Opera din București a scumpit biletele până la 400%. De obicei, deși sequel-urile sunt așteptate și, nu de puține ori, mai bune, de această dată, chiar dacă este tot un sequel, n-are vești bune. Primele episoade aici , aici și aici . Și, da, trebuia să ajungem și la zi. Operă, teatru…..
E sold out, Ioane! (după A. Andrieș)
E ceva vreme de când se rostogolește uimitorul!, de ce nu, mesaj că se vând biletele la spectacole ca pâinea caldă. Sigur, nu e perioadă de concedii, de terase, de week-enduri, iar, între timp, cei din breaslă au învățat că e mai ușor să vinzi cu brand-uirea decât cu cultura. Practic, totul s-a blocat în câteva nume populare care aduc public. Mai rău, s-a ajuns ca titluri de piese să fie maltratate cu numele artistului. „Mulți văd, puțini pricep”, parafrazându-l pe Machiavelli.
„Pentru toate, iezistă o explicație!” (Garcea)
Este procedura programării spectacolelor cea care întreține, ARTIFICIAL, această iluzie. Acel mincinos „epuizat” și acele „excepționale” spectacole programate 1/2/3 ori pe lună!!! Ca să nu mai vorbim de forma în care sunt anunțate programele. Se aruncă pe piață, lună cu lună, ca ciosvîrtele câinilor.
Prostie/Nesimțire/Aroganță. Nu contează. Ne-am obișnuit de la politicieni. Ok, răstălmăcind vorba unui contemporan faimos, „vom supraviețui și fără să-i vedem”. În contextul original, el zicea despre o cântăreață.
Să explic situația mai în mainstream. Adică, și pentru cei care nu merg la teatru, operă, concerte.
Și la Rapid e stadionul plin, pentru că joacă acasă 2, 3 meciuri pe lună și, în niciun caz, nu înseamnă că vezi pe Man City cu Liverpool. Vezi echipa de suflet, brand, Rapid, cât poate ea.
Cum e afară?
Lumea teatrului la Londra, unde eu văd frecvent spectacolele și actorii/regizorii ăia la care găsești bilete, însemnând că sunt mai nefaimoși și mai slăbuți, presupun….trecutul recent Sam Mendes, Tom Hollander, Jonny Lee Miller, Toby Jones, Helen George….., urmând, mai puțin apreciații și necunoscuții, Ian McKellen și Brian Cox (sic!).
Se joacă 6 spectacole de seară și 2 matinee PE SĂPTĂMÂNĂ. Uneori doar câte un matineu. Cu alte cuvinte, vorbim de cel puțin 30 de spectacole pe lună. Luni întregi.
Sigur, sunt conștientă, foarte posibil ca NICIUN artist din țară să reziste unui astfel de ritm. Deși, unii susțin că joacă mult. Da, dar bulevardiere, șușe, gen. Mai pă relax.
Nu frate, la noi sunt numai SUCCESURI, dar se joacă maxim 3 pe lună. Șmecherie românească.
Citește și: Soprana Adela Zaharia, fascinanta Violetta și săli pline la Amsterdam
„I love myjob!” (Mark Baum)
La operă, ce să mai zic. Despre operă am mai tot scris.
Dacă la teatru, de bine, de rău, publicul are de unde alege, trebuie doar să se deștepte, la operă n-ai alternativă.
Având monopol, ONB își permite și luxul măririi prețurilor la bilete. Nu cu 10-20%, s-a dus direct la 400%. Overnight. Fără ca prostul, publicul, să fie anunțat. Nu publicul e problema lor.
Dar și fără să se fi întâmplat nimic miraculos care să justifice mișcarea. Aceleași spectacole, aceiași jucători. Poate chiar mai rău.
Că tot se întreabă lumea la ce ne folosește matematica în viață. Iată, o demonstrație din miliarde.
De la învățatul Carl Friedrich Gauss ne-a rămas, de sute de ani, clopotul ăla care nici măcar nu scoate sunete. O formulă matematică care explică și te învață cum trebuie să acționezi în viața de zi cu zi.
