Care Curte Constituțională e mai bună

În ultima vreme s – a tot vorbit despre Curtea Constituțională și despre necesitatea reformării ei. În acest sens, ar trebui să ne inspirăm din experiența antebelică și cea europeană.

Referitor la cele cinci­sprezece ţări membre ale Uniunii Europene de dinainte de 2004, opt dintre ele au curţi constituţionale (Austria, Belgia, Franţa, Germania, Italia, Luxemburg, Portugalia şi Spania). Alte trei ţări sunt adeptele modelului american (Danemarca, Finlanda şi Suedia).

Patru ţări nu urmează nici modelul european, nici pe cel american. Irlanda nu are Curte Constituţională, numai anumite instanţe judecătoreşti având competenţa de a efectua controlul constituţionalităţii legilor (Înalta Curte sau Curtea Supremă).

În Grecia toate instanţele judecătoreşti dispun de această competenţă. Marea Britanie și Olanda nu au prevăzut un control al constituţionalităţii legilor. Dintre cele zece state care au aderat în 2004 (Cipru, Republica Cehă, Ungaria, Lituania, Malta, Polonia, Slovacia, Slovenia, Letonia), nouă au curţi constituţionale. În Estonia Curtea Constitu­ţională este concomitent şi Curte Supremă, având şi atribuţia de a efectua controlul constituţionalităţii legilor.

România, Bulgaria și Croația au și ele curți constituționale.

Dacă ne uităm și pe alte continente, Brazilia, India și Japonia urmează modelul american, iar Africa de Sud pe cel european. Justiţia constituţională poate avea două forme.

Prima îmbracă forma unui control judecătoresc, centra­lizat (de competenţa celei mai înalte instanțe judecătorești – Curtea Supremă) sau descentralizat (situația din SUA, la nivelul oricărei instan­ţe de judecată federale).

A doua formă este modelul european, prin înființarea unor curţi constituţionale separate. Să vedem întâi alte exemple. În Franţa sunt membri de drept ai Consiliului Constituţional foştii preşedinţi ai Republicii.

Experienţa lor este considerată utilă pentru activitatea Consiliului. Ei fac parte din acest organism pe viaţă.

După cum se vede, Franța mereu a suferit de un deficit de democrație, un centralism excesiv și de un cezarism democratic în raport cu alte state vechi membre ale spațiului comunitar. Consiliul Constituțional nu mai există la nivelul Uniunii Europene, fiind întâlnit tocmai în Kazahstan, ceea ce nu este o comparație fericită.

Referitor la foștii șefi de stat, situația lor este similară cu cea a judecătorilor federali din SUA, numiți pe viață de către Senat, pe criterii parțial politice, parțial juridice.

Consiliul Constituţional francez este alcătuit din nouă membri (pe lângă membrii de drept), aleși pentru un singur mandat de 9 ani. Câte trei membri sunt numiți de către președintele Republicii, președintele Senatului și președintele Adunării Naționale.

Caracterul partizan, subiectiv și nedemocratic al procedurii a durat până la reforma constituțională din 2008. Începând cu această dată, comisiile din fiecare cameră parlamentară pot bloca numirea prin votul a trei cin­cimi dintre membri. Regula nu se aplică la numirea președintelui Consiliului de către președintele Republicii.

Nu sunt admise opinii minoritare.

Curtea Constituțională italiană are 15 membri, fiecare dispunând de un singur mandat de 9 ani.

Dintre aceștia, cinci sunt numiți de către președintele Republicii, cinci sunt votați de către camerele reunite ale Parlamentului, iar ultimii cinci sunt reprezentanții instanțelor superioare (3 de la Curtea Supremă, 1 de la Curtea de Conturi și 1 de la Consiliul de Stat).

Toți sunt juriști de profesie (magistrați, avocați, profesori), cu cel puțin 20 de ani de vechime în profesie, fără să fi avut activitate politică în trecut.

Președintele este ales de colegii săi pentru un mandat de 3 ani, care poate fi reînnoit. El numește unul sau doi vicepreședinți.

Modul de funcționare este similar în mare măsură cu cel din Franța.

Curtea Constituțională Federală germană are un număr de 16 membri, împărțiți în două Senate a câte opt membri. Membrii Curții sunt votați în egală măsură de către Bundestag și Bundesrat, pentru un singur mandat de 12 ani.

În același mod sunt aleși președintele și vicepreședintele.  Președintele conduce primul Senat, iar vicepreședintele pe al doilea.

Cel puțin 3 membri ai fiecărui Senat trebuie să provină din cele 5 cele mai înalte 5 instanțe federale (Curtea Federală de Justiție, Curtea Administrativă Federală, Curtea Fiscală Federală, Curtea Federală a Muncii și Curtea Socială Federală) și să aibă vârsta minima de 40 de ani.

Marea majoritate a deciziilor sunt adoptate în camerele de 3 judecători, cu unanimitate. Dacă unanimitatea nu este posibilă, speța va fi analizată în Senatul respectiv. Opiniile minoritare ale Senatelor sunt semnate de către autorii lor și publicate alături de opiniile majoritare.

