, pentru că cei mai mulți din familie sunt bine. În plus, e un motiv suficient să fie optimiști, și unde mai pui și ajutorul primit de când au venit în România. Prin intermediul unor rude, au găsit un medic care să o opereze pe doamna Irina de cataractă. Înainte de operație, aceasta spune că nu vedea mai deloc, iar deși era o intervenție care trebuia făcută de mult, au tot amânat-o, iar apoi a venit războiul.
Doamna Irina insistă că medicul care a operat-o avea mâine de aur, iar în septembrie va face o a doua intervenție, așa că nu contenește să mulțumească. Și ea, și Oleg, și Alya, și curg nume românești, oameni care, de când au ajuns aici, i-au ajutat într-un fel sau altul.
Vorbesc și ei de energia lui Sorin Boica, cel care organizează Centrul de Primire și Donații din Cisnădie, în care sunt încă adunate produse și obiecte de folosință pentru refugiați. Înainte, în județ funcționau două depozite, cel de la Cisnădie și centrul Zacaria, unde au fost voluntari și Oleg și Maria.
„În primele două luni de funcționare mergeam acolo și oamenii ne întrebau ce voiam, că puteam lua orice, și Kinder, și haine, și lapte și carne. Wow”, se minunează și acum Maria, care asemuia locul cu un supermaket, doar că fără bani.
Tot acolo s-a trezit cu o surpriză când, de ziua ei, în martie, unii voluntari i-au pregătit un tort și șampanie. „De obicei, de când suntem aici, întâlnim oameni care vor să ne ajute”, își amintește Maria. „Oamenilor buni le ies în cale oameni buni”, concluzionează aceasta.
Articolul a fost realizat în cadrul programului de burse „Comunități la marginea conflictului”, program realizat de Fundația Comunitară Sibiu și finanțat cu ajutorul UK Aid din partea guvernului britanic.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
[…] Articol scris de Alexandra Filip și publicat inițial pe presshub.ro […]
Nimic despre Cisnădioara ?
Ajutorul nostru a fost “0” de menționat ?
Tot cu drag l-am oferit chiar dacă nu am primit nici măcar un amărât de “multumesc”
[…] […]