Tipul de cerere cu care se confruntă acum piața, bruscă și predilectă pe brand, să nu zic snoabă (acolo se epuizează imediat biletele), am mai văzut-o la „Festivalul Enescu” cu vreo 5-6 ediții în urmă. A ținut vreo două (poate 3, parțial). Apoi, s-a prăbușit.
A fost o perioadă prolifică pentru bișnițari. Tempi passati! Festivalul atâta e, nu poți crește numărul de concerte. Creșterea prețului la bilete a inversat cererea. Epuizatul a dispărut. Din păcate, au căzut victime evenimente de mare valoare. Jocul parametrilor n-a fost bine ales. Sigur, sunt probleme rezolvabile.
Back in our time, pe fondul unui interes mai crescut, lumea își dorește, cumva, din motive diferite, să iasă din mulțime (în text, un exemplu real), dar și pe fondul succesului de casă al musicalului „Fantoma”, număr de spectatori care, cu tupeu, vorba cântecului, a fost trecut în dreptul spectatorilor de operă, s-a activat puțin cererea pentru același număr mic de spectacole lunar ale ONB.
„We’ve been there, we’ve seen this” (Wizards Of Waverly). În tabelul inclus în articol, episoadele scumpirii. Atunci, volens nolens, tarifele au fost scăzute.
Desigur, există și posibilitatea ca să fie și mai puține spectacole pe lună, prețuri mari, să intre doar cei carduri Gold. Dar, probabil că, medical au fost sfătuiți să nu facă așa, pentru că din cauza inactivității ar putea apărea sinuciderile!, iar dacă s-ar angrena numai în activități pă persoană fizică, s-ar întreba lumea de ce primesc salarii.
Până una, alta, amintesc că ONB e instituție publică, adică, subvenționată de stat și care conform legislației în vigoare trebuie să asigure „accesul la cultură”.
Evident, cu prețuri care au ajuns de la 25 la 100 lei, minim, respectiv, 200 la 500, maxim, vă zic eu, mergeți să vedeți operă cu cele mai bune voci ale zilei la Berlin! E mai ieftin. Cu tot cu transport și cazare. E calculat pe buzunarul meu, iar în 10 zile puteți vedea spectacole cât pentru o stagiune ONB – sunt 3 opere în Berlin care au și matinee. Citiți aici.
Să facem puțină aritmetică (vezi tabelul de mai jos).
La noi, salariu minim net pe economie e 2100 de lei, cu alte cuvinte, echivalent a 4 bilete de 500 sau 20 de 100. În Germania, salariul minim net pe economie, 1500 euro, echivalent a 135 de bilete ieftine sau 15 bilete scumpe.
Sau cu 2100 lei, în Germania, luați 32 de bilete ieftine sau 4 cele mai scumpe!!! În literatura de specialitate se numește Purchasing Power Parity (PPP). Aceasta este și explicația de ce pleacă sau de ce nu se mai întorc românii în țară. Ca să nu trăiască mai prost ca în Germania. Simplu.
Orientativ (foto), doar două distribuții, de „Tosca” și de „Lohengrin”, din aprilie. Sunt de la Opera de stat din Berlin. Ți se taie respirația să știi că îi poți vedea, mai ales, auzi cu doar 12, minim, 100, maxim, de euro pe:Ivan Repušić, Aleksandra Kurzak; Joseph Calleja; Erwin Schrott , respectiv, Alexander Soddy; Günther Groissböck; Klaus Florian Vogt, Camilla Nylund; Wolfgang Koch; Marina Prudenskaya.
Am tăiat de mult ONB de pe orice listă. Am mai făcut o excepție pentru Enescu, „Œdipe”, normal.
Brusc, însă, întorcându-mă din ultima călătorie operatică, la Amsterdam, am zis să văd, totuși, ce se mai întâmplă cu banii din taxele mele, pe care nu pot să-i direcționez unde vreau, trebuie să întrețin mediocritățile dorite de miniștrii culturii și primari.