Curtea Constituțională spa­niolă este alcătuită din 12 judecători, având un singur mandat de 9 ani. Toți sunt numiți de către Rege, la propunerea Camerei Deputaților – 4, a Senatului – 4, a Guvernului – 2 și a Consiliului General Judiciar – 2.

Președintele conduce prima cameră, iar vicepreședintele pe a doua. Președintele este ales de colegii săi și numit de rege pentru un mandate de 3 ani, care poate reînnoit o singură dată, la fel ca și în cazul vicepreședintelui.

Activitatea curentă se desfășoară în două camere de șase judecători, împărțite la rândul lor în patru secții. Deciziile camerelor sunt adoptate cu o majoritate de două treimi. Sunt permise opiniile minoritare, publicate alături de opiniile majoritare.

II

Referitor la România, printre cele mai importante măsuri de reformă a statului, este regândirea rolului Curții Constituționale din punct de vedere al componenței și al specializării.

În țara noastră putem vorbi prima dată despre controlul constituţionalităţii legilor în 1912, când Curtea de Casaţie şi Justiţie a menținut hotărârea dată în primă instanţă de Tribunalul Ilfov în ” Procesul tramvaielor ”, consacrând competenţa instanţelor judecătoreşti de a cerceta concordanţa dintre legi și Constituţie.

Ulterior, Constituţiile din 1923 şi din 1938 au prevăzut că numai Înalta Curte de Casaţie, în secţiuni unite, putea judeca neconstituţionalitatea legilor.

Instituţia Curţii Constituţionale este o noutate adusă de Constituţia din 1991. A avut ca model Consiliul Constituţional francez. Prima variantă elaborată de Comisia pentru elaborarea proiectului de Constituţie stabilise şi  pentru România denumirea de Consiliu Constituţional, dar a fost preferat termenul de Curte Constituţională.

Nu se poate spune că aceste schimbări au fost neapărat un progres. Sistemul de drept anglo-saxon este mai înclinat către cetățean, pe când cel romano-german, spre stat. Iar dacă studiem istoria celor două state-pilon ale Uniunii Europene și contrar mitului răsuflat al francofoniei, se poate constata că Napoleon a fost mai centralist decât Bismarck.

În prezent este necesară reconfigurarea Curții Constituționale din punctul de vedere al componenței și al specializării, ca parte integrantă a reformei statului.

În majoritatea statelor membre ale Uniunii Europene, magistrații au un rol în desemnarea judecătorilor constituționali.

Aceștia pot fi aleși dintre juriștii cu cel puțin 15 ani vechime în profesii juridice, dintre cadre didactice universitare, judecători, procurori și avocați, care niciodată să nu fi desfășurat activitate politică.

Cei 15 judecători având un mandat de nouă ani ar trebui desemnați de către președinte, de către camerele parlamentare reunite și de către reprezentanții profesiilor juridice (câte 5 de fiecare).

Cei 5 reprezentanți ai profesiilor juridice pot fi selectați de către  o comisie formată din cei 15 președinți ai Curților de Apel, președintele și cei 4 șefi de secție ai ÎCCJ, procurorul – general al PÎCCJ, președintele CSM, președintele Curții de Conturi, președintele Uniunii Naționale a Barourilor din România și președintele Camerei Notarilor Publici.

Cei judecători numiți de președintele româniei și cei 5 numiți de către camerele reunite  să fie avizați de o comisie compusă din decanii facultăților de Drept din București, Cluj, Iași, Timișoara și Craiova, președintele Consiliului Legislativ, Avocatul Poporului, directorul Institutului de Cercetări Juridice al Academiei și Române și președintele Secției de Științe Economice, Juridice și Sociologie al Academiei Române.

Curtea Constituțională ar putea avea 2 camere, conduse de președinte și de vicepreședinte. Președintelui și vicepreședintelui CCR le este suficient un mandat de trei ani, fiind numiți de președintele României, la propunerea a cel puțin 8 dintre colegii lor.

Toate aceste măsuri ar trebui să se înscrie într-un set mai amplu de măsuri de reformă a statului, ceea ce nu s-a întâmplat din 1990. Constituția din 1991 a fost o struțocămilă, cosmetizată puțin în 2003, cu concursul tuturor partidelor parlamentare.

Opoziția de atunci a crezut în mod naiv că Adrian Năstase este mai bun decât Ion Iliescu. Ulterior, fostul PDL a urmat îndemnul populist al lui Traian Băsescu din 2009 de revizuire a Constituției, iar PNL s-a făcut de râs în 2014, prin eșecul comisiei inițiate de Crin Antonescu.

După 2014, într-un context politic extrem de complicat, președintele Klaus Iohannis nu a refăcut nimic în ceea ce privește reforma constituțională și reforma statului, deși a avut subordonat un departament de specialitate, care nu s-a făcut remarcat prin nimic.

Curtea Constituțională trebui regândită, nu desființată prin elan populist și trumpist.

Încheiem prin 3 proverbe.

„Schimbarea nu vine din cer. Vine din acțiunea umană.” – Dalai Lama

„Incapacitatea celor de la putere de a-şi asculta vocile conştiinţei lor este marea forţă ce conduce către schimbare.” – Kenneth Kaunda

„Dacă vrei să îți faci dușmani, încearcă să schimbi ceva.” – Woodrow Wilson