Nu mi s-a aprins beculețul din senin. Au apărut în spațiul public tot soiul de comentarii care, dintr-o dată, s-au conectat chiar cu Amsterdam. Cum?
Iată! La Baletul și Opera Națională din Amsterdam numărul angajaților este aproximativ egal cu cel al Operei (și baletului) Naționale din București. Bine, nu înțeleg de ce ar fi un număr de angajați așa de mare la București, dar asta e altă poveste.
Opera din Amsterdam trăiește din subvenții publice (federale și locale, sub necesar), și private, vânzări de bilete, merchandising, servicii etc. Opera din București trăiește în totalitate din subvențiile statului, respectiv, bugetul este livrat de Ministerul Culturii.
Ei, bine, bugetul de cheltuieli personal de la ONB este cu 25% mai mare decât bugetul de cheltuieli personal de la opera din Amsterdam.
Așa că, stimată doamnă ministru, nu trebuie să-i plângeți pe artiști, așa am auzit, câștigă cu 25% mai mult decât omologii lor de-afară.
Și, cum spuneam, pe fondul indignării și inflamării netului, am zis, frate, hai, să văd, poate a avut loc o epifanie, ceva. Poate indignații, care întotdeauna sunt cunoscătorii, nu au dreptate.
Altfel, pare totul o răzbunare a directorului operei după eșecul primei măriri de prețuri, când a trebuit să bată în retragere. După critici intense. Și când, după ce, cel pe care îl adusese ca executiv, reușise o stagiune centenară, măcar decentă, el, pe atunci interimar, a făcut-o franjuri.
Nu pentru că n-are capabilități manageriale, după cum susține, pentru că, na, laudă-mă gură, în fapt, poate fi numit orice, numai manager nu, ci, pentru că, atenție: …„artiștii contractați sunt neserioși, au încercat să schimbe termeni contractuali (pe contracte care nici nu existau), alți artiști n-au caracter (pam-pam!)”, și, normal, prostul de serviciu, PUBLICUL „PROLETCULTIST care se dă occidental (zbang!)… trebuie să acceptăm că…dacă vrem să auzim operă ca la Covent Garden (în mintea sa, prețul biletului e singurul obstacol)… nu poți să-mi spui că dau 400 de lei ca la Londra… nu e adevărat, acolo 400 (mă rog, era 700) e cel mai ieftin bilet… adică, ei mă criticau (jurnalistul, cu referire directă la articole scrise în acea perioadă, evident manipulează informația, noroc că netul n-a murit), comparând cel mai ieftin bilet de la Covent Garden cu cel mai scump de la București.”…
Pe de altă parte, după ce domnul director ne-a făcut conspiraționiști, aserviți altor interese, în interviul cu pricina, de la radioul național (Boom!), ne promitea că va face totul ca afară. Stagiuni afișate din timp, invitați, ne îngroapă în producții…… N-a rămas decât mărirea prețului la bilete.
N-am scăpat nici de tunurile de rigoare, că, el e șeful instituției, el conduce, și dacă va fi schimbat… ne va părea rău… Cum? Zic că are dreptate. Vă dați seama câți bani ne-a mâncat până acum degeaba?
E de plâns, da. Sincer, eu, personal, nu mă dumiresc când „manageriază” (și nu e singurul, manager factotum, e o modă a managerului care își crește foarte repede conturile pă persoană fizică), în afară că, de vreo 3 ori a invitat-o pe doamna Turcan la operă, recunosc, plăcută la vedere, în rest, ba dirijează, ba e plecat din București cu treburi personale, cred că și pe telefon e greu de prins, că pe avion trebuie să-l ții închis.
Sigur, având acces la canalele naționale, poate să urle mai tare. E vina realizatorilor că nu sunt imparțiali și că noi acceptăm. Și plătim să ne mintă. Scuze, dna Arvunescu.
Să reiau. Am făcut greșeala, impropriu spus, că n-am apăsat din greșeală pe tastă, să văd ce mai e, dacă mai e ceva? Și citesc: „DescOperă La Traviata”!?
M-am gândit. Pentru copii n-are cum să fie, dacă ai fi fost cumva indus în eroare de noua titulatură. O bombasticitate care să justifice bugetul, bănuiesc, pe de-o parte, pe de altă parte, să o diferențieze de montarea deja existentă.
Grafia titulaturii, „..scOperă…. ”, e explicată chiar din biografia regizorului, Alexandru Nagy. Pare o fascinație din copilărie, cel mai probabil. O montare modernă, ni se zice!? Caseta tehnică deja spune multe. Video-mapping.
Prezența domnului regizor la ONB intră în trendul dinastiilor din arte, ca cele din politică. Părinții sunt muzicieni, unii chiar de primă mărime, trebuie să acceptăm că și odraslele sunt așijderea.
Tânărul regizor este și actor, și tenor. Nu, nu cântă în această producție. Chiar nu înțeleg de ce. Dar, deși și-a ridicat nivelul teoretic în actorie cu mastere pe-afară, a profesat chiar, cântând, personal nu l-am auzit, a trecut, totuși, în culise.
Mai întâi ca asistent regie, nu pricep ce fel de asistent i-a fost lui Christian Badea, incluzând în portofoliu și regizori străini.
După care a montat în teatru, listă lungă, nu i-am văzut nicio piesă, e vina mea, știu, culminând cu textele lui Caraman, la TNB, acest vârf al culturii românești, un model al elitei culturale, cel care o făcea pe Ana Maria Brânză „tzoapă”, „putoare”, „pițipoancă”…. plus ireproductibile.
Mărturisesc că toate acestea le-am aflat după ce i-am văzut spectacolul născut la ONB, încercând să-mi explic cum a putut ateriza acolo?
„O dramă muzicală trebuie să stârnească lacrimi, să înfioare, să îți pierzi răsuflarea cântând” (Vincenzo Bellini)
Am văzut „La Traviata” de zeci de ori live, montări nenumărate. Înregistrări, fără număr. De la epitoma montărilor clasice, Zeffirelli la MetOpera, până la cea mai recentă, luna aceasta la Amsterdam, Tatjana Gürbaca, epitoma post-modernismului.
În cazul de față, evident, era producția care a fost băgată la înaintare, distribuția nespunând mare lucru.
Sunt două aspecte ce trebuie lămurite:
- Scoaterea marilor lucrări lirice din epoca în care au fost compuse a devenit normă. Și pentru că, trăim într-o dictatură a Show-ului și sub presiunea Noului. Dar nu numai. E chiar bine că se încearcă pentru un public nou să se demonstreze că vorbim de teme și mesaje actuale. În fond, dacă acceptăm modernism în pictură, de ce n-am accepta și în teatru.
- E operă. Pentru cunoscători contează ce se cântă. Degeaba faci montarea secolului dacă orchestra sună ca fanfara. Problema apare la novici, ocazionali în contact cu invitații. Primii nu sunt familiarizați muzical, cum ar trebui să sune, iar cei din urmă provoacă aplauze false, împingându-i și pe ceilalți să își însușească același comportament. Deși, culmea, chiar din ultima experiență în sală, ce am constatat? Un grup de 4 persoane, dintre care 2 veniseră prima dată la operă.
- Nu știau nimic despre ce avea să se întâmple. Nu știau nici unde să se uite după traducere. Dar, mi s-a părut senzațional, cumva, au simțit că se cântă prost, i-a deranjat ceva la ureche și se uitau întrebător de ce se aplaudă. Nu zic că la final au plecat repejor, că explicația poate fi cu totul alta. Cu transportul lui Nicușor, nu știi niciodată.
În acest context, băiatul lui tata, n-a reușit nimic. Nici o montare care să lovească, nici o interpretare care să înfioare, cum bine le zice prietenul meu Vincenzo. Singurul moment de mirare a fost existența a două pauze.
Despre montare pe scurt. Minimalist, nu?
Un fel de Roșu și Alb. Crucea roșie. Personajele îmbrăcate în alb, corul în roșu. Croiala costumelor având styling de uniforme personal medical și ținute pacienți. Annina e chiar asistentă medicală, din cap până în călcâi. Acțiunea plasată într-un mediu spitalicesc, sanatoriu, poate!?
M-am gândit că poate o fi fost inspirat de unul din sponsori care e companie farmaceutică. Desigur, e vorba despre o lume bolnavă, golită de sentimente, dură… Violetta este bântuită din start de spectrul morții, personificat de balerina Raluca Jercea printr-o coregrafie inspirată, printre altele, și unul din puținele lucruri pe care să le ții minte.
Decorul, simplificat. Drapaje negre care secționează aerial scena, pe fundal lumină roșie, pe care se proiectează imagini live.
Rotativa folosită la maxim (fără prea mult sens, doar să cinetizeze mișcarea scenică). Să nu uit, la final, orice urmă de decor dispare, cu alte cuvinte ieșim din convenție, rămânem în propria gândire.
Corului i s-au atribuit scaune, „subtil”, spectatorii lumii nebune, dar devin angajanți la petrecerea Florei!? Acum, trebuia să fie diferit de montarea existentă. Cred că de aceea a fost introdus și dansul toreadorului, de altfel un pdd frumos. Actele, și chiar scenele sunt marcate cu video-mapping virat în unicolor, cred că așa se numește.
Pre-uvertură, flori care plutesc sau se unduiesc în bătaia vântului, Uvertură-un time lapse cu îmbobocirea și ofilirea unei camelii sau trandafir, Act 2- o pădure în bătaia vântului și intermediar act 3, un plămân, încă, în funcțiune (un 3D). De asemenea, vorbim de boală, deci de injecții, perfuzii, cărucioare, aparat de oxigen, X-Ray uri…Halucinații.
Cea mai tare fază, de râs, e venirea Violettei la petrecere cu aparatul de oxigen și în cărucior. Alte urme ale modernismului promis.
Scaunele corului, semifotoliile personajelor, machine-sloturile de la petrecerea Florei, mașina de scris pentru scrisoarea Violettei, patul, sofaua și canapeaua pe colț. Violetta e tot timpul desculță, și peste rochia albă, poartă din când o tunică, gen cămașă de forță. Am mai remarcat bentița lui Giorgio Germont.
Citește și: Marii artiști români se văd la Londra
Aproape fără modificări, montarea ar putea servi și pentru „DescOperă Lucia”.
Dar să trecem la partea muzicală, acolo ne doare. În primul act, orchestra a sunat ca o fanfară, Violetta, adică, soprana Georgiana Dumitru, n-a avut nicio treabă cu rolul, probabil, coloratura nu e chiar zona sa de confort.
Din actul doi, a mai dres busuiocul, probabil, simțindu-se mai sigură pe partea de repertoriu lirico-dramatică. Fără acoperire reală în acute sau un registru median convingător, dar, oricum, interpretare peste ceilalți de pe scenă. Am remarcat-o pe mezzosoprana Adelina Cociobanu, în rolul Florei, singura care a produs un motiv pentru care să fi văzut tot acest ansamblu.
Corul, ancorat puternic în propriile stridențe, cred că nu va mai reveni niciodată la ce a fost pe vremea lui Olariu, iar orchestra, am zis deja. Un act 1, en fanfare, dar nu victorios, ci, fonetic fanfară, pentru actul 2 și trei, probabil, ar trebui să înțeleg necesitatea suportiv-ului pentru soliști, care și așa, sunau, unii, insuportabil pentru orice standarde, dar asta nu scuză cu nimic.
Cum ziceam, am fost între lamentație și interpretare siflantă.
Câtă vreme nu e fals, restul, e la dispoziția interpreților. Nu știu ce e cu producția, n-or fi repetat? Până la urmă, nu îi cunosc, dar dacă vor să fie cunoscuți, astea sunt oportunitățile pe care le maximizezi. Poate unii atâta pot, alții pot mai mult. Nu cred că nu se pot autoanaliza. Mai bine refuzi dacă nu ești în control.
Cam asta a fost experiența. Mi-am închipuit că s-a întâmplat altceva. Nu. Nici vorbă.
Urmăriți PressHUB și pe Google News!
